Despre jigodismul cultural

2020-08-30T18:26:24+03:0030 august 2020|Textele altora|

Despre Covid, jigodism, legi şi ură

Nicolae Bălaşa

Despre sentimente şi despre legi, am gândit, probabil, de când am conştientizat lumea înconjurătoare, un fel de spaţiu a tot, de când am văzut că trece ziua, vine noaptea, că anotimpurile, deşi îşi au locul şi rolul lor, uneori o iau razna şi ne joacă farse. Mai exact, de când am văzut că trebuie să dau din coate şi să-mi fac un loc al meu în tot ceea ce se întâmplă, prin însăşi întâmplarea de a fi. Dacă o fi întâmplare! Desigur, în genere, omul crede în scop şi mai ales în cel pe care şi-l atribuie, în condiţii de normalitate, ca făcător de bine şieşi şi semenilor, prin însăşi firea lui. La limita patologicului, când simte că ceva (influenţa, banul, politicul etc.) îi dau putere, se crede însuşi Mântuitorul.

Care, dintre cei ce au avut (ce-i drept, vremelnic) şi pâinea, şi cuţitul în mână, nu a strigat în gura mare: „Pentru voi, Dumnezeul sunt eu!”. Ce să zic? Neghiobia în forma sa manifestă! Ca simplă aducere-aminte, trebuie să spun că expresia anterioară putea avea cumva sens pe vremea politeismului grecesc, când zeul era omul ale cărui atribute extrapolate îi dădeau muritorului sentimentul că nu e singur. Omul, atunci, ca de altfel şi acum, striga către cineva, către acel protector din mintea şi sufletul său, şi-i cerea ajutor. Venea sau nu, el aştepta. Evreii aşteaptă de mii de ani pe acel Mesia care, la nivel de mit, le-ar fi promis cândva, la începuturi, şi un tărâm sfânt, şi locul în care laptele şi mierea ar curge râuri fără a mişca măcar un deget. Revenind la chestiunea cu venirea noastră, ca oameni în lume, personal nu exclud nici întâmplarea. Cum de altfel nici întâmplarea cu scop nu este exclusă (un nonsens la nivel lingvistic), câtă vreme, de exemplu, o piatră supusă unor forţe exteriore, ţipă (ascultaţi-mă, țipă la propriu!), evident, fără ca noi să o putem auzi, apoi (contrar oricărei aşteptări), îşi măreşte volumul, şi, în cele din urmă, dacă forţele nu-i dau pace, piatra, prin te miri ce mijloace, le sare forţelor în cap. Povestea anterior descrisă nu ţine de fantastic sau de datul în bobi la miezul nopţii, ci de o nouă ştiinţă, rocologie, ştiinţă ce transformă în ecuaţii matematice tot ce v-am povestit eu adineauri. În plus, noua ştiinţă stăruie în tot ce se cheamă mecanica prafului.

Când am auzit, pentru prima dată, despre aşa ceva, cu toată încrâncenarea unora în ideea picurată în expresia: „Aci, pe pământ, eu sunt Dumnezeul!”, m-am întors în mine şi m-am revăzut pulberea din cine mai ştie ce colţ de univers, culeasă și frământată de Creator. Frământată şi re-frământată până ce am văzut lumina zilei, în primordii, eu, omul. Ce credeți, e aşa uşor să frămânţi un pumn de pulbere până ce te obţii pe tine, om, adică „om după chipul şi asemănarea ta“? Cu alte cuvinte, credeţi că ar fi aşa de uşor să fii tu însuți Dumnezeu? După pragmatismul contemporan, problema ar fi la îndemâna oricui. „Ce mare scofală să pui materia primă într-o piuă, mai nou într-un robot, în curând comandat chiar și din galaxia cealaltă – ar sări ei – să torni apă, să mesteci până ce se obţine ceva vâscos, apoi, fie îl iei la modelat, fie îl pisezi până ar lua chipul în fel și chip…”. Palavre de trei parale! Bazaconii! Şi încă de care, dacă te gândeşti numai la simplul fapt că în cel de tine obţinut nu e nici suflet, nici sentiment, nici… Or, noi, ăştia făcuţi, dincolo de oase, coaste şi şira spinării (cei care o au), pe care, la un adică, le-aţi putea turna din gips, avem, fraţilor, de toate.

