Despre Traian Boieru
No issue detected
surena3 hours ago
.
Ca să aflăm răspunsul cine este în spatele asasinatelor lui Iorga și Madgearu și cine sunt criminalii să vedem pe cine au deranjat ei și cine sunt beneficiarii înlăturării lor.
Să începem cu Nicolae Iorga, vă rog să observați că nu am spus profesorul sau academicianul pentru că trebuie să facem o delimitare între politicianul Iorga și savantul Iorga. Iorga ca om și politician a fost „ciudat” și a reușit „performanța” să intre în conflict nu numai cu oameni de cultură, colegi de breaslă, ci și politicieni datorită caracterului și vanitatii sale,dar și unei anumite inconsecvente (reproșata de Zelea Codreanu în celebra scrisoare, de Goga, de Arghezi) și a faptului că se consideră un politician tot atât de mare ca și savantul Iorga. Pe plan intern se certase cu toată lumea, iar extern era antigerman (se opusese cedării pasnice a Ardealului în celebrul Consiliu de Coroană) și antisovietic (le anticipase de multă vreme intentiils). Mai era, cel puțin la nivel declarativ (Goga), antisemit, era naționalist, dar nu împărtășea naționalismul mișcării legionare, chiar îl deranja mișcarea, deși la început fusese mentorul lui Zelea Codreanu (scrisoarea către Iorga a lui Zelea). Iorga a avut un discurs fulminant în parlament la adresa liderului Zelea Codreanu care i-a îngrozit pe mulți politicieni, inclusiv pe Nae Ionescu care v-a relata discursul. Iorga fiind un mare istoric povestitor începe discursul „cabalic” cu o istorioara. Astfel, povestește discuția avută cu un ofițer canadian care salvase Odessa de bolșevici, respectiv și comunitatea românească de acolo, în timpul Razboiului civil din Rusia. Dornic să afle cum reușise canadianul cu o mână de oameni să salveze orașul înconjurat de armata roșie aude isprava acestuia pe care o dorește aplicată și la noi. Canadianul fiind vânător i-a povestit că cea mai mare problemă la ei sunt cu haitele de lupi, dar a observat că odată ce identifica și ucidea șeful haitei, aceasta nu mai era un pericol. Așa proceda se și în asediul Odessa, ucisese o duzină de „șefi de haită” și soldații armatei roșii, rămași fără lideri adevărați, se retrăsesera.
Dacă Iorga s-ar fi rezumat la acest conflict parlamentar, lucrurile s-ar fi liniștit. Dar va juca un rol important în procesul politic al lui Zelea Codreanu și va face un gest nedemn față de legionarii executați public de autorități, gest care l-a șocat pe Nicolae Steinhardt, un gest pe care un om normal, educat nu-l face asupra cadavrului unui alt om, chiar dacă a fost un inamic politic. Ori legionarii uciși de autorități nu erau dintre cei cu care Iorga ar fi avut ceva de împărțit.
Spuneam că Iorga a jucat un rol important în procesul lui Zelea Codreanu, în general ne oprim numai la denuntul lui Iorga, dar a mai fost ceva care a cântărit greu în condamnarea lui Zelea Codreanu și anume acuzația că ar pune la cale o „revolutie” menită să schimbe orânduirea în România. Acuzația se baza pe o scrisoare a lui Codreanu către apropiații lui. Un avocat vâlcean, legionar, Marinescu citind scrisoarea prezentată ca probă și însușita de judecători i-a atras atenția două idei economice: economia automată și alianța economică, idei întâlnite într-o carte primită chiar de la autor. Verificând scrisoarea lui Codreanu cu cartea Marinescu avea să constate că scrisul dedicat de autor este același cu cel din scrisoare și îi aparținea lui Rădulescu Thanir. Acesta era redactor la „Neamul românesc”, ziarul lui Nicolae Iorga. Chiar dacă Iorga și-a retras plângerea de ultraj, în ciuda argumentelor și dovezilor prezentate de avocatul Marinescu, Codreanu va fi condamnat în baza scrisorii.
Pentru acest episod mai puțin cunoscut a se vedea „Istoria mișcării legionare vâlcene” deosebit de interesanta și cu privire la conflictul dintre Stelescu și Codreanu. Putem spune că prin activitatea lui, ostilitatea declarată Iorga dovedise că este „necinstit sufletește” și atrasase ostilitatea legionarilor. Dar, atât Codreanu (care era ferm împotriva folosirii violenței ca luptă politică – a se vedea scrisoarea de dizolvare a partidului), cât și Horia Sima nu ar fi dorit asasinarea lui Iorga și a prof. Madgearu. Există mărturia soției lui Iorga care confirmă telefonul lui Horia Sima cu privire la pericolul în care se afla profesorul, că „grupul” este scăpat de sub control, marturii despre deplasarea lui Sima în Prahova și înțelegerea de către Sima și alți lideri legionari că asasinatul va fi un dezastru politic. Boeru și grupul lui nu a acționat la cererea tacită ori exprimată a conducerii legionare. Dar, se baza pe ceva. Știau că asasinatul era dorit de Germania, pentru nemți Iorga era prea naționalist și prea imprevizibil și mai știau că există voci în rândul legionarilor care îl detestatu pe Iorga (să nu uităm și remarcă lui Sima cu privire la diferența dintre Iorga savantul și Iorga politicul). Asasinatul era dorit și de serviciile secrete și o anumită parte a Guvernului.
In 1941 România era condusă aparent de Mareșalul Antonescu, șeful statului (conducătorul statului fiind Regele) și Garda de Fier (mareșalul și regele fiind și ei membri) care era condusă de Horia Sima totul fiind o sceneta a Germaniei. Chiar acțiunea Șefului Statului mi se pare o sceneta, dacă ar fi fost pe bune și dacă Șeful Statului ar fi dat dovadă de hotărârea caracteristică Boeru&Co ar fi fost extrădati și judecați. De pe urma morții lui Iorga cei mai câștigați au fost Germania și URSS și Mareșalul, Horia Sima a pierdut vremea (Horia Sima) , nici la Berlin nu s-a dus cu Mareșalul și nici asasinatele nu le-a împiedicat. Ce i se poate reproșa lui și Mișcării este lipsa de reacție împotriva ucigașilor. Puteau să condamne asasinatul, puteau să-i prindă și predea pe asasini, puteau să facă multe și nu au făcut nimic.
În concluzie asasinatul lui Iorga a fost gândit de serviciile secrete (Boeru fiind omul lor) și executat tot de ei, echipa fiind selectată de omul lor. Serviciile secrete oficial făceau jocul lui Antonescu, dar aveau și alte interese. Serviciile noastre în acei ani tulburi, sub conducerea „aventurierilor” (Maimuca) Morcov, Cristescu, Ștefănești jucau „la toate capetele” și cu toată lumea (nemții, sovieticii și aliații). Constantin Maimuca cel real, nu fictivul lui Sergiu Nicolăescu, avea dovezi că Cristescu (șeful serviciilor) juca și cu sovieticii. Așa putem explica și dezinteresul regimului comunist de aducere în țară a lui Boeru. Este evident că Boeru nu putea fi agent sovietic, altfel Germania federală l-ar fi expulzat mai ales că avea motiv, în schimb fiind agent al Siguranței care avea să joace duplicitar și după 23 August 1944 (astfel, se explică și căderea lui Cristescu) l-au păstrat.
Cu privire la asasinarea prof. Madgearu acesta era un critic al acordurilor de clipind cu Germania (istoria avea să-i dea dreptate că vom fi păgubiți), nu îi avea la inimă pe legionari și nu era incantat nici de faptul că Mareșalul „uitase” să repună în legalitate partidele. Acestea sunt motivele politice mai era și unul de natură personală. Făcuse „greșeală” să se ambiționeze să pice un student, student care va decide și asasinarea lui. Dacă în cazul lui Iorga putem vorbi de anumite circumstanțe, în cazul lui Madgearu nu putem vorbi decât de interesul Germaniei. În ambele asasinate câștigul avea să fie de partea Germaniei și evident a Șefului Statului. Faptul că Mișcarea Legionară a gestionat prost aceste derapaje (mă refer la faptul că legionarii care comitetul asasinate motivate se predau imediat și își motivau public gestul, acceptau judecata) și nu le-a condamnat avea să-i grăbească căderea.
„Puciul legionar” avea să fie ultima parte a scenetei, Germania se folosise și decisese cu cine trebuie să meargă în Războiul din Răsărit. Dacă vreți testase actorii. De ce regimul comunist nu a făcut nimic după 1945 în privința ucigașilor ? De ce trebuia să facă ceva? În primul rând murise un economist care niciodată nu ar fi acceptat economia comunistă și un politician anticomunist care dacă ar fi trăit nu ar fi colaborat cu ei, în al doilea rând mărturia lui Boeru ducea la servicii și la șefi care colaborasera cu ei și astfel comuniștii ar fi devenit atunci sau mai târziu suspecți, în al treilea rând puteau să – l șantajeze pe Boeru, astfel îl puteau folosi ca agent dublu să știe despre legionarii din diasporă, să afle câte ceva și despre legionarii partizanii din țară. În concluzie Traian Boeru era prețios pentru regimul comunist viu și în Germania.
De ce nu cred în pledoaria de mai sus și în argumentele că Traian Boeru nu a fost implicat:
1.Pentru că ar fi trebuit să se dezvinovateasca public și să ceară rejudecarea procesului. Putea să ceară autorităților nu în 1945,nu în 1947, ci în anii 70 să se rejudece procesul, să se pună la dispoziția autorităților.
2. Dacă era nevinovat de ce a fugit? De ce și-a asumat asasinatul ca pe urmă să-l renege?
3.De ce a încercat să-l răpească pe Horia Sima (conform mărturiei acestuia)?
4. Cum explicăm ajutorul dat de regimul comunist pentru reîntregirea familiei pentru un ucigaș a doi dintre cei mai importanți români ai sec XX?
5.Putea să se dezvinovateasca, dacă nu printr-un proces, cel puțin prin memorii în care să prezinte dovezi, martori și să spună ce căuta el în „grupul de pedepsire”.
Ștefănescu a fugit imediat după 23 August 1944 cu documente importante, posibil și cu cele privind „operațiunea de pedepsire” (îmi aparține denumirea) care demonstrau implicarea serviciilor în asasinat. Lovitura înlătura doi oponenți ai Germaniei (avea de câștigat și URSS), ai Mareșalului și transfera întreaga responsabilitate asupra Mișcării Legionare care trebuia înlăturată.
.
.
.
