Kontakt / Demonizarea maghiarilor şi victimizarea românilor – Tărcaia şi Grădinari declarate localităţi martir

 

Demonizarea maghiarilor şi victimizarea românilor  Tărcaia şi Grădinari declarate localităţi martir

Camera Deputaţilor declară localităţile bihorene  Tărcaia şi Grădinari localităţi martiri, în amintirea masacrului comis împotriva civililor din 1919. Cu această hotărâre se face încă un pas spre rezolvarea problemelor româno-maghiare, neutralizând astfel folosirea cazului Ip şi Trăsnea ca unice evenimente groaznice ale războaielor, demonizând maghiarii şi victimizând românii.

De câte ori vorbesc despre maghiari, de câte ori încerc să spun că şi ei au aceleaşi drepturi, că nu sunt doar niste toleraţi şi nici musafiri aici, ci au aceleaşi drepturi ca şi noi, sunt făcut în toate felurile, ba înjurat, ba ameninţat, de unii dintre conaţionali.

Există câteva clişee pe care naţionaliştii le folosesc în a-şi justifica ura faţă de maghiari. Unul din ele este Ip şi Treznea. „Să nu uite maghiarii ce ne-au făcut la Ip şi Treznea şi să ne mulţumească pentru că îi acceptăm printre noi”, spun naţionaliştii.

Dacă vrei să afli despre masacrele românilor, căutând pe internet o să găseşti tot despre atrocităţile maghiarilor. Nimic despre cele făcute de noi însă. E o complicitate până la urma tacită, acceptată în societatea românească.

„Lasă că e ok, sunt de-ai noştri, e bine să-şi ştie locul maghiarii. Chiar dacă am făcut şi noi ceva rău, nu se ridică la nivelul atrocităţilor făcute de maghiari; şi chiar dacă am avut lucruri urâte de-a lungul timpului, alţii sunt de vină, contextul politic, ori alţii ne-au pus în spate crimele făcute de ei; dar noi, vorba învăţată în şcoală comunistă, n-am atacat pe nimeni niciodata, n-am făcut rău la nimeni, suntem buni şi blânzi”.

Viziunea asta naţionalistă e privită cu îngăduinţă de o mare parte a societăţii, ne convine până la un punct şi credem că este în regulă. E cea mai mare greşeală, pentru că demonizând pe unii şi ascunzând faptele celorlalţi, nu facem altceva de cât să adâncim şi mai mult prăpastia dintre cele două etnii.Pare un lucru minor, dar lăsat la voia întâmplării, naţionalismul devine periculos.

Adevărul trebuie spus; şi trebuie spus că dacă maghiarii au comis lucruri grave la Ip şi Treznea şi noi românii am făcut-o la Tărcaia şi Grădinari. Avram Iancu e erou naţional şi ne-am supărat tare când un maghiar l-a spânzurat în mod simbolic. A fost un act extremist dar nu ne-am întrebat şi de ce a făcut-o. Cu siguranţă din frustrare şi poate chiar ura. Frustrare pe care omul a căpătat-o văzând că doar ei sunt acuzaţi şi demonizaţi, iar faptele celorlalţi sunt trecute cu vederea. Doar noi suntem stăpânii acum şi ceilalţi trebuie să ni se supună, ori să plece dacă nu le convine.

Istoricul Marius Diaconescu a avut ocazia să vadă şi opinia celeilalte părţi, a avut acces la documente aflate în arhivele Budapestei, documente care vorbesc de cete de români care prăduiau satele locuite de maghiari, tâlhăreau, dădeau în cap şi violau copile de 14 ani.

Am făcut noi asta? Am făcut din pacate. Dacă am încercat să vorbesc despre fărădelegile noastre ale românilor, cu diverse ocazii pe diverse site-uri sau forumuri, am fost imediat certat, ba mi s-a spus că eu sunt şovin că dezgrop morţii şi de asta se inflamează naţionaliştii români şi chiar s-ar putea ca într-o zi să mă pună ei la punct.

Cunoaştem atrocităţile maghiarilor, ni s-au întipărit în minte, ne sunt repetate în mod obsesiv. Maghiarul e rău şi vrea să ne fure Ardealul, maghiarul e viclean şi trebuie să te fereşti de el chiar şi când e amabil şi vrea să-ţi facă bine, doar gândul lui ascuns e tot la Ardeal.

Aceste stereotipuri, induse de ani şi ani s-au întipărit adânc în mentalul multora. Prea puţini au stat să se gândească dacă chiar aşa a fost şi dacă nu cumva adevărul este la mijloc.