Praful ăla cosmic, în ziua a şasea, frământat de Tatăl Nostru Ceresc, a devenit în cele din urmă suflet. Faceţi-l şi voi, ăştia, doar pragmatici, şi eu mă închin vouă! Până atunci, vă spun că nu mai e mult până o să daţi de dracu! Chiar rău de tot, câtă vreme, cu tot felul de şiretlicuri, aţi scos din om ce avea mai de preţ, iar acum el, troacă pe interior, a devenit robot. Productivitate şi societate de consum. Marketing în toate! Ştiu, n-o să recunoaşteţi! Ba, mai mult, o să-mi spuneţi fel şi fel de aiureli în care nici chiar voi nu credeţi. Mă rog, ar fi problema voastră, însă v-aţi bătut joc de Omul-om şi chiar de voi, mai puţin oameni.

Revenind, trebuie să amintesc măcar faptul că structura asta mergătoare (ca să folosesc un termen pragmatismului la îndemână), dincolo de carne, oase, are în el fel şi fel de legi, interior-exterioare, raţionale, obiective, subiective, are sentimente care mai de care… Toate greu, dacă nu chiar imposibil de pus pe tavă. După Nietzsche (Friedrich Wilhelm), cică cel mai puternic sentiment uman ar fi frica. Contextual, asta de covid. Tind să-i dau dreptate mai ales pentru situaţia în care ţi-e insuflată sistematic şi în creier, şi în suflet, şi în oase. Pentru cei fără de ţinere de minte şi pentru cei ce ar trebui să ia aminte, le-aş reaminti prigoana intelectualilor după cel de-Al Doilea Război Mondial, când ruşii (la nivel de Stalin şi fanaticii din jur…) au trimis, aici, spre noi, ciuma. Ca un altoi al ei, al ciumei, pe vremea ceauşiştilor ce făcuseră, la nivel de popor, din cei trei din casă, doi informatori, jigodismul a căpătat forme noi. Doamne, să fii plesnit de jigodie şi să nu te poţi trata e chiar un blestem! Spun asta pentru că, după ’89, dacă ar mai fi avut ceva în ei din om, poate, poate…

Lăsaţi în pace sau cu faptele clasate, peste noapte s-au regrupat, au pus mâna pe par şi, la vedere, ei, alde neica nimeni, infestaţi (evident, la creier), au plecat la urat. Au plesnit în dreapta, în stânga, uitând de mâna ce i-a scos din rogozul şi nămolul cretinismului blestemat. Domnilor, psihologic vorbind, ferească-te Cel de Sus de neica nimeni cel frustrat! Nu de alta, dar în mintea lui bolnavă, veşnic el se crede geniu. Izo, etero sau schizometric, pune pe hârtie tot ce mintea-i debitează într-o crâşmă, la beţie. De exemplu și exemplificare: „Cât despre sex (sexul lui Ion de la gară), ce să mai vorbim ? !/ Şi-l arăta el domnişoarelor/ Dar numai aşa ca să le sperie cu mărimea lui colosală/ Nu-i trecea prin cap să şi-l pună în versuri/ Şi, probabil, nici în practică/ Ion de la gară a fost poet adevărat…/ […] Nu e aşa, doamnelor şi domnişoarelor, care i-aţi văzut sexul din greşeală şi v-aţi speriat/ Vai de mine e cât o pisică !/…” Ion de la gară[1]poem ce se vrea recitat la serbările de sfârșit de an școlar, dar mai ales la un recital public cu înalte pretenții de autor, ce a participat și încă o mai face în culturalizarea maselor.  Ion de la gară, des­pre care se ştie „sigur“ (conform aceleiaşi surse), că scria (şi, probabil, încă mai scrie) poezii, scoate pe bani publici, subvenție de la statul roman, subvenție alocată prin intermediul Ministerului Culturii, o fițuică (cândva o revistă culturală, cât de cât!), în câteva exemplare, ce musai trebuie să justifice paralele transformate în halbe cu vodcă, îngurgitate pe Calea Victoriei  sau Casa Sadoveanu. Cât despre conținut, fițuica de astăzi abia se ridică la nivelul unui elev mediocru.

