Mărturia unei românce deportate în Siberia: „Plângeam de foame. Am ros cenuşa de pe oasele morţilor“
19 mai 2017de Mircea Merticariu
Aurora Bujeniţă a supravieţuit deportării în Siberia şi este unul dintre puţinii care mai pot povesti despre suferinţa îndurată în lagărele URSS
O femeie din comuna Mahala, din apropierea Cernăuţiului, a fost marcată întreaga viaţă de deportarea în Siberia. Aurora Bujeniţă avea aproape 5 ani în primăvara lui 1941, când tatăl a reuşit să fugă în România. Drept represalii, cei rămaşi acasă au fost îmbarcaţi forţat de autorităţile sovietice într-un tren de marfă, spre Peciora, în Republica Komi din URSS, aproape de zona îngheţată, iar apoi în inima Siberiei.
O româncă de 80 de ani din apropierea Cernăuţiului povesteşte cu lux de amănunte drama trăită în copilărie, împreună cu familia, după semnarea Pactului Ribbentrop- Molotov, când Bucovina de nord a fost ruptă din trupul României, odată cu Basarabia şi Herţa. Tatăl a reuşit să fugă în România, să scape de puştile autorităţilor sovietice, care în aceeaşi perioadă uciseseră mii de români la Fântâna Albă şi la Lunca.Cei rămaşi acasă au fost ridicaţi de Miliţie şi NKVD şi îmbarcaţi într-un tren de marfă, în condiţii inumane, cu destinaţia necunoscută. Aurora Bujeniţă îşi aduce aminte fereastra mică, cu gratii de fier, fumul de la locotomotivă. „Erau acolo oameni bătrâni, copii, femei tinere. Unul înjura, altul blestăma, altul îşi plângea zilele. Eram toţi grămadă în tren. Am ajuns în Republica Autonomă Komi, la malul râului Peciora. Tot ţinutul era numit Peciora. Oamenii, băştinaşii komi, ne-au primit reci. Acolo a fost cel mai aspru lagăr din Uniunea Sovietică, era închisoare politică. Deşi eram micuţă, totul am luat în seamă, am ţinut totul minte. Femeile grăiau între ele. Erau 350 de familii. Cea mai mică familie era formată din mamă şi copil, noi eram cinci. Eu, mama, fratele, mătuşa şi bunica“, a declarat pentru ziarul „Adevărul“, într-un amplu interviu, Aurora Bujeniţă (Video). Din 350 de familii au rămas după un an 60 de persoane. De foamete, frig şi boli au murit cei mai mulţi români trimişi aproape de vărsarea râului Peciora în Oceanul Arctic. Singura şansă pentru femei era să lucreze în pădure o zi întreagă pentru o bucată de pâine neagră, făcută din resturi. „Stăteam cu fratele şi bunica în baracă şi aşteptam să vină sara mama cu o bucată de pâine. Cu aceea trebuia trăit până a doua zi seara. Plângeam de foame, dar de unde era să ne deie.
Bunica a murit în septembrie, sora mamei nu a împlinit un an de stat în lagăr şi tot o murit. M-a învăţat să-mi fac cruce cu limba, că era periculos să-ţi faci cruce cu mâna, că erau comunişti şi tradători printre noi. În timp, ne-o încăierat mizeria, păduchii“, mai povesteşte Aurora Bujeniţă. Au mâncat peşti vii, corbi îngheţaţi şi au ros oase de oameni Moartea cuiva nu mai sensibiliza pe nimeni. „Umblând pe afară aduceam oase, ciolane. Un băiet le aducea şi le punea şi ardea în foc şi rodeam cenuşa ceea, poate osul cela era al unuia de-al nostru. Iarna era coridor prin zăpadă prin care mergeam. Morţii erau puşi unul peste altul, în zăpadă şi aşa stăteau până primăvara. Tăţi erau indiferenţi, că nu ştiai cât mai ai de trăit“.Moartea bunicii a lăsat urme adânci în sufletul copilului de doar cinci ani (min 25). „Când a murit bunica noi plângeam lângă dânsa. Mama nu a vrut să le dea voie să o ia să o pună la grămadă. Am dormit cu toţii cu bunica moartă“, povesteşte în lacrimi bătrâna. Anii de suferinţă au urmărit-o toata viaţa
Pe 5 ianuarie 1947 Aurora Bujeniţă, cu fratele şi mama au primit mesajul că se pot întoarce acasă. Se încheiase perioada de detenţie. Au ajuns la Mahala, lângă Cernăuţi, cu un tren, în plină iarnă, pe 2 februarie. Casa era devastată, fuseseră luate uşile, ferestrele, nu mai erau gardurile, care fuseseră puse de alţi consăteni pe foc. Peste o lună familia s-a reîntregit. Tatăl Aurorei Bujeniţă a fost prins ca prizonier de război, în 1941, după ce România şi Germania au început ofensiva împotriva Uniunii Sovietice. A căzut prizonier şi şi-a ispăşit pedeapsa într-o închisoare din Republica Sovietică Ucraina. Deportarea forţată a Aurorei Bujeniţă a marcat-o toată viaţa. Deşi are o memorie foarte bună, i-a plăcut cartea şi are şcoală, nu s-a putut angaja decât în agricultură, având pata pe cazier din copilărie. Cât a existat URSS, nu a povestit nimăui, de frică, ororile trăite împreună cu alţi români în îndepărtata Siberie.
