De la „Codrii Cosminului” la „Incognito”
Acesta nu este un articol. Pentru a mă documenta asupra unuia dintre articolele pe care vroiam să le termin, am tras în mijlocul biroului o ladă mare, cu hîrtii vechi și prăfuite. Ziarele în care publicasem nenumărate articole, cele în care apăruseră interviurile care mi s-au luat în primii ani de după așa-zisa revoluție, cele în care se scria despre mine. Undeva, exista o mapă cu ciorne ale articolelor pe care le se scrisesem în acei ani. Pe atunci, eram foarte ordonat. Pe prima pagină, în colțul de sus, era menționată data cînd a fost scris, iar pe ultima, jos, era menționat la ce redacții și cînd a fost predat, cînd a fost publicat. Unde nu apărea mențiunea publicării, însemna că nu a fost publicat (singurul ziar unde am predat articole dar în care nu am fost publicat niciodată a fost România Liberă, dar pe atunci nu știam că trădătorul Petre Mihai Băcanu fusese agent KGB). Am găsit și o parte din textele pe care le-am citit la postul de radio Europa Liberă între sept. 1991-dec.1992 în calitate de comentator juridic (nu rîdeți de mine, nu aflasem încă cine se ascunde în spatele acestui post de radio).
În comentariul transmis în seara de 11 dec. 1991 am vorbit despre condamnarea lui Iosif Veverca, maior de miliție, acuzat pentru faptul că l-a împușcat pe revoluționarul Ianos Paris. Veverca s-a apărat arătînd că Ianos Paris trăiește bine-mersi și a fugit în Olanda, solicitînd verificări elementare. Instanța a respins cererea și a tăiat nodul gordian: fără cadavru, fără nici o probă certă a morții victimei, l-a declarat pe Ianos Paris decedat (despre cei incinerați la crematoriul din București, sînt multe de spus, dar în primul rînd nu spune nimeni că numărul lor era mai mare decît cel al timișorenilor, întrucît fuseseră uciși si agenți străini!) și l-a condamnat pe Veverca pentru omor! Justiția română intrase într-o nouă epocă!
Activitatea mea s-a terminat cînd șeful redacției de la București a devenit Emil Hurezeanu, cel care într-o convorbire telefonică înregistrată, Marius Oprea povestea că Hurezeanu a fost infiltrat de DIE în redacția Europei Libere, de unde a dezertat trecînd cu arme și bagaje la CIA. Acesta a fost motivul pentru care Germania l-a acceptat ca ambasador al României deși îi cunoștea trecutul. Iar, din cîte îmi aduc aminte, Hurezeanu a fost numit ambasador al României deși nu recăpătase cetățenia română, la care renunțase!
Desigur, acum unii tineri ar putea spune „Hai, moșule, ne lași? Ne iei cu chestii pe care le-am fumat de mult? Ne iei cu Posada, Rovine, Codrii Cosminului, revoluția? Ceva despre droguri noi nu știi?“
Da, Codrii Cosminului! Ce bine se mînca odinioară acolo! Nu, nu pe locul bătăliei unde Ștefan i-a învins pe lehi (sau leși, adică polonezi), ci la restaurantul cu același nume de pe str. Virgiliu, paralelă cu str. Știrbei Vodă, cam peste două rînduri de case vis-à-vis de tribunalul în care, din cite știu, a fost condamnat la moarte Mareșalul.
Se mînca atît de bine și avea o clientelă atît de fidelă, încît după 1990 au fost mulți care au vrut să îl obțină în locație de gestiune. Atît de mulți, încît primarul revoluționar doctor Dan Predescu, primul primar al Bucureștiului pe noua eră, a luat șpaga de la doi concurenți, unul român și unul arab. Pînă să-i lămurească instanța care are întîietate, primarul FSN, cu toată șpaga acumulată, a fugit din țară în iulie 1990 eu știam că în Elveția. Acum, constat că este profesor universitar în SUA (nu la o facultate de șpagă, ci la una de medicină).
*
Am găsit în acea ladă și alte trei file îngălbenite, dactilografiate. Prima era un text al meu, nedatat și fără mențiunea că a fost predate la vreo redacție. A doua, un text în franceză, iar a treia traducerea acestuia. Prin 1986 am citit o carte excepțională.
Iată prima și ultima dintre cele 3 file:
„La sfîrșitul lui decembrie 1989, visînd la România viitoare (pe care o vedeam cu totul altfel decît se prezintă ea azi) mă gîndeam printre altele și la intrarea în drepturi depline a culturii românești, în primul rind prin traducerea și publicarea unor capodopere literare scrise de români dar care nu au văzut niciodată lumina tiparului în limba maternă a autorilor.
Invariabil, prima dintre acestea la care mă gîndeam, era romanul „Incognito” al lui Petru Dumitriu (nu, nu, nu, încetați cu insinuările ironice, titlul nu este un plagiat după Eugen Barbu pentru simplul motiv că romanul lui Petru Dumitriu a apărut cu mult înainte, dacă nu mă înșel în anul 1962, în „Edition du Seuil”).