De, mai fură omul cât să aibă și gura lui ce bea, ce mânca, da’ e om bun! – permanenta consolare a românului  parcă blestemat aci, pe linia peșcheșului. Grav e  că musiu nu este singurul. La o altă revistă, de data asta, condusă pe vremuri de nume cu rezonanță atât pentru cultura română, dar și cea universală, mai ieri alalteri, a ajuns secretar de redacție un cărător de trăiști și trăistuțe, care mai de care cu șpăgi și șpăguțe, un analfabet fără gram de funcționalitate. Norocul său că atunci când se mai scotea fițuica, publicau în ea unii după chipul și asemănarea sa. Or, ei între ei se acceptă! Se sprijină, se ajută sub deviza „dacă noi pe noi nu… atunci cine?”.

Mă tot întreb cum de Curtea de conturi nu observă, nu vede și nu se întreabă: domnilor, cum vă permiteți să cheltuiți bani publici, mutându-i dintr-un cont în alt cont, doar pentru niște salarii, plată a unui timp pierdut. Chestiune pedepsită de Codul Penal! Cum? Cu mici excepții, vizibile, de altfel, măcar în mediul online, într-o situație asemănătoare, sunt cam toate revistele de cultură din România, reviste subvenționate, repet, de Ministerul Culturii. Bani publici, nu pentru reviste, nu pentru cultură sau delectare spirituală, că despre educație nu se mai pune problema, ci pentru niște limbrici peltici sau râme ce se strâng sau se întind în propria lor mizerie, după cum închid ochii  cei din Ministerul Culturii!  Ăsta, după mine, se cheamă jigodism cultural și este specific râtaților ce s-au așezat pe un oarecare piedestal  în văzul populimii culturalizată/prostită tot de ei, de râtații vremurilor. La vârful lor, gașcă re și re-organizată, ălă negru în cerul gurii, limbist înfocat al tuturor regimurilor.

„Mult stimate tovarăşe secretar general Nicolae Ceauşescu, Domnia Voastră aţi instaurat legalitatea, dar aţi lichidat şi un anumit monopol care a existat până în anii 50, şi nu numai până atunci, şi care tindea să împartă pe scriitori în două, cei care erau cu literatura şi cei care erau împotriva partidului. Ceea ce am numit eu „Politica Ceauşescu“ a fost tocmai lichidarea aces­tor „drepturi“ de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte pu­ţini, de a se erija ca adevăraţi iubitori de ţară, a iubirii de partid.” Apoi, „Mult iubite și stimate tovarăşe Iliescu”  – A zis tartorele, una din hoaștele legionaro-comuniste. Of, și, deşi la propriu, sfoiegit, din păcate, sunt! Idolatria, narcisismul, cul­tul personalităţii, concepte, dar şi plăceri ale tartorului înscăunat într-un perfect perpetuum. Deo­cam­dată, mă opresc aci. E, ce ziceţi, se simte, nu? Mie îmi pute, ca pe vremuri, a suflete împuţinate şi a creiere stricate sau, mai delicat spus, miroase a al de gură-cască și jigodism de rasă, nu?