Aurora Bujeniţă în tinereţe. Deportarea i-a marcat viaţa
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, după Masacrul de la Fântâna Albă, în care au fost ucişi peste 3 mii de români, alţi 13 mii au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Dintre aceştia, 602 au fost deportaţi din localitatea Mahala. Cei mai mulţi nu au supravieţuit şi foarte puţini au revenit acasă. Printre ei s-a numărat şi Aniţa Nandriş Cudla (1904-1986) care a lăsat o memorabilă operă -„20 de ani în Siberia“, publicată în România, după 1989.
anita-nandris-cudla-20-de-ani-in-siberia.pdf by Noemi on Scribd
În comuna Mahala, populată aproape integral de români, Aniţei Nandriş i s-a ridicat un monument în parcul din apropierea Primăriei Mahala, prin grija primarului Elena Nandriş.
E bine să ascultam aceste povești triste și adevarate ca să nu uităm. Uitarea alături de ignorare este cancerul istoriei și semnul atrofierei unei națiuni. Fiecare poveste a putinilor supraviețuitori e o părticică din istoria noastră națională care, din păcate, nu a fost scrisă și nici nu va fi scrisă în vreun manual de istorie. Chiar dacă nu apare, povestita și repovestita, va intra în mentalul nostru și va fi transmisă și generațiilor viitoare sub axioma ” Să nu uiți române!”
De iertat putem ierta, de uitat ba!
Oricât vor încerca politichia de carton să ignore această istorie, așa cum ignoră și istoria noastră națională dorită a fi eradicata din programa de învățământ atâta timp cât vom relua poveștile miilor de Aurore istoria nu se uită, nu se pierde în oceanul globalizării nimicului. Dimpotrivă ne pregătește de timpul când vremea ne va răscula și se va întâmpla ca în noi vrem pământ.
Cine nu învață din lecțiile istoriei, riscă să repete greșelile, dar uneori greșelile pot fi fatale și tragice.
P.S Gospodarul Tar Putin a spus odată că destrămarea URSS a fost cea mai mare tragedie a sec XX, dimpotrivă formarea URSS a fost cea mai mare calamitate a sec XX.
P.S.S Atâta timp cât tratatul Ribbentrop – Molotov este în funcțiune și își produce efectele sub oblăduirea urmașelor defunctei URSS, respectiv Uniunea Sovietica Europeană și Uniunea Statelor Sovietice Americane calamitate se extinde și în sec XXI cu efecte și mai dezastruoase iar calvarul românilor va continua de o parte și de alta a unei granițe artificiale, recunoscută de trădători pervertiti în revoluționari și patrioti. Această graniță nu va îngropa, vorba lui Giuseppe Manzzini, o națiune, este doar o amânare atâta timp cât nu uitam istoria, adica miile de povesti ca cea de mai sus.
Am spus ca U. E și SUA se comportă ca URSS pentru ca au copiat modelul politic sovietic și se întrec în limbajul de lemn și în utopia de a-și globaliza valorile învelite sub sloganurile libertate, democrație, liberalism și multiculturalism în realitate noua forma a imperialismului și colonialismului. Acesta sovietizare în varianta capitalist globalist are ca scop pulverizarea națiunilor, religiei așa cum o știm, valorilor tradiționale în care dragostea de țară și familia (așa cum o știm și a fost lăsată de D-zeu) nu-și mai găsesc locul. Dacă cineva se opune se intervine în numele „valorilor democratiei” după consacrat-o model irakian ori al primăverii arabe, în realitate începutul înghețului valorilor democratice și a respectării dreptului internațional și al popoarelor la autodeterminare.
Doamne ce vremuri oribile.