Desaga scriitorului (9)

Fiiindcă sunt obligat să iau o pauză impusă de corectura definitivă a romanului „Desaga scriitorului”, postez acum articolul nr 9, cel care descrie destructurarea definitivă a mafiei lemnului de la Roşia Montană. Cu promisiunea că voi reveni, mai adaug doar că numele Căpitanului era George iar Varmeghia era numele zonei libere din munţi:

Noaptea de octombrie se arătă răcoroasă. Cerul senin îşi etala puzderia de stele care străluceau intens ori mai slab, sau clipoceau pe boltă. Câinii de la gospodăriile mai îndepărate hămăiau la luna care nu se arătase încă, sau nu se va arăta decât peste o săptămână şi atunci, poate că potăile urlau de dorul ei. Doar câinele din bătătura moşului Stancu, surd şi el ca şi stăpânul, nu lătra nici când era cazul.
Bătrânul îl luase ceva mai devreme de zgardă şi-l târâise de la cuşca lui, în şură. Câinelui nu-i plăcea şura că era întunecoasă, dar acum, că era noapte, îi era tot una. Îşi găsi loc pe o pocladă veche şi, făcut covrig, se puse să moţăie.
Motivul pentru care javra bătrână şi surdă ar fi trebuit „să se sesizeze,” erau cele trei umbre care se tupilau prin spatele şurii, ca să ajungă în curtea casei. Una dintre ele şopti:
— Să nu mă duc „să adorm” mai întâi câinele?
— Lasă-l, că tu o să faci mai multă gălăgie decât el. E bătrân şi neputincios. Dacă era vijilent, până acum ne-ar fi lătrat. Mai bine să terminăm lucrul pentru care am venit.
S-au îndreptat spre casă, au urcat cele câteva trepte, apoi au încercat uşa. Unul din însoţitori scoase pistolul şi îl întrebă pe şef dacă n-ar fi bine să tragă un glonţ în broasca uşii, dar celălalt, care era şi el cu pistolul în mână, spuse:
— Moşul are un par gros pe care-l trece peste uşă, prin două belciuge zdravene. Focul de armă n-ar avea niciun efect. Poate mai uşor ne va fi pe fereastra de la bucătărie.
Cum chiteau ei cum să ajungă înăuntru, fură orbiţi de fascicolul unei lanterne, care venea dinspre grămada de lemne. O voce poruncitoare îi somă să ridice mâinile. Atunci cei trei au îndreptat pistoalele spre grămada de lemne şi au încercat să tragă.
Câteva focuri de armă bine ţintite le tăie însă avântul. Unul dintre ei, deşi vulnerat de moarte, apucă totuşi să sloboadă un glonţ, înainte să se prăbuşească lângă ceilalţi doi. Glonţul trecu ţiuind prin golul dintre Căpitan şi Vasile. Nu lipsise mult ca să-l nimerească pe unul dintre ei.
Căpitanul se ridică de după grămada de lemne, ţinându-se cu mâinile de şale. Amorţise, în cele două ore cât a durat pânda. Vasile şi cu Ile au început şi ei să-şi scuture membrele, să-şi frece palmele şi să-şi mişte picioarele, amorţite şi îngheţate.
Vasile avea pe perişorii de la bască o bură de rouă, precum aveau şi ceilalţi doi, mici diamante sclipitoare în păr şi în sprâncene. În timp ce Ile şi Căpitanul i-au cercetat pe morţi, Vasile dădu un telefon, apoi anunţă mândru: Renault-ul nostru va sosi curând cu o echipă de străjeri.
Peste câteva minute zăriră farurile unei maşini măturând drumul şi căutându-i gropile, ca să le ocolească. Maşina opri la poartă iar din ea coborâră trei străjeri, care acoperiră cu o prelată corpurile fără viaţă ale lui Butoi şi ale celor doi ciraci ai lui. Ei urmau să vegheze în curtea moşului până la ziuă, când vor apare procurorul şi cu medicul legist. Şi ca să nu îngheţe, vor căra şi aranja frumos lemnele în magazie. După ce primi raportul străjerilor, Vasile strigă:
— Trăiască Varmeghia şi Căpitanul!
—Trăiască Varmeghia şi Căpitanul! Au răspuns cu glasuri puternice străjerii.
Când George şi cei doi camarazi porniră spre maşină, lăsând în curte prietini calzi şi vrăjmaşi reci, din şură răzbătu un lătrat jalnic: Hauu! Hauuu! Hauuuu!

