De ce sunt contestat

Limba bătrână

La Târgul de la Călugăreni, fiindcă fenomenul Georgescu a luat amploare prea mare, trebuia să fie luate şi contramăsuri, ca nu cumva, Doamne fereşte, vizitarea tărgurilor să nu se transforme în instabilitate socială.

Pentru asta, pe când Călin Georgescu cumpăra, cum un foarte atent postac observase că „doar de zece lei” roşii galbene, apar doi sărăntoci care, fără jenă şi fără să ceară voie, îl filmau amândoi deodată cu telefoanele, întrebându-l arogant, ce este aia limba bătrână. Cei doi nemernici ar fi meritat un răspuns pe măsură: Limba bătrână este limba mă-ti şi a lui tac-tu.

Călin Gergescu însă e mult prea fin şi educat, ca să-şi pună mintea cu proştii. Lăsându-i pe alţi nedumeriţi să se întrebe de unde a avut cei zece lei dacă „nu munceşte nicăieri”, şi-a văzut de treaba lui, adică de trezirea în conştiină a românilor. Lucru mult prea „ghiganticu”, ca să piardă vrmea cu zevzecii.

Dar, cei doi lipsiţi „de diligenţă”, mi-au dat ideea să dau câteva exemple de limbă bătrână, pentru cei cu adevărat interesaţi de subiect. Celor doi nu le pot recomada altceva decăt să înceapă alfabetizarea în limba bătrână cu Marius Rostogan din schiţa lui Carageale, „Pedagog de şcoală nouă”: „Nu aşa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii”. Râtanii nu pot fi altceva decâr animalele acelea simaptice care au nas porcesc, care se chiamă rât.

În romanul „De la animă spre ceriu” m-am ocupat de limba bătrănă, care este şi de o expresivitate remarcabilă. Iată un fragment dintr-o mărturisire a lui Menyhart Foszto, unul dintre comisarii care au fost trimişi de guberniu pentru a „menţine liniştea” la Adunarea de la Blaj a românilor, din data de 30 aprilie 1848.

„– Feri, după cumu şcii, după adunarea din Duminica Tomii, guberniul o cercetat activitatea comisarilor guberniali şi au trasu conclusu că ei n‑or lucratu cu totă dilighenţia şi n‑or statu neclintiţi în propus. De asta, pentru adunarea din 15 Maiu or pusu alţi deregători guberniali în locul nostru, pe Szabo Lajos e pe baronul Banffy Miklos. Io, ca se vediu dacă aceştia se vor dovedi mai potencioşi ca noi, m‑am dusu la Blasiu pe 15 Maiu, să vădu cu ochii mei ce vor potea face aceia în contra românimii deşceptate. Şi pot să‑ţi spui, decisivu, că n‑or potutu face nice cât am fecut noi. Eu am statu mai la spate, ca se nu me recunoscă vere‑cine. Am vediutu că, cu tote împintenările deregătorilor guberniali şi ale generalului Schurter, nemica n‑o agiutatu împotriva determinării românilor.

Dacă la prima adunare olahii pluteau încă în norul neştiinţii, iar despre ductorii lor poteam dice cu dreptate că suntu junişiori în măiestriile politice e despre preoţii lor că la ei numai barba era matură, la Adunarea de la 15 Maiu nice că i‑am mai recunosciutu: în două săptămâni au acrescutu ghiganticu. Nice un românu nu mai dede audiu calumnieloru, ori faimelor minţiunose, ori ameninţiăriloru, nimicu n‑o mai potut fi de agiutoriu: românii curau din tote unghiurile ţearei la Blasiu, la locul scăparei, aşa cum am auditu pe unul din ei dicându. Iară când au depus jurământul către naciune şi către Împăratul, cu o mână pe animă şi cu mâna dreaptă în sus, am înţieles că românii s‑au contorsu decisivu de la cauza magiară.”

Fără să ma mir că în mod curios, din toate lucrările istorice noi a dispărut descrierea despre salutul cu mâna dreaptă ridicată spre cer, să ne amintim cu pietate şi de protopopul unit Petru Pavel Aaron, vlădica românilor uniţi cu Roma (numiţi şi greco-catolici), în drumul lui de la Alba Carolina la Abrud:

„Petru privea cu tristeţe codrul, munţii, pâraiele, drumul. Nimic din ce cunoşcea aşe de bine, nu mai era cum o fostu. „Toate se schimbară şi odată cu ele şi omul!” gândea vlădica, cu o urmă de tristeţie. Dară el, pe lângă tristeţie, avea şi anima plină de bucuria împlinirii. Anima asta a lui, obosită, găunoasă, care nu mai vra să lucre cum debe şi care‑l năcăjea până dincolo, tresălta totuşi de bucurie, fiindcă în 12 ani de vlădicie, făcuse atât de multe pentru neamul lui! El o fost desemnatu de Cel de Sus ca să aducă puţină lumină neamului românesc cel oropsitu.