Adevărul este că ambele părţi au comis de-a lungul istoriei fapte regretabile care n-ar fi trebuit să se întâmple. Ele nu trebuiesc uitate, nu pentru a demoniza pe unul sau pe altul( nu aşa cum spun extremiştii, că nu uităm şi va urâm până la moarte) ci trebuiesc conştientizate, analizate, pentru ca să putem trăi în bună înţelegere acum, în prezent şi pentru a nu le mai repeta pe viitor. Am trăit împreună atâtea sute de ani, de multe ori maghiarii ne-au asuprit, dar i-am asuprit şi noi pe maghiari când am avut ocazia; Şi nu doar pe maghiari, ci şi pe saşi, pe evrei( pe care îi urâm şi azi şi pe care dăm vină pentru orice necaz). Maghiarul este acarul Păun; este vinovatul de serviciu. Să iei apărarea unui maghiar e o mare crimă pentru un român ”pur”, ne spun extremiştii noştri.

Pentru că despre Ip şi Treznea, există zeci de pagini pe net, dar despre Tărcaia şi Grădinari nimic, nici despre atrocităţile comise de Avram Iancu în contrarevoluţie, pentru că românii au făcut o contra revoluţie la revoluţia maghiarilor din 1848, m-am gândit să pun aici ce s-a întâmplat la Tărcaia şi Grădinari. Toate datele, numele şi faptele se află în documente care sunt în proprietatea bisericilor reformate din Tărcaia şi Grădinari, documente adunate de către domnul Szabó Ödön, care a făcut şi o cerere autorităţilor competenţe, pentru ca cele două localităţi să devină localităţi martir.

În luna aprilie 1919, în Săptămâna Mare înainte de Paşte, în judeţul Bihor( zona microregiunii Beiuşului pe valea superioră a Crişului Negru) s-au desfăşurat lupte intense între forţele Diviziei a II-a vânători de munte şi Diviziile Secuieşti. Aceştia din urmă au avut ordin să oprească înaintarea armatei române. Misiunea lor nu a avut succes. Rând pe rând au părăsit şi s-au retras de pe poziţiile de la Cristior şi Cărpinet în data de 16 aprilie.

În ziua următoare au abandonat Vaşcăul iar în Vinerea Mare, în data de 18 aprilie, de, luptele se duceau pe linia Tărcaia Grădinari. În această zi au primit ordin de retragere, întrucât trupele armatei maghiare din zona Ciucea au părăsit poziţiile, în acest context existând posibilitatea de a fi încercuiţi, practic după acest moment, in Ţara Beiuşului Armata Română a înaintat spre Oradea putând ocupa întreagă depresiune fără vreun efort militar intens. În data de 18 aprilie, în Sâmbăta Mare, în localitatea Tărcaia sătenii au fost chemaţi în piaţa din faţa bisericii reformate, comunicanduli-se că acolo va avea loc o adunare cetăţenească, pentru a oferi conform noii situaţii intervenite, informaţii de utilitate publică. În momentul în care au fost adunaţi, bărbaţii au fost selectaţi într-un grup separat şi au fost mitraliaţi în doar câteva minute. Oameni fără apărare, fără nicio vină, au fost executaţi în faţa propriilor soţii şi copii.

Ulterior, ucigaşii au intrat pe străzi şi au continuat să omoare populaţia civilia. În masacru au fost curmate vieţile a 91 de persoane. Cea mai tânăra victima a avut 16 ani, iar cea mai vârstnică 83 de ani. Conform registrelor de stare civilă a bisericii, numitul M. Antal Mihály şi soţia acestuia au fost îngropaţi de vii. Au fost cazuri când victimele au fost mutilate. O parte din cei care şi-au pierdut viaţa în acest fel, au fost executaţi în faţa propriei case.

Un gest să înfricoşeze şi mai mult populaţia a fost exterminarea judelui satului, care a încercat să dea dovadă de calmare a spiritelor şi conlucrare cu noile forţe armate. Judele Fenesi Péter s-a născut în 1873, într-o familie cu mulţi copii. Fraţii săi au fost Ferenc şi János. Datele din registrele parohiei locale Tărcaia, arată că în gospodăria familiei trăiau 12 persoane.