Mă rog, cine simte simte, cine nu… Poate are nasul înfundat. O lectură în plus pe zi și o detașare de izmenele bășinosilor nu le-a strica. Problema e că din gloata de jigodii, cei cu „ambâţ“ şi-au cumpărat, peste noapte, diplome din Dealul Haretului, unde tartorii erau agățați și influenți. Apoi au bătut cu pumnul la partid, alţii, la palat… Oportunişti din fire, morala cică ar fi pentru proști, instruiţi mai nou de… dracu ştie cine, s-au pus pe strâns de şpăgi. Prin fundaţii înfiinţate (în fals, că falşi au fost o viaţă), au declarat câte în lună şi în stele, până ce statul român, la vremurile cele, stat în cap, le-a dat o hârţoagă ce i-a transformat din handicapaţi în ditamai revoluți/onari. Vă asigur că mă plec sincer în faţa celor ce au murit ca noi, cei rămaşi, să fim acum, liberi. Nu o fac însă şi în faţa hahalerelor ce s-au pricopsit cu hectare de pământ (vândute mai târziu cu sute de mii de euro), repet, prin falsuri, cu declaraţii, în care scrie negru pe alb cum că au luptat cu pieptul gol în faţa gloanţelor din ’89.

Ăia, cică mai deştepţi, adică „intelectualii de profesie la palat“, au devenit şi ei (deşi le tremurau chiloţii), la ceas de seară, disidenţi. Vă aduceți aminte că nu era seară fără a nu se aminti la telembizor, de cultura prin disidență (tot cu vodca la halbă și un pahar cu apă, iar pentru spectacol și…, (mă înțelegeți voi) pe covorul roșu, cu debutanta la așternut). Multe au crezut că și-au aranjat deja, în puf, cu prafuri, nemurirea?!  Stau şi mă întreb, pentru cei ce au ștampila de jigodie, de hahaleră, de joiţină, de frânar, deja pusă, acum, în ceasul al nu se mai știe câtelea, nu există sentimentul despre care vorbea Nietzsche? Nu au frică nici de legi, nici de Dumnezeu? Vin, îţi rânjesc în faţă de-ai crede că lumea de ei ar fi fost, la ceas de miez de noapte, reinventată. Bă nene, „lumea este… şi ca  dânsa suntem noi”. A spus-o un geniu şi, ca un smerit, vă reamintesc şi eu. Voi ați fost râme, jeguri, lături și limbrici înbibați în alcool… Asta rămâneți.

Dar să-i lăsăm şi pe ăştia cu ale lor, chiar dacă îmi vine să le spun că nu peste mult timp, o să se asculte ei între ei și tartorele ăl bătrân,  doar dincolo de iad (iadul le-ar fi prea mult) undei-i numai fumul-fum. Trebuie să vă mai spun că jigodismul, ca multe altele, are fel și fel de fețe și se manifestă cum nici prin cap nu ți-ar putea trece.

Mă întorc la ură şi vă spun că ea, ura, uneori potenţează. Din ura a ceva se naşte, uneori, ce-i drept, întâmplător, performanţa. Alteori, acest sentiment e însăşi dezumanizarea. Mai mult decât atât, ura, dincolo de căderea în păcat, e însăşi pieirea. Praful din univers însufleţit dispare. E sfârşitul- sfârşitului, în care nu mai putem pune nici măcar judecata şi reînvierea, promisiuni ale Creştinismului. E!… Culmea e că e!  Mai bine am vorbi despre dragoste. Sentiment nobil. Că doar scrie şi la Sfânta Scriptură. A spus-o, evident, reformulat, şi Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e“. Povestea cu dragostea, la fel de complicată, mai ales dacă ne gândim la una dintre cele zece porunci: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!“ Personal, aş face-o, jur, însă instinctul, tot un fel de ispită, nu mă lasă. Totuşi, trebuie să credeţi că din dragoste o căruţă de oameni curaţi la suflet poate fi suficientă lui Dumnezeu, să mai rabde, o vreme, pământul..

În consecinţă, feriţi-vă de Covid, dar mai ales de jigodism și ciumă, că bântuie! Fiţi curaţi la suflet, cum curată a fost, la începuturi, menirea noastră!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top