Drumul de la Roşia de Munte până la Câmpeni nu era lung şi nici greu, numai că ceaţa care se lăsase îl obliga pe George să stea cocoşat pe volan, fără să poată să-şi ia ochii de la şosea. Aşa au circulat până după Gura Roşiei, înconjuraţi de fuioarele acelea lăptoase, care veneau în valuri ca să se spargă de parbriz. Noroc că după Cărpiniş, ceaţa s-a mai subţiat, iar până la Câmpeni a dispărut de totului.
George, care era Căpitan până la uşa locuinţei lor, păşi încetişor, pe vârfuri, fără să apese pe întrerupător, ca să n-o trezească pe Ana. Ochii îl usturau şi-l dureau, îl durea şi spinarea, pentru asta ar fi preferat să nu se dea îmbrâncirei. Degeaba însă. În curând auzi lipăitul picioarelor goale pe duşumea.
— De ce nu dormi, draga mea? O întrebă Căpitanul cu glas drăgăstos.
— Lasă că ştii tu de ce! Ai umblat bine pe unde ai umblat?
— Da, lucrurile s-au petrecut aşa cum am prevăzut. Moşul n-ar mai fi fost acum în viaţă, dacă nu eram noi trei.
— În primul rând, Căpitane — când îi spunea aşa, era de rău! — n-ai prevăzut, ci ai ştiut. Ai ştiut exact că Butoi este un coleric, ai ştiut la fel de bine că aflase că moşul era cauza prăbuşirii imperiului lui şi erai tot aşa de sigur că în noaptea care vine va încerca să se răzbune. Aţi stat la pândă şi i-aţi împuşcat ca pe mistreţi.
— Ana, nu e chiar aşa. Noi i-am somat să se predea!
— Dar voi toţi trei ştiaţi că n-or s-o facă!
— Şi atunci trebuia să stăm să ne împuşte? Tu ai uitat că noi doi am împuşcat chiar şi oameni neînarmaţi? Unde-i logica?
— Giorgi, tu nu m-ai înţeles! Nu am eu dreptul să vă judec pentru că aţi pedepsit nişte netrebnici. Voiam doar să spun că mistreţii sunt foarte periculoşi. Tu, Căpitane, nu mai ai dreptul să te expui pericolelor. Pe de o parte te păzesc cercetaşii pe stradă când te plimbi cu câinele, ca apoi să te arunci într-o aventură în care puteai foarte bine să fii vulnerat.
Tu nu-ţi mai aparţii doar ţie, am şi eu dreptul la o părticică, aşa cum au dreptul şi camarazii, fraţii şi surioarele să se bucure de tine, fiindcă eşti conducătorul lor. Să-mi promiţi acum solemnel, că n-ai să mai faci în veci asemenea copilării!
Inima lui George începu să bată cu putere. Fu uimit de perspicacitatea Anei, care intuise adevărul. O căldură începu să-i încingă pieptul şi dorinţa nebună s-o strângă în braţe începu să-l răvăşească. Stătea proţăpită în faţa lui, cu un halat flauşat alb, tras peste cămaşa de noapte şi cu tălpile goale.
O luă în braţe şi-şi lipi capul de faţa ei. Năsucul ca de fetiţă obraznică era rece iar când îi prinse ambele tălpi cu o mână, văzu că erau nu reci, ci de-a dreptul îngheţate. George îşi descheie cămaşa şi-i vârî tălpile în sân.
— Ce cald eşti tu, Giorgi! Şi ce bine mă simt, când mă drăgăleşci!
George începu să-i mângâie gleznele subţiri, trecu pe urmă la genunchi, apoi scăpă o mână mai sus, pe sub halat.
— Hai mai bine în dormitor, că aici e prea frig. La noi în camera am făcut foc aseară.
George simţi un val de iubire urcând în el, care-i alungă oboseala din oase şi-l făcu să se simtă vioi ca un cintezoi. Când intră sub plapumă, femeia cea îngheţată începuse să se încălzească. El prinse s-o acopere cu sărutări, mai întâi pe urechiuşa fragedă, apoi gura se opri în gropiţa de la baza gâtului.
La urmă se iubiră cu tot dragul. După ce momentele senzuale se terminară, Ana se destinse şi închise ochii, aşteptând ca răsuflarea grăbită să i se liniştească. Era roşie la faţă şi radia căldură ca o sobiţă cu infraroşii. Era mulţumită că primise de la soţul ei părticica care i se cuvenea.
George se lăsase şi el pe spate. Era mândru că, cu toată nedormirea, ţinuse la tăvăleală. Stătuse tare în lucrare, reuşind s-o facă şi pe Ana fericită. Cu asta se încheiase şi mica lor neînţelegere. Simţi apoi cum oboseala, gonită de ferbântarea sângelui, începu din nou să-i dea târcoale şi-l cuprindea încetişor, ca o maree în creştere.
Nu dură mult şi respiraţia femeii de lângă el deveni mai uşoară, semn că o furase deja somnul. George se răsuci pe-o parte, cu faţa spre fereastră, unde o pată roşietică şi luminoasă se lăţea încetişor pe perdea, semn că soarele răsărise şi-şi pornise călătoria diurnă pe cerul senin. Şi înainte să adoarmă, îi veniră în minte, ca o amintire din îndepărtata copilărie, versurile altui George:

Dup-atâta frig şi ceaţă,
Iar s-arată soarele,
De-acum nu ne mai îngheaţă,
Nasul şi picioarele.