Nota redacției: Am aflat de la dl Viorel Patrichi despre momentul în care fiul lui Traian Boeru, coleg de servici cu dl Patrichi la Electronica Băneasa, a primit vestea că murise la Munchen taică-su, celebrul asasin. Cu o promptitudine neobișnuită, autoritățile i-au eliberat un pașaport, la fel de repede, în acceași zi, ambasada RFG i-a dat viza de intrare. Concluzia mea: Traian Boeru acționase în noiembrie 1941 ca agent al germanilor, dar și al rușilor, în numele cărora securitatea din România s-a arătat atât de serviabilă cu fiul lui Boeru! Am scris un text pe acest subiect și l-am publicat la Adrian Păunescu. După o vreme, generalul de securitate Neagu Cozma m-a invitat la lansarea unei cărți, scrisă de el, pare-mi-se în colaborare cu alt autor, și deși nu ne cunoșteam, mi-a cerut să iau cuvîntul la lansare… Nu mai știu ce am spus, dar după consumarea evenimentului am stat de vorbă cu autorul. A profitat de ocazie și m-a făcut atent că am greșit în rticolul publicat la Păunescu, ar fi vorba de alt motiv pentru care Securitatea era datoare lui Traian Boeru: acesta ar fi făcut spionaj economic în Occident, în domeniul electronic, trimițând în țară informații de mare valoare, în domeniul în care lucra și feciorul său.
Informație interesantă care nu contrazice cele ce se știau. ci mai degrabă le completează!
i.c.
Blastamele lui Iorga 2
Vasile Flamura Blanaru legionar si participant la multe evenimente ale miscarii si detinut politic, a avut inspiratia sa ne lase o parte din memorii in cateva carti interesante cu privire la moartea savantului Iorga si la implicarea Maresalului Antonescu in debarcarea legionarilor. Am vazut in postarea precedenta care incepea cu PS ca a respins implicarea serviciilor secrete in nebuloasele evenimente din 1940-1941.
Mai jos sunt cateva fragmente din cartea cu privire la Maresalul Antonescu care,asa cum veti vedea,este considerat principalul raspunzator in decapitarea miscarii legionare.
„Nu-i nici un secret astăzi faptul că generalul Antonescu era un om extrem de impulsiv, foarte irascibil şi vanitos în acelaşi timp plin de de sine şi de trufie. Camariliştii -au făcut să se creadă dat de Dumnezeu la răcruce de veac, dăruit de destin atunci când catapeteasma neamulul începuse să se prăbusească, pentru ca s-o razeme cu toată puterea făpturii lui neobisnuite. Un om răzbunător, uşor influentabil şi bântuit de paranoia militarismului. De asemenea nu-i nici un secret faptul că fără ajutorul Gărzil de Fier Antonescu n-ar fi reusit să forteze abdicarea lul Carol al II-lea si să se proclame conducător al statului, a spus-o textual luliu Maniu la procesul Antoneştilor.
Colaborarea cu legionarii însă a fost de la început privită de Antoneşti ca o operatiune fortuită si totodată una vremelnică.
Aflăm aceasta din două declaratii: una a lui Ion Antonescu, alta a lui Eugen Cristescu, omul care, ca vedetă a camarilei şi şef al S.S.I., a jucat un rol de căpetenie în organizarea şi declanşarea puciului militar antilegionar.
Pentru Antonescu includerea legionarilor în guvemul din 14 / 15 septembrie 1940 a reprezentat o experientă inevitabilă. Mai târziu va declara: „desi eram împins atunci (în noiembrie 1940, după executiile de la Jilava), camarilistii si reprezentantii partidelor istorice au făcut oarecare eforturi pentru a-l determina pe Ion Antonescu să formeze un guvern de generali si să instaureze o dicatatură militară. Neubacher şi Fabricius l-au sfătuit să renunte la un asemenea plan, intervenind pentru aplanarea divergentelor dintre Antonescu şi conducerea Legiunii – n.n.) …
Generalul va spune clar: „Desi eram împins atunci, către un guvern de militari am găsit totusi că nu este momentul pentru aceasta. Cunosteam situatia si-mi spuneam că (legionarii n.n.) vor ajunge la un moment dat când se vor uza total in fata opiniei publice si va veni divortul dintre mine si ei… ”
Cu ocazia procesului din mai 1946, omul care se considera cel mai apropiat sfătuitor al generalului in materie de probleme ce priveau securitatea statului – îl numim pe şeful S.S.I.-ului, Eugen Cristescu – va face câteva destăinuiri senzationale. Printre care şi una care arată fără nici o urmă de dubiu că dintru începuturi proiectele Antoneştilor de guvernare, toate convergeau spre găsirea sau chiar inventarea unor pretexte pentru a nu mai împărti puterea cu Legiunea decât numai cu conditia de a fi şeful ei şi a o transforma într-un „Front al Renasterii Nationale” de tip armandist. Când aceasta nu va mai fi posibil de realizat, găsirea, inventarea unor motive pentru suprimarea Mişcării şi scoaterea ei din viata tării
Aşa se explică de ce Antoneştii priveau dintru început colaborareă cu Garda de Fier o „operatiune fortuită si provizorie”. Se aştepta un moment potrivit, acela dezvăluit de Mihail Sturdza: „siguranta de a avea cooperarea armatei si siguranta consimtamântului, dacă nu chiar a cooperării Berlinului”.
Şi Mişcarea Legionară a considerat provizoriu guvernul prezidat de Ion Antonescu, la care a acceptat să adere, cu conditia – sună o cronică marxistă – „să detinã nici mai mult, nici mai putin decât toate ministerele-cheie, începând cu vicepresedintia si terminând cu Comunicatiile …”
Acei cronicari care sunt nedumeriti şi insinuează că legionarii nu explică în ce sens „guvern provizoriu”. Explicatia o vom da noi In rândurile ce urmează.
Spre sfârşitul lunii decembrie 1940 a avut loc o şedintă a şefilor de familii, organizatii şi corpuri din CapitaIa. Şedinta convocată de conducerea Mişcării a fost prezidată de comandantul legionar Vasile lasinschi, care a explicat rostul acestei întruniri a cadrelor de conducere ale Legiunii.
Ceea ce retin din cele discutate atunci este că forul de conducere al Gărzii de Fier preconiza pentru vara anului 1941 desfăşurarea unor alegeri parlamentare generale. Alegerile urmau să aibă loc după modelul alegerilor din 1937, cu formatiunile care s-au confruntat atunci, numai cu o singură modificare, anume aceea că Legiunea dorea să se prezinte în fata alegătorilor, nu in forma din 1937 sub denumirea de Partidul „Totul pentru Tară”, ci în forma în care a participat la alegerile din 1931, adică sub denumirea neacceptată atunci (de „Garda de Fier”), denumire la care Mişcarea tinea foarte mult, şi cu semnul electoral folosit la acele alegeri („gardul de fier” sau „gratiile”), semn care devenise pentru legionari un simbol, la care de asemenea Mişcarea tinea foarte mult.
Şedinta avea ca scop începerea pregătirii unei atmosfere în acest sens. Ştiu că atât Antonescu cat şi Legatia germană s-au opus acestui proiect. Legionarii urmăreau ca prin aceste consultări electorale să-si întărească pozitia fată de Antoneşti – lucru pe care Antoneştii nu-l doreau.
Aceasta este explicatia de ce Garda de Fier a considerat provizoriu guvernul format în septembrie 1940. De data aceasta pregătirile, înscenările antilegionare vor fi mai ingenioase, mai oculte. Camarila antonesciană nu va comite greşeala din 1938 a camariliştilor carlişti, să pornească la atac fără o amănuntită punere la punct a dispozitivului lor de luptă.
Nu vom omite să reamintim cititorului ca în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940, Horia Sima a plecat la Ploieşti şi Câmpina cu intentia de a-I salva pe N. lorga din mâiniie răpitorilor săi. Cu acel prilej, potrivit unor declaratii date la închisoarea Aiud, de către avocatul Victor Biriş (acesta îndeplinea atunci functia de secretar general al Ministruiui de Inteme şi îl însotea pe comandantul Mişcării în călătoria la Ploieşti), un „mesager hitlerist” I-a întampinat şi i-a adus vestea ca Antoneştii plănuiesc un complot împotriva Gărzii de Fier. In cuvintele lui Victor Biriş vestea suna cam aşa: „Pe soseaua Bucuresti-Ploiesti am fost întâmpinati de I. Olteanu si Krăutle, omul lui Himmler (Krăutle era ofiter S.S., îşi desfăşura activitatea în cadrui Legatiei germane din Bucureşti, ca ataşat pentru probleme agricole şi apartinea grupului de diplomati germani, care, cunoscând adevărata fată a conflictului Antonescu – Sima, se afirmau ca sprijinitori ai legionarilor – n.n.). Acesta i-a transmis lui Horia Sima informatia că Fabriclus si Antonescu urmăresc răsturnarva guvernului legionar de la putere si cineva trebuie să plece urgent la Berlin si să ia legătura cu Himmler. Am plecat chiar eu… ” (citat din revista „România literară” nr. 48 din 27 noiembrie 1980, pag. 13).
Despre răspunsul lui Himmler (Horia Sima ceruse, printr-o scrisoare, reichsfuhrerului S.S. Heinrich Himmler să convingă pe Hitler ca acesta să intervină pentru a zădămici planul Antoneştior denuntat de Krăutle) vom vorbi ceva pe parcursul capitolului; acum ne vom ocupa de primele acte de provocare împotriva legionarilor.
Desfiintarea politiei legionare şi destituirea colonelului Ştefan Zăvoianu din functia de prefect al politiei bucureştene (ambele măsuri au fost aplicate din ordinul generalului imediat după executiile din 26-27 noiembrie 1940) erau provocări ce apartineau trecutului. Provocări ale trecutului vom socoti şi alte măsuri, deşi se petrecuseră cam in acelaşi timp, ca de pildă: semnarea decretului cu condamnarea la moarte pentru crime de genul acelora săvârşite la Jilava, Snagov şi Strejnic, desfiintarea gărzilor legionare prin lichidarea Corpului legionar „Gărzile permanente”, şi ordinul generalului dat Ministerului de Interne (ordinul trebuia executat de Rioşanu) ca in termen de 20 de ziie să fie înlocuiti primarii legionari cu primari „impartiali”, care să ştie şi punctele din program ale generalului Antonescu”. Prin desfiintarea„Gărzilor permanente”, Antoneştii (spunem „Antoneştii” şi nu „lon Antonescu” pentru că toate aceste măsuri erau luate in doi, de amândoi Antoneştii: Ion şi Mihai Antonescu) urmăreau un scop foarte precis: dezarmarea legionarilor: Prin înlocuirea primarilor legionari şi chiar a prefectilor, ca şi a unor demnitari legionari, înlocuiti cu oameni desemnati de Antoneşti, se urmărea lichidarea puterii legionare ca fortă de guvernămănt.