Romanul reprezintă o frescă remarcabilă a anilor ’50 a high-life-ului vîrfurilor P.M.R. (noua burghezie, cea roșie), o demascare convingătoare a șantajului politic, a delațiunii, a metodelor securității.
Atunci cînd am avut cartea în mînă, am simțit nevoia (fără să știu pe atunci de ce) să copiez o anumită pagină: este interogatoriul pe „probleme ideologice” luat eroului principal, Sebastian Ionescu, de către maiorul de securitate Irod (interogatoriu luat în prezența martorului, care este de altfel și autorul delațiunii, de care era condiționată aprobarea plecării sale în străinătate).
După ani de zile, rîndurile copiate pot să apară și în limba română, constituindu-se într-o pledoarie pentru traducerea integral a cărții. Poate că totuși a venit timpul.”
*
„- Hai să vedem puțin aceste convingeri, spuse Irod sprijinindu-și coatele pe masă. Ce părere ai despre burghezie?
Sebastian surîse palid:
-Este condamnată de către istorie și noi trebuie să-i grăbim înmormîntarea.
-Nu o regreți?
– Nu regret nimic în ce privește trecutul.
– Ce i se întîmplă burgheziei, nu-ți inspiră nici o milă?
În mod vizibil, Irod urmărea ceva precis, îți pregătise întrebările cu mult timp înainte; „materialele informative” ale lui Leopold sigur conțineau multe amănunte asupra conversațiilor pe care le avusese cu Sebastian.
– Datoria oricărui cetățean cinstit, răspunse Sebastian, este ura sfîntă împotriva exploatării și exploatatorilor.
Irod se înnegură ușor:
– Ce părere ai asupra anumitor metode de anchetă pe care le-ai cunoscut personal?
– Tovarășii sînt obligați să apere cuceririle clasei muncitoare. Nu putem să ne jucăm cu sentimentele cînd sfînta cauză a clasei muncitoare este în joc.
– Ah, da? Dar cum îți explicit că anumiți tovarăși au salarii de două zeci sau de trei zeci de ori mai mari decît ale muncitorilor, și că ei dispun de vile, de mașini și de magazine speciale?
M-am întors spre Irod pentru a-l privi surprins, dar și cu un fel de admirație. Nici militanții cei mai de frunte nu-și puteau permite așa un tupeu; numai securiștii puteau să-și permită, conducînd un interogatoriu și ca mijloc de acțiune. Sebastian răspunse supus:
– Este vorba probabil de tovarăși însărcinați cu mari responsabilități. Noi trebuie să avem grije de ei și să le asigurăm cele mai bune condiții de muncă.
– Bravo, așa-i. Dar ce părere ai despre prețurile produselor pe care noi le exportăm în Uniunea Sovietică? Crezi că ne sînt avantajoase?
– Nu știu, dar trebuie să susținem Uniunea Sovierică, care este bastionul socialismului și păcii. Dacă ea este puternică, aceasta este tot în interesul nostru.
– Ai auzit vorbindu-se de invențiile muncitorilor și tehnicienilor noștri, pe care Uniunea Sovietică le brevetează și le vinde pe piața mondială?
– Nu cunosc nimic despre așa ceva, dar tot ce este în interesul Uniunii Sovietice este de asemenea și în interesul nostru, îi răspunse Sebastian.
– Ce părere ai despre evenimentele din Berlin în 1953, despre cele din Ungaria în 1956 și apoi despre cele din Tibet? Nu crezi că acele clase muncitoare, poporul, este cel care s-a revoltat?
– Bineînțeles că nu, au fost puciuri fasciste provocate de către imperialiști și de slugile lor, clasele expropriate.
– Atunci, după tine, partidul nu comite nici o greșeală? Nu există nici o idée a marxism-leninismului care să-ți provoace vreo îndoială?
– Nu partidul este cel care greșește, greșelile aparțin cite unui militant luat separat. Trebuie să păstrăm puritatea marxism-leninismului, care este concepția cea mai științifică și mai înaintată din lume, calitativ superioară tuturor celor care l-au precedat.
Urmă un moment de tăcere. Irod îmi aruncă o privire scurtă. Avea ochi rotunzi și negri, cu privirea întunecată și grea. Conchise:
– Văd că nivelul tău politic este suficient de ridicat. Mai ridicat chiar decît al multor membri de partid.
– Mai am multe de învățat, murmură Sebastian, cu privirea îndreptată în jos.”
Cartea a fost tradusă în limba română în 1993, la Editura Univers.
Dan Cristian IONESCU
PS: Nu am găsit (încă) ce căutam
*
Nota redacției: Ne sunteți dator cu povestea celor incinerați în decembrie 1989…
Comenteaza