DECĂDERE MORALĂ?
De CD

Lumea vorbeste tot mai mult si mai ingijorată de decăderea morală a tinerei generatii. O ingrijorare legitimă insă incorect formulată. Ca să decazi trebiie să urci, să dobandesti moralitatea din care decazi. Ori in cazul generatiilor tinere de după ’89 nu se prea poate vorbi de accedere la o morală pusă la dispozitia educatiei si instructiei. Morala a lipsit chiar si in cele mai subliminale forme ale sale ce se dovedesc prin bunul simt.

Lipsiti de seturile de valori morale, da, din lipsă de acumulare si practicare a acestor valori, lipsa lor din educatia familială si cea scolară(include pe cea prescolară). Lipsiti si nu decăzuti.

Moralitatea este un standard normativ, o doctrină sau un sistem de conduită. Ea evaluează acțiunile și trăsăturile de caracter folosind criterii care variază în funcție de indivizi, societăți, clase sociale, opinii, culturi, obiceiuri și tradiții.

Cum ar fi corectitudinea sau greșeala, virtuțile sau viciile, onestitatea sau cruzimea, onoarea sau rușinea, puterea credințelor interioare ale unei persoane și decența sau improprietatea relațiilor dintre sine și ceilalți. Aceasta implică judecăți evaluative despre agenți și acțiuni și evaluări ale acțiunilor ca fiind comportamente morale sau imorale.
Sentimentele morale există în toate societățile umane și sentimentele morale fac parte din universaliile culturale.

Unele studii indică, de asemenea, că comportamentele legate de moralitate, cum ar fi onestitatea, ajutorul, toleranța, loialitatea, responsabilitatea, justiția socială, egalitatea, securitatea familială și națională, stabilitatea ordinii sociale, recunoștința și altele asemenea, fac parte din valorile universale, aceste comportamente putând fi virtuți recunoscute universal de toate societățile.

Poziția etică care susține astfel de principii se numește universalism moral. Cu toate acestea, filosofia relativismului moral se opune principiilor morale universale, susținând că nu există o moralitate universală. Fiecare cultura sau civilizatie are la un moment dat setul sau propriu de valori morale preponderente.

Realismul moral care echilibrează statul de drept incearcă să contureze prin toate mijloacele rolul central al educatiei din familia in dobandirea unei moralităti adecvate, in consonanta cu realitatile immediate, actuale.

Modelul robust al realismului moral îi angajează pe realiștii morali la trei teze.
Realismul moral (numit și realismul etic) este poziția conform căreia propozițiile etice exprimă propoziții care se referă la caracteristici obiective ale lumii (adică, caracteristici independente de opinia subiectivă), dintre care unele pot fi adevărate în măsura în care relatează cu acuratețe aceste caracteristici.

Acest lucru face ca realismul moral să fie o formă non-nihilistă de cognitivism etic, care acceptă faptul că propozițiile etice exprimă propoziții și, prin urmare, pot fi adevărate sau false, cu o orientare ontologică, în opoziție cu toate formele de antirealism moral și scepticism moral, inclusiv subiectivismul etic, care neagă că propozițiile morale se referă la fapte obiective, teoria erorii, care neagă că orice propoziții morale sunt adevărate și non-cognitivismul, care neagă că propozițiile morale exprimă propoziții.

Cele două subdiviziuni principale ale realismului moral sunt naturalismul etic și non-naturalismul etic.
Realismul moral datează cel puțin de la Platon ca doctrină filosofică și este o formă pe deplin justificabilă de doctrină morală.
Exemple notabile de realiști morali robuști includ David O. Brink, John McDowell, Peter Railton, Geoffrey Sayre-McCord, Michael A. Smith, Terence Cuneo.Norman Geras a susținut că si Karl Marx a fost un realist moral.

Rolul semantic principal al predicatelor morale (cum ar fi „corect” și „rău”) este de a se referi la proprietăți morale (cum ar fi corectitudinea și greșeala), astfel încât afirmațiile morale (cum ar fi „onestitatea este bună” și „sclavia este nedreaptă”) pretind să reprezinte fapte morale și să exprime propoziții care sunt adevărate sau false (sau aproximativ adevărate, în mare parte false și așa mai departe).

Teza metafizică: Propozițiile morale sunt adevărate atunci când acțiunile și alte obiecte ale evaluării morale au proprietățile morale relevante astfel încât faptele morale relevante se obțin, unde aceste fapte și proprietăți sunt robust. Statutul lor metafizic, oricare ar fi acesta, nu este relevant diferit de cel al anumitelor tipuri de fapte și proprietăți non-morale obișnuite.

Modelul minimal omite teza metafizică, tratând-o ca o chestiune de dispută între realiștii morali spre deosebire de cea dintre realiștii morali și antirealiștii morali. Această dispută este semnificativă, deoarece acceptarea sau respingerea tezei metafizice este considerată de cei care utilizează modelul robust drept diferența cheie dintre realismul moral și antirealismul moral.