Antoneştii nu s-au oprit aici. După cum am văzut din relatarea precedentă, intreaga conducere a Reich-ului, in frunte cu Fuhrerul, se găsea aliniată în spatele generalului. Asta însemna că poate să actioneze după bunul plac. Ceea ce a şi făcut.
Pănă la 22 ianuarie 1941, el a amenintat, a calomniat, a fost samavolnic şi grosolan, a uneltit contra legionarilor. Dar numai atât. Sub nici un motiv nu i se putea imputa comiterea unor asasinate politice, după cum nu putea fi învinuit că ar fi patronat anchete şi înscenări juridice ca cele petrecute în perioada dictatuni carliste.
La „rebeliune” Antonescu a ordonat să se folosească tancurile, mitralierele şi artileria pentru a ataca şi ocupa sediile Mişcării. S-a tras cu tunurile, pe străzi, în manifestanti.
Din rândurile legionarilor au căzut ucişi şi răniti peste 500 de persoane. După măcelul din 22 ianuarie 1941, în prigoana care a urmat, zeci de mii de romăni, bărbati şi femei, tineri, mai vărstnici şi chiar adolescenti, dacă nu copii, au trecut prin temnitile şi lagărele Antonesciene. „Tara a fost prefăcută in cazărmi, închisori, lagăre de concentrare” – vor spune comunistii.
Intr-adevăr, in primul rănd, pentru legionari aşa a fost. Legionarii ucişi în după-amiaza zilei de 22 ianuarie 1941 şi în noaptea de 22 spre 23 ianuarie au căzut apărănduse. Ei n-au fost ştrangulati, omorîti in anchetă sau arşi în crematorii. Ci au -murit intr-un fel de luptă sau in fata plutoanelor de executie. Desigur, în anchete s-au comis abuzuri – şi chiar cruzimi. Dar, indiscutabil, într-o formă mult mai putin gravă, mai putin iremisibilă, ca abuzurile şi cruzimile înfaptuite de autoritătile armandiste şi carliste.
Antonescu a fost cu legionarii meschin şi ipocrit, grosolan şi paranoic. In anumite privinte, purtarea lui fată de Legiune s-a dovedit mai haina ca purtarea lui Carol al II-lea. Vom da în acest sens un singur exemplu: Carol al II-lea i-a învinuit pe legionari de hitlerism. Cel mai important act de acuzare în procesul din mai 1938, intentat lui Comeliu Codreanu, a fost „organizarea unui puci legionar pentru a acapara puterea şi a alinia Romănea alături de Germania nazistă”. Era o acuzatie măsluită de Armand Călinescu în compania ciracilor săi din servicile de informatie, complet falsă. Ea voia să arate opiniei publice româneşti şi aliatilor englezi şi francezi că vina lui Comeliu Codreanu este „o crimă de inaltă trădare” şi că vinovatul merită o pedeapsă cat mai aspră.
Ce va face Ion Antonescu în 1941 ?
Pentru ca să câştige de partea sa cooperarea Germaniei naziste (aceasta îl interesa mai mult ca opinia publică românească), tot prin serviciile de informatii, va face
să ajungă la urechea lui Hitler senzationala veste: „Miscarea Legionară se afla sub controlul comunistilor… „, „Unii din conducători ai legiunii sunt marxisti si aceştia au impins Miscarea la rebeliune, impreună cu altii care fac jocul Angliei… ”
Putin timp după scornirea „complotului” de care am vorbit, trăgătorii de sfori din camarila generalului, dându-si seama că stratagema n-a avut efectul scontat, s-au gândit la un alt truc: învinuirea legionarilor că organizează „o noapte a Sfântului Bartolomeu” – „un an nou cu oameni noi şi suprimarea a tot ce este vechi …”
,,La indicatia lui Antonescu – citim in lucrarea lui A. Simion – , care fusese pus la curent cu noile proiecte de asasinat întocmite de legionari, subsecretarul de stat de la Ministerul de Inteme, Al Rioşanu, a dat un ordin prefectilor, la 29 decembrie 1940, prin care acestia erau făcuti răspunzători pentru mentinerea liniştii şi ordinii in judefele respective, indicându-li-se ca in caz de nevoie să facă uz de arme… (ibidem, pag 231-232).
Spicuim din respectivul ordin al lui Rioşanu (ordinul telefonic cifrat numărul 6087/29 XII 1940) câteva pasaje: ,Ministerul având informatiuni că in ajun si in noaptea Anului Nou s-a hotărât executarea oamenilor politici ai vechiului regim din judetul dvs., va invit ca de urgentă impreună cu comandantul garnizoanei si comandantul Legiunii de jandarmi să luati cele mai severe măsuri pentru garantarea vietii tuturor acestor oameni politici ce sunt in acest judet. Se vor supraveghea locuintele lor in aşa fel ca la prima tentativă de dezordine să se ia măsurile cuvenite … Vă invit ca prin măsurile ce veti lua să asigurati liniştea si ordinea cea mai perfectă in judetul dvs. Toti cei care se vor abate de la ordinile şi dispozitiile in vigoare vor fi imediat arestati si oferiti instantelor judecătoreşti. In caz când se vor opune cu focuri de armă se va trage… ” .
Informatiile subsecretarului de stat Rioşanu porneau din aceeaşi sursă (notele „informative” fabricate in birourile lui Eugen Cristescu) şi erau tot atât de false ca şi „documentul” serviciilor secrete ale Marelui Stat Major in legătură cu aşa-zisul „complot legionar contra lui Antonescu”. Conducerea Legiunii s-a sesizat şi dându-si seama că este vorba de o nouă provocare a Antoneştilor, a intervenit anulând ordinul lui Riosanu”
Respectand punctul de vedere al autorului,ramanem surprinsi de faptul ca, in ciuda unor evidente pe care chiar d-ul Vasile Flamura Blanaru le puncteaza:
-Eugen Cristescu, omul care, ca vedetă a camarilei şi şef al S.S.I., a jucat un rol de căpetenie în organizarea şi declanşarea puciului militar antilegionar.
– omul care se considera cel mai apropiat sfătuitor al generalului in materie de probleme ce priveau securitatea statului – îl numim pe şeful S.S.I.-ului, Eugen Cristescu
-locotenent-colonelul Al. Riosanu, fost aghiotant al generalului, şi Eugen Cristescu, politist de carieră, cel care îl va înlocui pe Mihail Moruzov la conducerea Serviciului Special de Informatii. Atunci s-a hotărât colaborarea într-un cabinet guvernamental cu legionarii, discutându-se şi unele „maniere” cu care să se încerce nimicirea Mişcării după un timp scurt …
-notele „informative” fabricate in birourile lui Eugen Cristescu
Am vazut ca recent,intr-o teza de doctorat cu privire la moartea savantului Iorga din care am prezentat un fragment, doctorandul un procuros respinge ipoteza serviciilor secrete,dar spre deosebire de d-ul Vasile Flamura Blanaru il disculpa si pe Maresal.
Imi mentin punctul de vedere cu privire la faptul ca asasinatele impotriva lui Iorga si Madgearu au fost opera serviciilor noastre de informatii realizate cu sprijinul unor legionari, agenti si colaboratori ai serviciilor. Acestea aveau sa joace rolul principal in evenimentele tragice din 1940-1941,capii servicilor fiind agenti dubli. Exista informatii cu privire la faptul ca fostu sef al Sigurantei Mihail Moruzov era si agent sovietic, respectiv marturiile printului Sturdza si ale comisarului Constantin Maimuca. Acesta va intra in conflict cu Eugen Cristescu, urmatorul sef al SSI fiind acuzat ca a participat la puciul legionar. Arestat si judecat in 1941,Constantin Maimuca in apararea sa va prezenta dovezi intarite si de martori cu privire la implicarea directa a SSI prin „agenti provocatori” ( Arh. NIC, fond PCM – SSI, dosar nr. 356/1941, p. 38). Faptul ca Eugen Cristescu intervine personal la Antonescu ca Maimuca sa nu beneficieze de decretul de eliberare a legionarilor pucisti dovedeste ca Cristescu era convins ca Maimuca stia ca,pe langa faptul ca e un aventurier,era un agent dublu. Sefii serviciilor secrete romanesti erau ” simple inele ale unor înlănțuite operațiuni de spionaj și contraspionaj internațional, în desfășurarea cărora serviciile pe care le făceau statului român erau limitate și nesemnificative. Așa erau Niki Stefanescu, Eugen Cristescu și Moruzov. Arestarea lui Maimuca nu era legată de vreo ilegalitate, crimă sau imoralitate, ci de însăși poziția lui și, mai cu seamă, de teama comuniștilor de a scăpa din mâini un om care le-ar fi putut servi interesele cu bogata lui experiență și cu mulțimea de informații de care dispunea acesta. Numai că Maimuca nu era Eugen Cristescu. El n-a putut fi câștigat de seducțiile comuniste sub nici o formă” (amintiri despre Constanti Maimuca de Ion Halmaghi, deținut politic cincisprezece ani la Jilava si Aiud 1949-1964, emigrat ulterior în Statele Unite, profesor de civilizație românească și bibliograf al Universității din Pittsburgh sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Maimuca )
sursa: http://miscarea.net/vasile-blanaru-mercenarii.htm
Daca exista marturii cu privire la implicarea lui Eugen Cristescu in Masacrul de la Abator impotriva evreilor de ce nu am crede ca era strain de implicarea in asasinatele impotriva lui Iorga si Madgearu? Este mai mult decat evidenta implicarea Sigurantei Statului ( ulterior Serviciul Special de Informatii) in labirintul incalcit al evenimentelor tragice nu prezinta interes si acesta este si motivul pentru care este mult mai convenabil sa se puna in carca „vinovatului de serviciu” toate crimele inclusiv cele antisemite. Asa putem justifica si legea care condamna „misacarea criminala” si sa nu vedem ca ce se intampla dupa 1989 este opera unor servicii care si-au insusit bine lectia Moruzov Cristescu in manipularea politicii romanesti.