Soţia lui Fenesi Péter era Szatmári Julianna. Au avut un singur copil născut în data de 8 septembrie 1911, atunci când tatăl avea 40 de ani, iar mama 34. Conform documentelor, în 1919 el a fost judele satului Tărcaia şi a stat la dispoziţia tuturor imparţial. Şi-a purtat şi exersat funcţia cu cinste şi onoare, fiind un om care totodată şi-a iubit nespus familia.

Judele a fost un om respectat în comunitate, nu a avut conflicte cu nimeni, a cinstit pe toţi locuitorii zonei indiferent de naţionalitate sau religie. Considera că este de datoria lui ca jude al satului să rămână în localitate şi să nu lase comunitatea fără conducător, fără sprijin, fără apărare. Un motiv în plus pentru a nu se refugia din localitate, a fost şi faptul că era şi epitropul parohiei reformate. Decizia a fost luată cu responsabilitate întrucât inclusiv preotul satului a fugit la începutul lunii aprilie din Tărcaia, lăsând cheia bisericii la epitropul, judele Fenesi Péter.

În data de 19 aprilie 1919 înainte de masă Fenesi Péter a observat că soldaţii şi civilii români înarmaţi lovesc cu picioarele uşa bisericii, dorind să între în lăcaşul de cult. El şi-a părăsit casa intrând în dialog cu aceştia, le-a spus că are cheia de la biserica şi că le va deschide uşa. După ce a deschis lăcaşul de cult o parte din soldaţi au urcat în turnul bisericii, unde s-au postat cu armament şi de acolo i-au urmărit şi au tras în oamenii care încercau să fugă din sat,omorându-i.

După ce a deschis biserica, judele Fenesi Peter a dorit să plece spre casă, dar din păcate, în acest moment a fost împuşcat. Unicul copil al judelui Fenesi avea doar 8 ani.

Copilul judelui, epitropul Fenesi Péter, micul Péter împreună cu mama sa, au rămas în viaţă supravieţuind acestor crime. Soţia lui Fenesi Péter nu s-a mai recăsătorit, rămânând fidelă fostei perechi.
Conform registrelor bisericeşti, ea a murit la vârstă de 74 de ani. Fiul Péter devenit adult, s-a căsătorit cu Bunta Rozalia în data de 25 ianuarie 1937. Primul lor copil, Fenesi Ferenc, s-a născut în data de 7 mai 1938. Dintre cei 91 de locuitori ai satului, 88 de victime au fost înscrise în registrele de stare civilă ale bisericii reformate.

După masacru a început o perioada de 48 de ore de jaf în tot satul, care a fost oprit doar ulterior de o delegaţie oficială venită de la Beiuş. Numele victimelor din satul Tărcaia şi Grădinari, identificate şi înscrise pe monumentul realizat în anul 1999 în memoria lor, sunt: Benedek Mária – 80 de ani, Szatmári Mihály – 64 de ani, Gyulai Péter – 48 de ani, Gyulai Ferenc – 48 de ani, G. Antal Péter – 44 de ani, Gy. Mikló Ferenc – 64 de ani, Ilieş Péter – 79 de ani, P. Benedek János -43 de ani, K. Benedek Péter – 49 de ani, Kovács Péter – 34 de ani, Id. Olah Ferenc – 68 de ani, Ifj. Oláh Ferenc – 38 de ani, Mikló József – 38 de ani, M. Erdel Ferenc – 48 de ani, soţia Gyulai Katalin – 50 de ani şi fiul lor M. Erdei Ferenc – 24 de ani toată familia masacrată rămânând fără moştenitori, Antal Katalin – 40 de ani, Mikló Sándor – 26 de ani, Szatmár Erzsébet – 24 de ani, Szatmár Erzsébet-53 de ani, Halász Péter – 58 de ani, Ifj. Halász Péter, Mikló Katalin – 20 de ani, Oláh Ferenc – 43 de ani, Oláh József – 32 de ani, or. Ilieş Peter-83 de ani, P. Benedek Ferenc-42 de ani, G. Fenesi Péter judele şi epitropul satului – 47 de ani, Szatmári János – 71 de ani, Antal János – 45 de ani, Szatmári János – 60 de ani, Kali Zsupun János – 65 de ani, Gyulai László -37 de ani, Antal Ferenc – 48 de ani, Csapó Julianna – 22 de ani şi Antal Ferenc – 43 de ani, soţ şi soţie masacraţi împreună cu S. Mikló Mihály – 49 de ani, Mikló Zsuzsanna – 60 de ani, .Szatmári Péter – 64 de ani soţ şi soţie, Sebestyén Julianna – 67 de ani, Benedek Mihály – 75 de ani, Benedek Ferenc – 48 de ani, Erdei Mihály -53 de ani, Halász Sámuel – 62 de ani, Gyulai Gábor-63 de ani, Stozinger Sándor – 47 de ani, Papp Sándor – 24 de ani, Dodo Mikló Mihály – 60 de ani, Erdei Ferenc – 59 de ani, Gutmann Antal Péter – 60 de ani, P. Benedek Mihály – 53 de ani, Szatmar Sandor – 51 de ani, Erdei Zsuzsanna – 63 de ani, Kovács Péter-32 de ani, Izsák Mihály-62 de ani, Gyulai Péter -35 de ani, Gyulai Ferenc- 48 de ani, M. Antal Mihály – 59 de ani şi Oláh Erzsébet – 49 de ani, soţ şi soţie îngropaţi de vii, Kovács Mihály- 61 de ani, Lőrincz János – 73 de ani, Antal István – 39 de ani, M. Erdei Ferenc – 64 de ani, Szatmár Ferenc – 32 de ani, M. Szatmári János – 64 de ani, P. Antal László – 40 de ani, Mikló Julianna – 50 de ani, Balla Ferenc-80 de ani, Ifj. Balla Ferenc – 28 de ani, H. Mikló Ferenc – 45 de ani, B. Gyulai Ferenc – 42 de ani, Benedek Mihály – 68 de ani, Antal Mihály – 60 de ani, Benedek Mária – 39 de ani, J. Oláh Ferenc – 54 de ani, Oláh Ferenc – 23 de ani, Zsupun Gábor – 46 de ani, Puttya Bunta János – 49 de ani, Papp Mihály – 41 de ani, Istók Gábor Ferenc – 63 de ani, M. Gábor Péter – 46 de ani, B. Halász Katalin – 55 de ani, Mikló István – 44 de ani.