Constructiviștii morali precum John Rawls și Christine Korsgaard pot fi, de asemenea, realiști în acest sens minimalist; aceasta din urmă își descrie propria poziție ca realism procedural. Unele interpretări ale științei evoluționiste, cum ar fi cele ale lui Charles Darwin și James Mark Baldwin, au sugerat că, în măsura în care o etică poate fi asociată cu strategii de supraviețuire și selecție naturală, atunci un astfel de comportament poate fi asociat cu o poziție moderată de realism moral, echivalentă cu o etică a supraviețuirii.

Obiectivismul moral este punctul de vedere conform căruia ceea ce este corect sau greșit nu depinde de ceea ce cineva crede că este corect sau greșit.
Obiectivismul moral permite compararea codurilor morale între ele printr-un set de fapte universale.
Un exemplu este imperativul categoric al lui Immanuel Kant: „Acționează numai conform acelei maxime [adică reguli] prin care poți, în același timp, să dorești ca aceasta să devină o lege universală.”

Realismul moral permite ca regulile obișnuite ale logicii (modus ponens etc.) să fie aplicate direct afirmațiilor morale.
Un alt avantaj al realismului moral este capacitatea sa de a rezolva dezacordurile morale: dacă două credințe morale se contrazic, realismul spune că nu pot fi ambele corecte și, prin urmare, toți cei implicați ar trebui să caute răspunsul corect pentru a rezolva dezacordul.

Relativismul moral susține că oamenii, de fapt, nu sunt de acord fundamental cu privire la ceea ce este moral, fără a emite judecăți evaluative sau normative cu privire la acest dezacord.
Relativismul moral meta-etic susține că judecățile morale conțin un indexalic implicit sau explicit, astfel încât, în măsura în care sunt adaptate la adevăr, valoarea lor de adevăr se schimbă în funcție de contextul de utilizare.

Relativismul moral normativ susține că toată lumea ar trebui să tolereze comportamentul celorlalți chiar și atunci când există dezacorduri mari cu privire la moralitate.
Aceasta este pozitia propusă de liberalistii progresisti, relativismul moral se extinde pana la negarea valorilor morale.

Relativismul descriptiv este o poziție răspândită în domenii academice precum antropologia și sociologia, care admit pur și simplu că este incorect să presupunem că aceleași cadre morale sau etice sunt întotdeauna în joc în toate circumstanțele istorice și culturale.

Ceea ce oamenii consideră corect și greșit este modelat în întregime – nu în primul rând – de tradițiile, obiceiurile și practicile culturii lor. Mai mult, deoarece în analiza sa a înțelegerii umane nu poate exista un standard moral mai înalt decât cel oferit de morala locală a unei culturi, nicio judecată transculturală despre corectitudinea sau greșeala moralității unei culturi nu ar putea fi justificată.

Nu se pot judeca aceste dezacorduri folosind niciun standard independent de evaluare disponibil – orice apel la un standard relevant ar fi întotdeauna doar personal sau, în cel mai bun caz, societal.

Această viziune contrastează cu universalismul moral, care susține că, chiar dacă persoanele bine intenționate nu sunt de acord, iar unele pot chiar rămâne imposibil de convins, există totuși un sens semnificativ în care o acțiune ar putea fi mai „morală” decât alta; adică, ei cred că există standarde obiective de evaluare care par să merite numite „fapte morale” – indiferent dacă sunt sau nu universal acceptate.

Principiul antic Jaina Anekantavada al lui Mahavira (cca. 599–527 î.Hr.) afirmă că adevărul și realitatea sunt percepute diferit din diverse puncte de vedere și că niciun punct de vedere nu este adevărul complet; iar filosoful grec Protagoras (cca. 481–420 î.Hr.) a afirmat că „omul este măsura tuturor lucrurilor”.

În epoca modernă timpurie, Baruch Spinoza (1632–1677) a susținut în mod remarcabil că nimic nu este în mod inerent bun sau rău.

Cercetările din biologia evoluționistă, psihologia cognitivă, etologie și antropologia evoluționistă au susținut că moralitatea este un fenomen natural modelat de mecanisme evolutive.
În acest caz, moralitatea este definită ca setul de practici sociale relative care promovează supraviețuirea și reproducerea cu succes a speciei sau chiar a mai multor specii cooperante.

Prin atribuirea de valori și idealuri spirituale subiectivității private, viziunea materialistă asupra lumii, egocentrismul progresist amenință să submineze orice fundament obiectiv sigur pentru moralitate.
Rezultatul este degenerarea morală pe scară largă la care asistăm astăzi.

Pentru a contracara această tendință, simpla îndemnare morală este insuficientă. Dacă moralitatea trebuie să funcționeze ca un ghid eficient al conduitei, ea nu poate fi propusă ca o schemă autojustificativă, ci trebuie să fie integrată într-un sistem spiritual mai cuprinzător, care să întemeieze moralitatea într-o ordine transpersonală.

Religia trebuie să afirme si ea, în termenii cei mai clari, că moralitatea și valorile etice nu sunt simple ornamente decorative ale opiniei personale, nu este doar o suprastructură subiectivă, ci legi intrinseci ale cosmosului divin încorporate în inima realității – realismul moral.

Atlanta 17/08/2026