Pe masura ce inaintam in labirintul Iorga Madgearu constatam ca in ciuda cartilor, lucrarilor de diploma, articolelor care s-au scris si se scriu in loc sa vedem luminita menita sa ne scoata din labirint, ne afundam si mai mult intr-o bezna in care nu mai distingem ce este real,de ce este fictiune. Pe masura ce citim printre randuri constatam ca asasinarea lui Iorga face parte din cronica unei morti anuntate si exact ca in nuvela omonima a lui Gabriel Garcia Marquez autoritatile stiau,dat fiind activitatea politica a lui Iorga la adresa legionarilor si mai ales comportamentul lui nedemn fata de legionarii ucisi de autoritati, si aveau semnale din presa ca se pregateste un atentat nu au facut ori au facut prea putin. Seful Statului a cautat sa se dezvinovateasca in Sedinta Guvernului apoi in fata Statului Major,Seful Legiunii a cautat sa se dezvinovateasca ca a pornit in salvarea savantului,dar totul a fost in zadar. In schimb nici macar la funeraliile lui Iorga nu au fost in stare sa spuna ca se va face dreptate,ca vor dreptate, toata lumea a tacut, toate institutiile statului au tacut,biserica a tacut,politia si magistratura a tacut,Academia a tacut,presa a tacut, chiar TOATA TARA A TACUT nu s-au auzit decat lacrimile rudelor si mustrarile de constiinta ale martorilor scrise departe de ochii vigilenti ai cenzurii. Nu o spun eu,o spune un martor ocular : ” Academia a tacut. Universitatea a tacut. Biserica a tacut. Magistratura a tacut. Armata a tacut. Societatea scriitorilor romani a tacut. Presa a tacut. O tara intreaga a tacut. Imi ascund capul in maini de-atata rusine. Hotarat, nu l-am meritat” poetul Al. T. Stamatiad, catre Perpessicius, 25 decembrie 1940″.
Printre multele carti cu privire la evenimentul in care TOATA TARA A TACUT este si „BLÃSTÃMELE” lui Iorga scrisa de Vasile Blanaru Flamura. Sunt cateva lucruri cu care nu sunt de acord, mai ales cu Post Scriptum-ul, dar reproduc cateva lucruri interesante, asa cum au fost preluate de Traian Golea in Romanian Historical Studies,SUA.
P.S In ultimul timp au început sã fie auzite o sumedenie de „povesti” legate de implicarea in „cazul Iorga” a unor tãri ca: Marea Britanie (prin Inteligence-Service), Reichul german (prin Gestapo) si Uniunea Sovieticã (prin N.K.V.D.).
Implicarea acestora având ca obiectiv principal – se zice – trei interese: dezordini in spatele flancului de sud-est al frontului german, compromiterea Gãrzii de Fier si lichidarea statului national-legionar.
Pânã in prezent nu avem nici o probã clara care sã confirme veridicitatea vreunei asemenea „povesti”, rãmânând ca timpul sã lãmureascã lucrurile pe deplin în viitor. Ceea ce stim acum, este un adevãr de necontestat, anume acela cã Antonestii si camarelisti din anturajul lor (n-a lipsit nici complicitatea ocultã a unor masinatiuni iudeo-masonice) sunt in mare mãsurã vinovati, dacã nu chiar pãrtasi de tot ce s-a întãmplat negativ in Noiembrie 1940 si Ianuarie 1941. Dar mai ales in asasinarea marelui istoric vina Antonestilor este evidentã, in primul rând prin faptul cã au fãcut eforturi disperate spre a zãdãrnici încercãrile conducerii Miscãrii de a-1 salva de la moarte.
Prin „informarea” de fatã ne propunem sã arãtãm succint, prin documente din surse nelegionare, adevãrata pozitie a istoricului, mai putin ca om de culturã, mai mult ca om politic: instigatorul si autorul moral al hecatombei de martiri legionari.
Urmeazã ca cititorul sã constate in ce mãsurã încercarea noastrã a reusit sã scoatã la luminã adevãrul in moartea savantului. De asemenea urmeazã – si e de dorit – ca aceastã primã „Informare” de acest fel sã nu fie singura, pentru ca istoria sã-si recapete adevãratul ei rol, acela de a nu fi teroare si nici fals grosolan.
Asteptãm, asadar, noi încercãri de a contribui pe deplin, si in mod cât se poate de obiectiv, la elucidarea acestui tragic eveniment din viata atât de zbuciumatã a neamului nostru greu încercat in toate timpurile; mãcar sã nu uitãm!…
Cap.I
Uciderea lui Virgil Madgearu, îmi amintesc foarte bine, m-a surprins si m-a indignat. M-a surprins pentru cã nu-i gãseam nici o explicatie, nu numai politicã, ci si nici o explicatie logicã. De asemenea tin minte cã la vremea aceea, conducerea Miscãrii s-a grãbit sã dezavueze acest fapt, si inutil, si nedrept. Iar in scrisoarea adresatã lui Iuliu Maniu (Virgil Madgearu fãcuse parte din conducerea Partidului National-Tãrãnesc), Horia Sima îsi exprima „profundul regret pentru marea pierdere suferitã de PNT prin tragica moarte a celui ce a fost Virgil Madgearu.”.
Este adevãrat cã acest eminent economist român, in partidul tãrãnesc situat in fruntea grupului de stânga (N.Iorga n-a pierdut nici un prilej sã-l denunte ca marxist, „marele preot al conglomeratului”) s-a manifestat intotdeauna ca un înversunat dusman ideologic al Gãrzii de Fier, facând tot ce i-a stat in putintã ca sã atâte pe guvernanti contra miscãrii (citat din, ,,Cazul Iorga-Madgearu”, carte scrisã de Horia Sima în exil. Editura ,,Carpatii” Madrid pag. 20).
Dar aceasta, oricat ar fi fost de grav, nu putea sã determine catalogarea lui Virgil Madgearu printre asasinii de la Jilava. Si, in consecintã, secretarul general al PNT din 1940, nu trebuia, in nici un chip, sa aibã un sfârsit asemãnãtor cu acela al acestora.
De aceea, am socotit atunci (astãzi dupã 44 de ani de la tragicul eveniment am aceeasi pãrere) cã tinerii din echipa inginerului Traian Boeru au comis o farãdelege strigãtoare la cer, un pãcat de moarte, pe care nu numai ei, ci întreaga Legiune îl va purta ca pe o cruce a ispãsirii spre Golgota izbãvirilor din urmã. Pãrerea de mai sus am avut-o si o am ca om, ca român si crestin. Ea este personalã si nu angajeazã cu nimic opinia oficialã a Miscãrii, dupã cum nu încearca sã schimbe sensul real a1 adevãrului istoric.
Iatã de ce in cazul Madgeanr ne oprim aici. Ni se pare de prisos a adauga la dosarul asasinatului alte probe incriminãtorii acolo unde damnatorii si sicofantii antonescieni si comunisti s-au depãsit pe sine, spunând mai mult decât a fost in realitate.
Cât priveste cazul Iorga (mai potrivit ar fi sã-i spunem ,,tragedia Iorga” sau „tragedia legionarã in cazul Iorga”), vom încerca in paginile ce urmeazã sa-i dãm o deslusire.
Nicolae Iorga, ,,marele savant”, ,,apostolul neamului”, „omul zilelor decisive”, ,,cãrturarul onest”, „luceafarul genial in domeniul stiintei”, ,,pãrintele nationalismului din România” etc., a fost in cultura româneascã – asa cum va spune Dimitrie Gusti – „personalitatea cea mai reprezentativã”, iar dupã opinia unui reprezentant din generatia urmãtoare – il numim pe Mircea Eliade – ,,un genial polihistor”, omul pe care si-1 alesese de model si a cãrui viatã si operã jucaserã „un rol aproape de magie”, carte tipãritã de Mircea Eliade in exil, in colectia „Destin „.
Dar Nicolae Iorga a fãcut si politicã. O politicã degeneratã in politicianism, în „câineascã luptã pentru putere”. Mai ales între cele douã rãzboaie mondiale, sub domnia lui Carol al II-lea, a fost omul care, in cârdãsia unor ucigasi din vocatie, a jucat un rol mai mult decat nefast în politica tãrii. Ardeleanul Valeriu Braniste avea dreptate sã scrie: ,,Pagubã cã temperamentul lui vivace l-a amestecat in valurile tulburi ale politicianismului din România. El trebuia sã rãmânã carat si mândru…”.
… scria la începutui lunii Martie 1907 faimosul articol „Dumnezeu sã-i ierte”: ,,Cu nemãrginitã indignare pentru acest act sãlbatic am scris acei «Dumnezeu sã-i ierte», blãstãm contra unei întregi clase parazitare, care va deveni, rãspândit larg de mâini nevãzute, îmgreunã cu ,,Noi vrem pãmânt” a lui Cosbuc, unul din strigãtele unei teribile revolte, care a cuprins tara de la un capãt la altul” (ibidem).
Dãm mai jos continutul acestui „blãstãm”, rãspânditor de nelegiuiri si moarte: ,,Dumnezeu sa-i ierte pe cei patru tãrani români impuscati in orasul românesc Botosani de oastea româneascã in ziua de 5 Martie 1907.
Sa-i ierte Dumnezeu pentru câtã muncã de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace au dus, pentru câtã înselare au suferit, pentru câtã jignire au îndurat, sã-i ierte pentru viata lor de suferintã, sã-i ierte pentru clipa de disperare când s-au ridicat…
Sã-i ierte Dumnezeu pe ostenii nostri care de frica poruncii au împuscat pe fratii lor, cel mai greu pãcat ce poate împovãra o mirnã româneascã.
În vecii vecilor cât va dãinui suflarea româneascã pe acest pãmânt, sã nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii si facãtorii de rele. Sã fie in casa lor atâta belsug ca in bordeiele celor care au murit de gloante, sã fie atâta cinste si demnitate, câtã li s-a lãsat acestor sãrmani ce s-au dus ca niste pârâsi vesnici înaintea scaunului judecatorilor celor mari; sã mântuie ca dânsii vãrsându-si sângele în tãrânã si pe urma lor sã rãmâie ca pe urma împuscatilor, copii sã moarã de foame…
Asa sa dea Dumnezeu.”
Bilantul rãscoalelor: cruzimi de neînchipuit si din partea rãsculatilor si din partea guvernantilor, prin ostirea româneascã; sate intregi distruse, conace si grãnare incendiate, mosii pârjolite, comne bombardate cu tunul, femei batjocorite, executii în masã, farã judecatã si in plinã domnie a legilor, peste 10.000 de morti. Din almanahul specificat mai sus (care se orienteazã dupã Corespondenta N. Iorga, vol. 91), reiese cã la procesele intentate rãsculatilor, N. Iorga figura printre principalii instigatori ai tãranilor. Preotii si întvãtãtorii au declarat la proces cã s-au rãscalat urmând indemnul lui N. Iorga. Din vol. 66 fila 11 rezultã cã ,,armata plãnuise asasinarea profesorului, deoarece numai astfef s-ar fi putut potoli studentii si rãscoala” (Almanah Tribuna pag. 31).