Conform declaraţiilor supravieţuitorilor, principalii responsabili pentru masacru, au fost persoane civile înarmate, care luptau alături de Armata Română. Datele ne arată că în urma acestui masacru, 204 copii au rămas orfani şi 33 de femei au rămas văduve. Multe persoane s-au refugiat în pădure sau în satele învecinate; în principal în localitatea Finiş, unde se pare că datorită unui preot ortodox plin de umanitate, masacrul nu a mai avut loc, ei venind să-şi apere consătenii.

După câteva zile, cei refugiaţi au revenit în sat, în gospodării şi şi-au dezgropat din mormântul comun, morţii, identificându-şi rudele şi ingropându-le creştineşte, slujba religioasă fiind oficiată de preotul reformat din Beiuş, Bottyán Pál.

După primul masacru cel de la Tărcaia, o parte a populaţiei localităţii vecine, Grădinari, a fost adunată în faţa bisericii reformate sub pretextul că urmează să plece şi să înmormânteze într-o groapă comună pe cei mitraliaţi în satul vecin Tărcaia.

După ce s-au adunat oamenii în piaţeta din faţa bisericii din Grădinari şi aceştia au fost omorâti, executaţi cu sânge rece. Din satul Grădinari, la fel ca şi în Tărcaia, printre victime s-a aflat şi epitropul satului, Bunta Janos. Numele celor care au pătimit în urma acestor atrocităţi din satul Grădinari sunt: Kovács Mihály, Sebestyán Sándor, Izsák Mihály, Bunta Gáspár, Bunta István, Mikló László, Szatmári Mihály, Szatmári István, Csapó János, Csapó Péter, Szatmári Mihály, Benedek Mihály, Egyed Mihály, Gyulai István, Bunta János, Bella Ferenc.

*
Nota redacției: Nu avem nimic împotrivă să ascultăm și părerile celuilalt – altera pars. Textul de mai sus are însă o seamă de carențe. Nu spune nimic despre acțiunea militară a lui Bela Kun împotriva statului român, în cadrul căreia acționau trupele așa-zis „secuiești.” Trecuseră 10 luni de la 1 Decembrie 1918. Ce căutau la Oradea secuii? Ce căutau să sprijine acțiunea criminală a lui Bela Kun?!
Nu cumva a existat un motiv special pentru a aplica sătenilor niște represalii atât de aspre?
E prima oară când aud de aceste incidente, îmi fac datoria de a-i acorda dlui Lupescu dreptul la opinie, dar rămân cu sentimentul că domnia sa a ocolit o parte a adevărului. Poate cineva dintre cititorii acestui site va face completarea necesară.
i.c.