Ce mândru o fost, când s‑o deschisu „Şcoala cea de obşte” de pe plateea Blasiului, la 11 Octombre 1754, şi care o fostu prima şcolă din provinciile româneşti în care s‑o învăţatu în limba română. „Şcola cea de obşte, deschisă tuturor şi de tote vârstele, pentru a se deprinde în cetanie, cântare şi scrisore, nice o plată de la ucenici aşteptându‑să.” Şcoala de obşte era deschisă şi ortodocşilor, spre învăţătura năravurilor celor bune! Înfiinţase mai pe urmă seminariul arhidiecesan, sub oblăduirea lui s‑o ridicatu mănăstirea Blasiului, o înfiinţiatu tipografia şi biblioteca cea desfătătoare şi plină de învăţătură înţieleaptă şi suavă, căreia i‑o scrisu cu mâna lui nomenclatorul cărţilor şi unde o donatu tomuri întregi, cumpărate cu banii lui. O înfiinţiatu alte 53 de şcoli româneşci în totă Transilvania…

Apoi o ţinut pe spezele lui mai întâi 12 călugăraşi la învăţătură, care număr la 24 cu degraba s‑o măritu, ca la urmă să ajungă la 300! Pe cei mai eminenţi şi mai săraci îi ţinea chiar cu pâne, cu fiertură, cu haine şi cu cărţi! El o introdusu şi studiul limbii lătineşti în gimnaziu, o scrisu singur 10 opuri în latină şi română pentru procopsala şcoaleloru, o mai tradusu şi Biblia în româneşce!

Iar pe preoţii uniţi, ca să‑i aducă din necovârşire în covârşire, i‑o silitu ca, mai nainte de a îmbrăca anteriul, să înveţe cu osârduire teologhia morale. Nu direptu de la coada vacii, hop‑ţop în amvon, ci mai întâi să aibă habar de câte ceva din cele sfinte, ca apoi să poată la rândul lor să îndrume pe alţii cătră năravurile cele bune şi să‑i ţâie pe enoriaşi strânsu lângă besearică, ca să nu zboare, ca cocoarele toamna, spre alte zări.

Vlădica Petru Pavelu Aaronu privea dealurile, stâncile, arborii şi ierburile de pe marginea drumului, adâncitu în gânduri. Viaţa lui se scurse lin, în rugăciune şi în post aspru. Genunchii lui erau coperiţi de cruste de atâta nevoire în genunchi la rugăciune, la brâu străpurta de 11 anuli ciliciumul care‑i coperise midiulocul cu răni şi cu semne. Un dărab de pită, o lingură de miere îi ajungeau pe zi ca hrană.

Mâncarea cocişului (vizitiului) pe zi costa cât hrana lui pe o săptămână. Doră când se simţea prea slăbit, bea câte un strop de vin, ca să mai prinză poteri. Nu avusese dorire de îmbogăţire, nu purta haine scumpe, nu voia nimic pentru el. Totă averea ce o moştenise de la părinţi, o cheltuise pe fapte obşteşti. Era mulţumit şi că ranele din suflet se vindecaseră aprope toate.

Cea mai mare o fost când, învrăjbit togma de cei care l‑au ponegritu când era vlădica lor, neprietenii au reuşitu să‑l orbească pre Inochentie Micu Klainu împotriva lui, cu scorneli şi şopte minţiunose la ureche. Dară Dumnedieu n‑o lăsatu multu urzeala ascunsă, ci au dat‑o la iveală. De care conştiinţiă primindu Kleinu togma la Roma, unde trăia esilatu, i‑o scrisu curând scrisoare lăcrămată, cerându‑şi iertăciune pentru strâmbele prepusuri şi urgii ce le abătuse asupra lui, numindu‑l „fratelu mieu”. Ce mult l‑o unsu la animă acea suplică frumos stilizată, venită cam târdiu, pentru că tare i‑o mai amărât viaţa acea nemernică osândă, să cadiă sub suspiţiunea de a fi om de nimic, nerecunoscătoriu şi vulpenosu.”

Fiindcă preoţii uniţi învăţau „cu osârduire teologhia morale” la seminariu iar unii dintre bieţii preoţi ortodocşi abia dacă ştiau buchiile, a ieşit vorba proastă că la ei „doar barba le era matură”.
Răutăţi au existat dintotdeauna şi pretutindeni, nu ne supărăm noi că preoţii uniţi se uitau pe acea vreme la cei ortodocşi cam de sus. Dar dacă ne gândim că Şcoala Ardeleană a fost opera uniţilor, că Simion Balint şi Axente Sever au fost de rit unit, nu putem să nu recunoaştem că, dacă au avut drag de neam şi de ţară, n-a mai contat religia cărora aparţineau. Iar la 1848-49, ca fraţii, au luptat cot la cot, uniţi şi neuniţi, cu „armele împumnate”, pentru naţiunea română.