Miscarea legionarã, si ea, n-a incetat o clipã sã vadã în profesorul N. Iorga o personalitate de mare valoare in cultura româneascã. Se cunosc foarte putine cazuri când vreo publicatie legionarã, sau vreun om de litere din Legiune, sã se fi abãtut de la acestã linie. Chiar si în perioada de confruntãri politice dintre savant si „legiunile verzi” (asa îi plãcea istoricului sã numeasca Garda de Fier). Faptul ne este confirmat de însusi Corneliu Codreanu in scrisoarea adresatã profesorului (la acea orã, 25 Martie 1938, Iorga era ministru de stat in cabinetul Miron Cristea, primul guvem din perioada dictaturii regale), seful Legiunii, vorbind despre atitudinea legionarilor fatã de dascãlul de ieri al tineretuiui nationalist, scrie textual: ,,Niciodatã, nici un cuvânt de rãu pentru profesorul Iorga, totdeauna cu respect si, bunãvointã…”.
S-a întâmplat însã ca o seamã de oameni de culturã nelegionari (ba antilegionari) sã punã în discutie capacitatea creativã a savantului, atât ca istoric, cât si ca adevãrat om de stiintã.
Deoarece_scopul urmãrit de noi, prin capitolul de fatã, nu este de a-1 prezenta pe „Iorga antistiintfic”, ,,antiistoric”, un Iorga „victimã a memoriei sale si sclav al amãnuntului inutil”, si nici pe un ,,alt Iorga”, artistul deschizãtor de ,,drumuri nouã” sau ,,iconoclast al valorilor consacrate” (ne intereseazã mai putin pãcatele istorice si literare ale savantului), ci telul nostru este de a-l înfatisa pe Iorga sub aspect politic, mai ales în ce mãsurã se poate atribui rolul nefast de autor moral al asasinatelor comise impotriva Gãrzii de Fier, totusi, pentru a da cititoriior o idee de „complexitatea” însusirilor sale (savantul obisnuia sã spunã despre sine: ,,Eu sunt un biet om complex”) vom folosi opinia câtorva învãtacei ai marelui istoric, exprimatã în expresii sernnificative, in pãreri, in critici – vor spune ei – ,,care sã-1 readucã pe Iorga la adevãratele sale dimensiuni…”
Mai întâi trebuie însã sã spunem cã Nicolae Iorga, datoritã marelui sãu temperament in permanentã zbuciumare (asa il vedea gazetarul Tudor Teodorescu-Braniste) a fost tot timpul in rãzboi crâncen cu majoritatea vârfurilor luminate din cultura noastrã nationala. Cunoscutul critic literar dintre cele douã rãzboaie mondiale, Pompiliu Constantinescu, va spune despre marele orator Iorga „atâtãtor de patimi populare” in text: ,nationalistul care vibra la orice gând românesc”, ,,care murea si învia cu istoria tarii si cu domnii ei mari si mici”, „a ajuns la ciudatul paradox sã-si diminueze natia in unii dintre cei mai strãluciti exponenti spirituali” ca: Hasdeu, Xenopol, Creangã, Maiorescu, Arghezi, Rebreanu, Blaga, Hogas, Lovinescu si câti altii…”.
Se stie, asa reiese din pamfletele sale, cã ,,Trinitatea” Xenopol-Tocilescu-Hasdeu, constituia pentru savant o ,,clicã”, o clicã in cultura Romãniei, cu care n-a încetat sã se rãzboiascã, devorat incã de ambitie si egoism. Ileana Vrancea, autoarea cãrtii consacratã lui G. Cãlinescu, „Intre Aristarc si bietul Ioanide”, va scrie in 1978 astfel: ,,Cu exceptia lui Eminescu, in care a recunoscut expresia integralã a sufletului românesc si pe care 1-a reînviat, ca si pe cronicari, recreându-i viata cu o viatã împrumutatã de la dânsul – nici Creangã, nici Caragiale, nici Arghezi, nici Blaga, nici Rebreanu, nici Goga, nici Sadoveanu si nici Barbu, nici acei putini pe care i-a tolerat, nici acei multi pe care i-a urât – nu reprezintã pentru el personaje, iar întãmplãrile biografiei lor, reprezintã pentru el „viata”. Dacã judecãtile lui false asupra acelora care au reprezentat marile valori ale vremii lui, ar fi fost turnate in pasta epicã a portretelor si a tablourilor de atmosferã prin care „învie” vechile epoci si nu s-ar fi integrat in cadrele unei banale publicistici de instigare, anatemele lui Iorga ar fi nemuritoare…” (pag. 41, de adãugat cã autoarea acestui pasaj – si in acest ton nu este singular – nu se numãrã printre partizanii Gãrzii de Fier).
Dar pe mãsurã ce anii s-au scurs si gustul politicianismului îl impinge tot mai mult in „câineasca luptã pentru putere”, marele cãrturar, tumultuos si dezordonat totdeauna cum era, neconsecvent, gata si trecã de la un sentiment la altul opus cu cea mai fireascã dezinvolturã, isi schimbã xenofobia într-un filosemitism caricatural. Aristocratia frantuzitã si nici negustorimea strãinã, aflatã în fruntea tãrii nu mai reprezentau o primejdie pentru tãrãnimea româneascã veacuri întregi în suferintã. Pânã la urmã in viziunea halucinantã a influentului politicianist inchizitor N. Iorga, primejdia mare pentru ideile sale de „salubrizare a statului românesc”, adevãratul pericol în stare de a ameninta fiinta neamului, nu va veni din partea Jidanilor – fie ei bancheri cu pretentii draconice, fie cârciumari sau arendasi: blãstãm împotriva tãrãnimii românesti, ci marea amenintare va veni din partea ,,Legiunilor verzi”, din partea acelui tineret universitar care pentru a-si apãra limba, neamul, fruntariile, fiinta nationalã si credinta strãmoseascã va continua, potrivit îndemnurilor de ieri ale ,,Marelui apostol”, sã înfrunte moartea.
Dar marele cãrturar, devorat de orgoliu si ambitie, bântuit de un fanatism intolerant, absurd si ridicol, a considerat un ,,comandament patriotic” sã vadã si în Miscarea Legionarã o ,,zgomotoasã hãrmãlaie a unor suflete atât de urâte” si sã aibã acelasi „suprem dezgust” si pentru Corneliu Codreanu, la fel cum avusese pentru Ionel Brãtianu, Maniu, Goga, Averescu, I. Mihalache, Madgearu, Titulescu etc.
Rãspunsul lui la scrisoarea sefului Legiumi, a fost (spun cronicarii marxisti) o ,,replicã necrutãtoare”: ,,La ofertele lui Codreanu rãspund cã nu pot avea nimic cu acel care lucreazã prin crimã, cã mi-e indiferentã si ura si pretuirea lui…”
Mã aflam la Bucuresti când a avut loc acest rãspuns. Îmi amintesc cã a fost comentat in sedintele de cuib, fiind socotit de unii dintre noi ca o înfrângere pentru Miscare. L-am vãzut in ziua aceea pe seful Legiunii mai abãtut ca oricând. E posibil sã fi intuit ceva din marea tragedie legionarã care avea sã urmeze ca o consecintã a acestui rãspuns atât de inchizitorial.
Ceea ce retin, este cã ,,replica necrutãtoare” a savantului, n-a modificat prea mult atitudinea de respect si bunãvointã a legionarilor fatã de cel cãruia îi era indiferentã si ura si pretuirea lui Corneliu Codreanu. Conducerea Legiunii nutrea speranta cã, totusi, într-o zi, dascãlul întru nationalism a câtorva generatii de ,,buni români” va reusi sã coboare în adâncul constiintei sale si va întelege, macar in al doisprezecelea ceas, ca a sosit momentul unei adevãrate reconcilieri cu toate fortele vii si active ale natiunii, peste ideologii si interese de partid, acum când mai mult ca in trecut, România Mare avea nevoie de unitate si curaj, de cumintenie si devotarnent sincer, de minti luminate si brate viguroase care s-o apere. Se anuntau la orizont furtuni pustiitoare abãtute asupra omenirii. Si tara noastrã se afla in calea acestor furtuni. De aceea, Corneliu Codreanu, sesizând pericolul, mai ales pericolul ce avea sã vinã de la rãsãrit, n-a precupetit nici un efort spre a stabili raporturi de întelegere, de neagresiune, de conlucrare chiar, cu toate formatiunile politice angajate in bãtãlii electorale.
in relatãrile de mai sus, reiese foarte clar cã Iorga s-a gãsit permanent in dusmãnie, in rãzboi, in dispute cu majoritatea partidelor politice. Ca si cu liderii acestor partide. Pe Iuliu Maniu si pe Ionel Brãtianu i-a urât patologic. Pe ceilalti politicieni: Goga, Averescu, Mihalache, Stere, Madgearu, Argetoianu, Fortu, Mironescu, Dinu Brãtianu, Vaida-Voievod, M. Manoilescu, Gigurtu, Tãtãrãscu si pe multi altii, i-a dispretuit tot patologic. La el, politica de partid era „partidism”; amestecul in viata publicã nu înceta sa repete:cã-i provoacã un suprem dezgust, mereu întrebându-se: ,,Ce cãutam eu in aceastã zgomotoasã hãrmãlaie a unor suflete atât de urâte?”
Absurditatea constã in aceea cã, desi îsi mãrturisea supremul dezgust pentru zgomotoasa hãrmãlaie a ,,partidismului”, totusi din 1906 si pânã in 1940, pe parcursul a patru decenii, omul politic N.Iorga, nu s-a rusinat sã se angajeze in cele mai abjecte combinatii politice (o fuziune cu Maniu, o colaborare guvemamentalã cu Argetoianu, cartele electorale cu averascanii si apoi cu liberalii, participarea la guvemarea lui Tatarescu, un pact electoral cu partidul nazist din România si, in fmal, rolul nefast jucat in dictatura carlistã), nu s-a rusinat sã fie stâlp de nãdejde pe care s-a sprijinit un regim de teroare si fãrãdelegi.
Despre guvernarea Iorga-Argetoianu, care a început la 18 Aprilie 1931 si s-a mântuit in ziua de 5 Iunie 1932, ce se mai poate spune este cã a fost o adevãratã „osândã” pentru economia tãrii. Marele cãrturar a guvernat cu ,,metodele sale si potrivit cu conceptiile sale” si experienta s-a dovedit dezastruoasa. Pentru prima data in istoria poliliticã a României când salariile, în special ale învãtãtorilor, nu s-au putut plãti la timp câteva luni de zile. si tot pentru prima datã când un prim-ministru (cãruia îi plãcea si se considere „o supremã rezervã moralã a tãrii” va recomanda disperatilor dascãli ,,aruncarea in mare”, ca solutie unicã de a depãsi criza. Pânã atunci – si dupã aceea – nu s-a mai pomenit o guvernare mai blamatã ca scurta guvernare a acestui „genial învãtat si om de litere”…
In acest context se poate explica ordinul Cãpitanului adresat legionarilor: „Sã nu atacati pe nimeni, nu rãspundeti la provocãri!” si semnarea pactului cu Iuliu Maniu, Gh. Brãtianu si C. Argentoianu, apoi întelegerea, de ultimã orã, între Goga si Corneliu Codreanu.
Numai cã „marele cãrturar”, gândind altfel decât Maniu, Goga, Gh. Brãtianu, dr. D. Gerota, I. Giugurtu, C. Argentoianu si ceilalti, a respins necrutãtor ofertele de pace ale sefului Legiunii. Pãrãsind lupta politicã propriu-zisã de pe tãrâmul ideilor si a programelor, netinând cont de nici cel mai elementar simt moral, de rãspundere politicã, ci aventurându-se într-un labirint imens de intrigi si masinatiuni odioase „omul zielor decisive” s-a alãturat grupului de ucigasi din vocatie din viermãraia ce colcãia la picioarele tronului carlist. Aici, N. Iorga nu putea spune ,,Eu nu sunt eu”. Aici, mai mult ca în lumea cãrturarilor, era el, in postura cea mai hidoasã, aceea de sicofant, apoi de mare inchizitor si, in fina1, de victimã nefencitã a propriilor sale fãrãdelegi.
Si de aici, pornim pe drumul care duce acolo unde vom afla dacã omul politic Nicolae Iorga a avut partea lui de vinã sau nu în tragedia legionarã.
sursa: http://www.miscarea.net/blanaru-blastamele.htm
Am reprodus cateva fragmente pe care le-am considerat interesante si vreau sa reiau mesajul pe care Zelea Codreanu l-a dat legionarilor,mesaj care nu a fost respectat si care va constitui nu numai pretextul desfiintarii miscarii, dar si a aruncarii anatemei pentru totdeauna de miscare criminala de tip fascist sau legionaro-fascist,desi miscarea nu are nicio treaba nici cu fascismul sau nazismul : ” Sã nu atacati pe nimeni, nu rãspundeti la provocãri!”
Cu tot respectul pentru autorul Blastasmilor, pentru munca depusa in dezlegarea adevarului,pentru faptul ca,legionar fiind,a trecut prin iadul inchisorilor comuniste,dar asa cum deplange moartea lui Madgearu ar fi trebuit sa deplanga moartea lui Iorga. Omul politic Iorga si-a primit pedeapsa de la Zelea Codreanu, scrisoarea lui este cea mai mare pedeapsa adresata vanitosului savant, nu era nevoie de asasinarea lui. Asasinarea este gestul unor oameni incapabili sa combata, sa argumenteze, sa polemizeze, sa explice care recurg la un gest primitiv, de eliminare a adversarului politic. Ori gloria invingatorului o face maretia invinsului. Am inteles! Niste legionari exaltati au scapat de sub control si au comis o faradelege,dar trebuiau pedepsiti, miscarea trebuia sa faca zid ca asasinii sa nu scape, sa fie pedepsiti exemplar. Nu asa a procedat Mihai Viteazul cu asasinii „bietului popa” Andrei Bathory ? Trebuiau realizate funeralii nationale nu pentru politicianul lipsit de glorie si mediocru,ci pentru savantul,marele bizantiolog si marele istoric Iorga. Sima putea sa planga asa cum a facut-o Cezar la vederea capului lui Pompei (fals vor spune unii, adevarat vor spune altii), putea sa tina un discurs in care sa-si ceara scuze ca nu a ajuns prea repede,ca nu a fost convingator la telefon,ca regreta ca o disputa de idei a ajuns sa se termine printr-un asasinat,ca vinovatii vor plati exemplar,ca nu asta este miscarea legionara,ca nu asta a vrut Zelea Codreanu care le-a lasat inca din timpul vietii celebrul crez legionar: ” Suntem aruncaţi din raportul de drept în raportul de Forţă. Pe acesta, însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne credinţele noastre.(…)Noi nu voim să întrebuinţăm forţa. Nu voim să întrebuinţăm violenţa.(…) Lovitură de Stat nu voim să dăm”
e evident ca si URSS castiga din asasinarea lui IORGA, asta nu inseamna ca NKVD, repet cum am demonstrat anterior, ar fi avut vreun agent serios in Romania pana in 23 august. Primul agent comunist real dupa cel care a pus bomba in Senatul Romaniei in anii 20, a fost abia la 23 august 1944 EMIL BODNARAS. Primul agent sovietic din Romania! restul au fost doar gargara pana la el. Toti colaborau cu SIGURANTA in puscariile lui Antonescu!! Ceea ce spune autorul cum ca ANTONESCU ar fi avut de castigat daca cadeau legionarii, si ca a fost oarecum implicat in asasinarea lui IORGA prin Siguranta si prin Cristescu, nu are nimic de-a face cu realitatea de atunci! ANTONESCU NU ERA IMPOTRIVA LEGIONARILOR!! Antonescu dorea conducerea Miscarii Legionare, deoarece legionarii dupa 3 ani de prigoana erau dezorganizati, haotici si fara experienta guvernarii, iar cu SIMA nu se intelegea de fel pentru ca erau amandoi doi orgoliosi peste masura. S-a ajuns la razboiul civil din 1941,( nicidecum ,,rebeliune legionara,,) pentru ca nu mai functiona aparatul de stat si institutiile statului, LA FEL cum nu au functionat pe timpul lui Basescu, cand Parlamentul si Presedentia erau total blocate si nu aveau nici un fel de dialog intre ele. ROMANIA era in total haos din cauza pierderilor teritoriale masive, protestelor ardelenilor legionari care insistau sa recumperam Ardealul. Si atunci HITLER si SIGURANTA au conceput la comun un plan: legionarii care vor sa recapete BASARABIA sunt legionarii buni si trebuie bagati in ARMATA ROMANA (pentru ca Hitler pregatea planul BARBAROSSA) iar legionarii ARDELENI care doresc recuperarea ARDEALULUI sa fie legionarii rai care sa fie numiti nici mai mult nici mai putin COMUNISTI( deoarece se putea recupera Ardealul doar cu ajutorul URSS). Aceasta a fost situatia reala de la acea data. Situatia s-a stabilizat dupa recuperarea Basarabiei si Bucovinei. Iar situatia si isteria ANTI-legionara a re-izbucnit dupa asazisa fuga in Italia a lui Sima, si dupa episodul STALINGRAD din Noembrie 1942: Antonescu era santajat de Hitler cu fuga lui SIMA( posibil sa revina in Romania, cum credea Antonescu, ca sa vina la putere peste el), iar atunci ANTONESCU a ordonat SIGURANTEI sa aresteze in massa mii de legionari, rudele ,toate rudele celor aflati la Buchenwald. Au fost arestati mii de legionari dupa acest episod, tineri si elevi chiar. Asa au fost atunci vremurile! Iar daca BOERU a facut spionaj in favoarea ROMANIEI pentru a aduce Tehnologie in Romania are toata stima mea. Mai putin pentru faptul ca l-a impuscat pe IORGA, care a fost un patriot roman, dar care din pacate ii avea la mana pe nemti si pe Hitler cu raspunsul ambasadei Germane din timpul cedarii Basarabiei. GERMANIA era pe aceeasi pozitie cu URSS-ul in chestiunea Basarabiei, iar IORGA putea sa denunte acest fapt, iar Hitler cum in DECEMBRIE 1940 pregatea inceputul pregatirii pentru BARBAROSSA, nu avea nevoie de scandal anti-german in Romania. Iorga putea rupe chiar si alianta cu Germania daca facea publice complicitatiile lui Hitler de partea lui Stalin la cedarea Basarabiei, cand el era la Consiliul de Coroana mare opozant al pactului Molotov- Ribbentrop. Mai pe scurt, i-a inchis Hitler gura! iar pe Titulescu s-a razbunat in 1941 prin otravire, pentru toate sanctiunile aduse Germaniei cand era sef la Liga Natiunilor. Iar Francezii si marile puteri l-au pus pe Titulescu mare sef la Liga NATIUNILOR pentru a se folosi de el, la fel cum astazi UE pune Komisari europeni romani special ca acestia sa lucreze IMPOTRIVA Romaniei aratandu-si atasamentul pentru UE, si ca sa nu fie acuzati de favorizare a propriei tari. Ca am avut Komisari UE a fost mai dezavantajos pentru ROMANIA decat daca nu am fi avut, mai ales pe agricultura!! asa si la LIGA NATIUNILOR in anii 30, daca ROMANIA isi vedea de treaba, cu siguranta ca nu pierdeam noi asa usor Basarabia, Ardealul….. Singurul diplomat BUN a fost Ceausescu pe plan mondial, care a adus Romania sus de tot! restul au fost niste looseri, la fel ca Titulescu, o sluga umila a masoneriei franceze, care in final nu doar ca ROMANIA MARE nu castigase ceva in anii 30 din aceasta diplomatie de la LIGA NATIUNILOR, dar a si pierdut in 1940 toate teritoriile si totul s-a intors impotriva noastra, ca Titulescu ii pupa papucul la francezi si lui Clemenceau.
„Macelarul de la Galati” este epitetul pe care l-a primit in 1907 sublocotenentul Ion Antonescu,viitor maresal, de la istoricul Iorga ca urmare a interventiei acestuia in Rascoala din 1907 la Galati. Iorga a cerut judecarea si condamnarea lui Antonescu de la tribuna Parlamentului Romaniei, Iorga fiind deputat independent.
(sursa:http://adevarul.ro/locale/galati/de-ura-moarte-ion-antonescu-nicolae-iorga-culisele-scandalului-condus-asasinarea-marelui-savant-1_58ad9df25ab6550cb8b66cc1/index.html)
Despre legatura lui Ion Antonescu cu Cristescu,seful serviciilor secrete, a se vedea afirmatia istoricului Cristian Troncota in cartea dedicata lui Cristescu, respectiv : ” mareşalul Antonescu a ţinut să-l aducă pe Eugen Cristescu la conducerea S.S.I.-ului şi condiţiile puse de Cristescu, ştiută fiind adversitatea acestuia faţă de Horia Sima…Documentele de arhivă prezentate dau girul afirmaţiei că Eugen Cristescu a fost un consacrat adversar al Mişcării Legionare iar afirmaţiile memorialiştilor legionari, cum că toate ghinioanele şi nenorocirile care s-au abătut asupra Mişcării Legionare s-ar datora fostului şef al siguranţei şi al S.S.I.-ului nu sunt lipsite de substanţă”
(sursa:http://www.art-emis.ro/istorie/4220-miscarea-legionara-vs-antonescu-in-unele-lucrri-ale-istoricilor-straini-si-romani.html)
„Academia a tacut. Universitatea a tacut. Biserica a tacut. Magistratura a tacut. Armata a tacut. Societatea scriitorilor romani a tacut. Presa a tacut. O tara intreaga a tacut. Imi ascund capul in maini de-atata rusine. Hotarat, nu l-am meritat” poetul Al. T. Stamatiad, catre Perpessicius, 25 decembrie 1940″
Curtea de Apel Bucuresti intocmeste, in aprilie 1941, la cererea presedintelui Consiliului de Ministri, o „expunere succinta, dar cuprinzatoare a rezultatelor obtinute pana acum in instruirea asasinarii profesorilor N. Iorga si Virgil Madgearu” (dosar 293/1940). Niciodata nu au mai fost adaugate elemente judiciare certe, in afara de cele cuprinse in raportul Curtii de Apel, din care reproducem concluziile:
„Din ansamblul indiciilor si prezumtiilor ce se degaja din intreaga instructie urmata in cauza resulta ca acest asasinat a fost conceput la Bucuresti, la Institutul National al Cooperatiei, unde era director Traian Boeru si unde toti ceilalti invinuiti detineau functii importante.
Desi Cabinetul II Instructie a fost investit cu cercetarea asasinatului inca din 28 noiembrie 1940, totusi, pana in present, nu s-au putut identifica decat doi din cei sase asasini.
Motivele sunt urmatoarele:
1. Pana la 23 ianuarie 1941 nu s-a intreprins nici un fel de urmarire contra invinuitilor, desi zvonul public colporta numele asasinilor. Instructia, pina la aceasta data, a fost complet ineficace, deoarece toti informatorii erau stapaniti de un sentiment de teama si nu dadeau nici un fel de informatiuni care sa poata duce la identificare.
2. Dupa 23 ianuarie, toti invinuitii au disparut, astfel ca marturia lor sau confruntarile intre ei si anumiti informatori, atat de necesara instructiei, nu s-au putut face.
Siguranta si Politia locala, cat si cea generala a Statului, nu ne-au procurat nici un fel de informatie sau proba care sa ne ajute la identificarea asasinilor, dar mai mult, nici pe cele pe care le-am cerut noi nu le-a dus la indeplinire. (…)
In descoperirea tuturor infractorilor, judecatorul de instructie si procurorul sunt ajutati de organele Sigurantei, Politiei si Jandarmeriei. Or, cand acesti auxiliari indispensabili instantelor de instructie si urmarire sunt complet absenti de la datorie sau incapabili sa colaboreze in mod eficace este explicabil faptul ca in speta de fata instructia, pana in present, nu a dat rezultate normale”
(sursa:http://m.jurnalul.ro/special-jurnalul/jurnalul-asasinatelor-politice-71794.html)
Preotul si istoricul Aldea spunea ca Boeru si grupul sau au colaborat cu Siguranta si Gestapoul,dar nu sunt straini nici sovieticii , faptul ca Maresalul Antonescu nu a organizat un proces dupa Rebeliunea legionara este destul de dubios. Istoricul Tene care merge pe ipoteza sovietica, ca si preotul Aldea, spune si el ceva interesant : „Horia Sima l-a anunţat pe gen. Antonescu că făptaşii crimelor Iorga – Madgearu au fost prinşi de poliţia legionara şi-l întreabă ce intenţie are cu ei. Antonescu cere să fie duşi imediat la el. Dupa vizita la Antonescu, în doua zile, Boeru et Co. primesc pasapoarte şi pleaca în Germania”
sursa http://www.napocanews.ro/2015/11/cine-l-a-asasinat-pe-nicolae-iorga.html
Marturia unui legionar cu privire la evenimente -medicul Serban Micloveanu
„La ora 9.a.m. (27 noiembrie 1940 n.red.) începe şedinţa comitetului de conducrere sub preşedinţia economistului G.H. Sârbu. În timpul şedinţei vine informaţia că în cursul nopţii au fost executaţi în celulele lor din închisoarea Jilava cei 64 de politicieni, poliţişti şi jandarmi, care sub dictatura carlistă în 1938-1939 i-au asasinat pe cei aproape 300 de conducători legionari în frunte cu căpitanul. Directorul general al institutului de cooperaţie, ing. Traian Boeru, intră în stare de escitaţie: «A început răfuiala cea mare. Cum e posibil fără participarea noastră?». Preşedintele Gh. Sârbu cere calm şi încearcă să-l potolească. Ing. Traian Boeru se înverşunează încă mai tare şi reuşeşte a mobiliza încă patru persoane. Înarmaţi cu revolvere părăsesc şedinţa şi pleacă cu automobilul să participe la «răfuiala cea mare». Preşedintele Gh. Sârbu nu are nici o putere asupra lor. Grupul Traian Boeru se duce: a) în str.Victor Emanuel să-l ucidă pe Const. Argetoianu şi află că e deja arestat, b) în strada Polonă să ucidă pe Gh. Tătărescu şi află că acesta e deja arestat şi c) în piaţa Grădina Icoanei să-l ucidă pe Mihail Ghelmegeanu şi află că e deja arestat. Aceştia plus ing. Ion Gigurtu fuseseră încă de la ora 8 arestaţi din ordinul lui Horia Sima şi se găseau la Prefectura de Poliţie. De aici au fost salvaţi de subsecretarul de stat col. Alex. Rioşanu, care cu acordul lui Victor Biriş i-a adus în localul Ministerului de Interne sub paza jandarmilor. Arestarea premergătoare a lui Const. Argetoianu, Gh. Tătărescu şi Mihail Ghelmegeanu a convins şi a înverşunat încă mai mult grupul Traian Boeru pentru ca «răfuiala cea mare» să nu se facă fără persoanele şi fără contribuţia lor.
Pe strada Vasile Conta l-au capturat pe prof. Virgil Madgearu şi l-au asasinat în Pădurea Snagov. Apoi s-au dus la Sinaia, unde l-au capturat pe prof. Nicolae Iorga şi l-au asasinat în pădurea Strejnicu de lângă Bucureşti.
Ministrul Ordinii Publice a primit în timp util informaţia că prof. Nicolae Iorga a fost ridicat de la Sinaia şi informaţia că maşina cu prof. N. Iorga a trecut prin Ploieşti spre Bucureşti. Nu s-a luat nici o măsură de salvare: nici din partea generalului I. Antonescu şi nici din partea lui Horia Sima. Sunt invenţii atât presupusa judecare de către un tribunal legionar, cât şi presupusa încercare de salvare de către Horia Sima. După consumarea celor două crime, grupul Traian Boeru, în aceeaşi maşină a institutului de cooperaţie, a făcut cale întoarsă la Sinaia. Aici, în cel mai mare secret, erau închişi în vila Elena Lupescu cei doi şefi, preot Ion Dumitrescu-Borşa şi economist Gh. Cirogaru, ai ramurii legionare pro-codrentistă şi anti-simistă. Grupul Traian Boeru a încercat să-i omoare, dar n-au reuşit din cauza pazei legionare locale, care a cerut ordin scris de la Horia Sima.
Spre seară, grupul Traian Boeru s-a întors la Institutul de Cooperaţie, unde au fost arestaţi de preşedintele Gh. Sârbu, care i-a predat poliţiei Legionare, Ilie Nicolescu din Aleea Vulpache. Aici i-a interogat personal Horia Sima, care le-a dat absolvire şi i-a pus în libertate. Crima n-a fost prima etapă, ci a fost ultima etapă a unei acţiuni începute mai dinainte, de către Horia Sima” (Dr. Şerban Milcoveanu, „Cine sunt forţele oculte din România şi din omenire. Analize social politice”, f.a., pp. 242-244).
„Aşadar a existat un grup distinct, în fruntea căruia s-a pus ing. Traian Boeru şi care, foarte probabil, a acţionat de capul lui sau a avut propria listă cu victime. Ceea ce este interesant în această poveste este faptul că Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu nu fuseseră arestaţi şi, deci, nu se aflau în atenţia guvernului legionar aflat atunci la putere. Destinul lor a fost hotărât de o persoană şi de grupul ei. Lipsa de reacţie în apărarea celor doi a insituţiilor oficiale anunţate, reacţie care ar fi putut să o aibă atât generalul I. Antonescu, cât şi autorităţile centrale sau locale, altele decât cele legionare, rămâne totuşi un mister. În faţa acestei pasivităţi nu trebuie să mire absolvirea grupului Traian Boeru de către Horia Sima.”
sursa: http://www.cotidianul.ro/template/article.php?id=178314&skip=1
Scriitorul Haralamb Zinca s-a ocupat si el de reconstituirea asasinatelor, o recenzie interesanta a cartii o gasiti aici: http://www.romlit.ro/reconstituirea_unui_asasinat din care reproduc un fragment interesant : „Dl Haralamb Zincă dovedeşte (prin analiza, în anii optzeci, a hainelor în care a fost asasinat savantul şi a altor fapte) că, în realitate, N. Iorga a fost împuşcat de două ori de către ucigaşi. Odată, în faţă, pe şosea, după care l-au tîrît pe tăpşanul pe care a fost găsit, împuşcîndu-l, aici, a doua oară. Aşa se explică urmele gloanţelor şi din faţă şi în spate. A doua zi dimineaţa trupul neînsufleţit a fost descoperit şi scandalul a izbucnit. Dl Haralamb Zincă oferă, în sprijinul ipotezelor sale, documente de epocă şi interviuri cu foşti jandarmi şi ceferişti, încît totul apare credibil şi dovedit. Fireşte că se citează şi din interviul acordat de Horia Sima, în 1961, la Madrid, lui Ştefănescu-Govora despre asasinate, devenit apoi broşura Cazul Iorga-Madgearu. N-am citit acea broşură. În schimb, am citit cele două volume din 1982 ale lui Horia Sima intitulate Era libertăţii care, în cazul care ne interesează, reia fragmente din broşura din 1961. Aici Sima, continuînd să-l considere pe Traian Boeru asasin, declară că, în seara zilei de 28 noiembrie 1940, a avut o convorbire cu el. „Nu numai că nu regreta faptul dar îl şi exalta ca o valoare legionară supremă… A vorbit cu accente mistice de răzbunarea Căpitanului, de ticăloşia lui Iorga şi Madgearu, de porunca lăsată de Căpitan să-l răzbunăm… Ascultîndu-l, am trăit un moment de mare emoţie”. Sima s-a opus, deci, oricăror măsuri de arestare şi judecare a asasinilor, deşi în mişcarea legionară exista tradiţia predării asasinilor, de către ei însişi (vezi cazurile nicadorilor şi al decemvirilor). Şi aceştia, fugind în Germania, au rămas nepedepsiţi. Sima adăuga, în cartea sa, aceste sinistre aprecieri: „În noaptea de 27/28 noiembrie, trebuie dar precizat, n-a fost ucis marele N. Iorga, ci execrabila figură a omului politic N. Iorga. N. Iorga a făcut parte din galeria celor „trei mari ai crimei” contra Căpitanului şi a generaţiei sale. Au fost trei personaje sinistre care au prezidat asasinatele colective din 30 noiembrie 1938 şi 21 septembrie 1939: Elena Lupescu, Armand Călinescu şi Nicolae Iorga… Fireşte că Iorga mai putea da o contribuţie în cadrul istoriei naţionale şi universale, dar nu trebuie uitat că avusese la dispoziţie 50 de ani de creaţie plenară. Îşi împlinise rostul vieţii pămînteşti ca istoric şi om de cultură”. Cinică declaraţie de asumare a unei vinovăţii pe care istoria nu o va ierta niciodată” .Scriitorul Zinca este tributar unor clisee gen Sergiu Nicolaescu,dar interesanta este opinia cu privire la asasinat: ” N. Iorga a fost împuşcat de două ori de către ucigaşi. Odată, în faţă, pe şosea, după care l-au tîrît pe tăpşanul pe care a fost găsit, împuşcîndu-l, aici, a doua oară. Aşa se explică urmele gloanţelor şi din faţă şi în spate.”
Concluziile de azi ale procuraturii romane asa cum apar ele in teza de doctorat a procurorului George Octavian Toma: ” S-a stabilit că Horia Sima şi apropiaţii acestuia, Victor Biriş, Ilie Nicolescu şi alţii, nu au instigat şi ordonat asasinarea istoricului. De asemenea, nu s-a stabilit implicarea agenţilor serviciilor unei puteri străine în săvârşirea asasinatului, contrar aserţiunilor promovate de diverse persoane, în spaţiul virtual; nu am identificat nici un document până în prezent, prin care să se confirme implicarea Germaniei naziste în dispariţia istoricului; cu atât mai mult în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică.
Uciderea lui Nicolae Iorga a fost rezultatul acţiunii personale a comandantului legionar Traian Boeru şi a grupului său, favorizată de propaganda mişcării legionare privind vinovăţia profesorului în condamnarea şi implicit asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, ceea ce potrivit credinţei legionare trebuia pedepsită prin sânge. Această concluzie ridică problema anarhiei existente în mişcarea legionară, doar parţial explicabilă prin condiţiile accederii la putere a unei formaţiuni politice, aflate de mai bine de doi ani în clandestinitate, şi structurată astfel încât să reziste acţiunilor represive ale organelor de ordine ale statului”. In concluzie haosul din organizatie,propaganda legionara si fanatismul unor membri fara implicarea serviciilor. Nimic despre incompetenta organelor de cercetare si urmarire penala si a serviciilor care cica il aveau in protectie pe savant.
Pe masura ce ne afundam in labirintul asasinatului Iorga-Madgearu este de remarcat si constatarea istoricului Petre Turlea (in arhivele SRI) : „Cronologia evenimentelor ajunge şi la momentul 15 mai 1941, când Academia Română ridică lespedea interdicţiei oficiale şi îl comemorează pe savant. Publicarea elogiilor academice rostite cu acel prilej este însoţită şi de consemnarea a două detalii semnificative: absenţa de la ceremonie a mareşalului Antonescu şi absenţa din cuvântarea suveranului, Mihai I, a numelui lui… Nicolae Iorga !!!”
Despre implicarea lui Horia Sima in asasinate si acuzatia de informator al serviciilor gasiti mai multe pe http://www.7-zile.com/2016/03/17/un-profesor-controversat-horia-sima/
Singurul care a fost interesat sa discute cu Traian Boeru ,dar din perspectiva artistica, a fost Sergiu Nicolaescu. La baza filmului „Un comisar acuza” stă o discuție a lui cu Traian Boeru, în care a fost reconstituit traseul parcurs de la momentul ridicării de la domiciliu a profesorului Iorga și până când acesta din urmă a fost găsit împușcat în pădurea Strejnic, alte informații fiind oferite de Alina Rioșanu și unchiul regizorului, comisarul Gheorghe Cambrea (https://ro.wikipedia.org/wi…
Dupa parerea mea cazul Iorga si Madgearu trebuie redeschis si reluata ancheta de la zero si reanalizate toate dovezile,probele,rapoartele si marturiile martorilor pentru ca sunt destule
sugerati cumva Antonescu s-a razbunat pe Iorga pentru evenimentul din 1907, si ca Boieru a fost agent NKVD?
deci prin urmare Antonescu e comunist! asa logica de fier forjat mai rar sa avem daca ajungem la asemenea concluzie. ….. daca Antonescu ar fi fost cat de putin comunist, Romania trecea de partea sovieticilor si dezvoltam si bomba atomica inaintea americanilor. Antonescu dorea sa colaboreze cu generalii rusi de la egal la egal, si avea toate sansele, nu ca si regele mihai pe post de marioneta. Romania avea capacitate sa influenteze bomba atomica deoarece dezvoltam uraniu in zona Rosiei Montane si in muntii Bihorului ( pentru nazisti), dezvoltam minerit pentru uraniu, pe de alta parte aveam un geniu de partea noastra : GEORGE MANU, fizician expert capabil sa fi facut acest pas.
Insa acest fizician GEORGE MANU din considerente si motive mistice religioase si umanitare A REFUZAT sa faca bomba atomica pentru Hitler, pentru Romania, iar pentru URSS cu atat mai putin.
https://uploads.disquscdn.com/images/bb6ba10f46b3b98d064fdb057aac04b0db46609e96d6e3dd821d96580911ad14.jpg
Nu am sugerat nimic, am expus niste puncte de vedere .Cand a fost vorba de parerea mea am spus-o clar si o repet asasinatul lui Iorga este opera serviciului secret roman. Nu exista crima perfecta exista circumstante care o fac perfecta. Moartea lui Iorga a fost benefica pentru unii, a fost speculata dar nu asa cum ar fi trebuit. In comentariul meu este o marturie cutremuratoare,trecuta prea usor cu vederea de dvs., o reiau pentru ca merita „”Academia a tacut. Universitatea a tacut. Biserica a tacut. Magistratura a tacut. Armata a tacut. Societatea scriitorilor romani a tacut. Presa a tacut. O tara intreaga a tacut. Imi ascund capul in maini de-atata rusine. Hotarat, nu l-am meritat” poetul Al. T. Stamatiad, catre Perpessicius, 25 decembrie 1940″. Aflati ca si presa s-a autocenzurat si nu a spus mai mult. S-a limitat la a spune cateva lucruri si ATAT.
Și ce deduceți din asta?
ca tot vorbim despre Antonescu. Stiti care a fost cauza reala pentru care Antonescu NU a facut armistitiul cu sovieticii?
– pentru ca americanii ne abureau ca vor debarca in Balcani, iar Antonescu ii astepta luptandu-se aprig cu sovieticii in est.
-pentru ca Antonescu a REFUZAT sa cedeze Basarabia a 2-a oara, si sa ajunga in Gulag din nou milioane de moldoveni. Antonescu a luptat cu scopul ca acesti moldoveni sa se poata REFUGIA din zona Basarabiei. Daca intorcea armele inainte de august 1944, acesti romani din Basarabia ajungeau direct in Siberia.
-era pregatit Antonescu pentru un Armistitiu? daca dadea crezare lui Hitler ca dezvolta bomba atomica ( ca si Kamikaze Kim din korea de azi), cu siguranta ca ar fi luptat pana in panzele albe de partea Germaniei. Daca nu credea in aceste speculatii, ar fi intors armele dar in conditii de Armistitiu si nu de capitulare neconditionata cum a facut Regele Mihai la 23 august. Categoric ca Antonescu era mai indreptatit sa faca acest Armistitiu decat Regele Mihai, deoarece avea experienta politica necesara si era versat sa negocieze un interes national. Dar, avand in vedere faptul ca acest 23 august nu fusese negociat cu MANIU ca Antonescu sa fie arestat, ci din proprie initiativa generalul Aldea, Sanatescu si anturajul NKVD-ist al lui Bodnaras l-au arestat pentru a nu fi sub papucul lui supusi acestia. Concret, au fost mai multe tradari. Iar ultima tradare a fost ca un bumerang, impotriva regelui obligat sa abdice. Credea el ca daca ia decoratia de la Stalin si se casatoresti cu o ruda de-a reginei Angliei, automat comunistii din Romania o sa-l lase in pace pe Tron inca 50 de ani! Vise placute tovarasi!
mai e un aspect. Horia Sima a fost condamnat la moarte in Romania pentru evenimentele din januarie 1941. Traian boeru pleaca in Germania alaturi de Sima, iar Sima il vorbeste de bine toata viata pe boeru pana si dupa razboi cand nu mai avea datorie la Hitler, decat la urmasii lui Hitler intrati la americani.
Cert este un lucru: IORGA incurca foarte multe afaceri mari in Romania, LA NIVEL INALT. Nu a fost o simpla rafuiala intre bande de mafioti. Nu a fost o razbunare personala sau din proprie initiativa cum se abereaza. A fost mult mai mult de atat!
Asa cum pilotul VASILE MALUTAN cunostea foarte multe secrete despre moartea lui Ceausescu, si moare suspect dupa 1990 in accident de elicopter , tot asa si IORGA moare suspect impuscat in mod suspect dupa ce a participat la evenimente cruciale in istoria neamului nostru: chestiunea cedarii Basarabiei, Bucovinei la URSS, Ardealului la unguri si cadrilaterul la bulgari.
Asa cum OCTAVIAN GOGA simtind ce il asteapta si faptul ca ori va fi impuscat ori va fi otravit, ori va muri cumva la ordinul lui CAROL si lupeascai, mai ales ca acest CAROL il spaguise pe Hitler cu petrol si nimic nu-i mai statea in cale, DOREA sa se refugieze in Elvetia si sa-si depuna demisia din guvern( din masonerie demisionase, desi nu exista termenul asta in masonerie),
si altii si-au asigurat un loc caldut in caz a pierd puterea. Regele Mihai si-a negociat abdicarea nu a fost socat ca va abdica in 1947 precum minte sa-si creeze o virginitate politica si morala.
Si Antonescu a depus in ELVETIA mai multe sume de bani pentru a crea un Guvern in exil dupa ce rusii vor ocupa Romania. Iar acesti refugiati in GERMANIA de tip Traian boeru, Horia Sima si altii traiau nu din banii Romaniei, ci din propria contributie, munceau in fabrici de avioane Henkel la Rostok, sau in lagare.
Traian boeru s-a realizat, a dus-o bine dar cum a pus capul pe perna noaptea stiind ca a impuscat un om inocent, pe Iorga si un mare patriot roman?
Asta e intrebarea de fapt, nu cati bani si-a facut el in Germania in zeci de ani de stat acolo.