mihai
ioncoja.ro
mihai.remion@yahoo.com
86.122.182.113
Din aceeasi revista:
Interviu cu scriitorul romanaţean Mircea Damian
De ce scrieţi? Mircea Damian scrie pentru că nu poate să nu scrie
-Găsesc că întrebarea este niţel cam idioată. De ce scriu? Dar ţăranul de ce sapă? Dar tâmplarul de ce face
mobile? Dar arhitectul de ce face case? Dar inginerul de ce face poduri? Dar… şi aşa mai departe.
La începutul începutului, atunci când a trebuit să fac ceva, să fac eu ceva, am apucat plugul de coarne, secera de
mâner20. Ştii, după sezon. N-am fost însă bun pentru treabă. Mă plictiseau toate uneltele astea. Ziua mi se părea
îngrozitor de lungă, boii supărător de blânzi, cerul fără orizont şi munca fără viitor. Am început să fac pe bolnavul,
apoi când ,,boala” n-a mai prins, fugeam pur şi simplu de pe câmp şi mă ascundeam în pădure.
Am fost dat la liceu21. Dacă mi-aduc bine aminte am fost cel dintâi din sat care a mers la o şcoală superioară22. Dar nici aici n-am făcut nici o brânză: am fost eliminat pe câte o lună, în fiecare clasă. N-am cunoscut notă mai mare de 6, dar nici mai mică de 3. Dacă asta poate fi o mângâiere.
De la şcoală am fugit de mai multe ori. Iar când am ajuns în clasa a IV-a am fugit definitiv. Nu mai ştiu câţi ani am umblat haimana. Pe urmă am crezut că mi-aş putea face o carieră în armată. Şi am intrat în armată voluntar.
La cavalerie23. După o lună am dezertat. M-au prins după ce m-au alergat o zi întreagă cu un escadron călare. Nu mă urmăreau atât pe mine, fiindcă nici jurământul nu-l depusesem dar voiau să-mi ia hainele militare pe care mi le
dăduse regimentul şi care erau noi. Mi se pare că fugisem şi cu sabia… După ce m-au dezbrăcat, mi-au spus că pot să plec. Dar atunci n-am vrut eu. Şi am rămas… am trecut prin 4 regimente şi nuştiu cum s-a făcut că le-am luat la rând, mutat disciplinar din regiment în regiment, cu multe zile de închisoare în foaia matricolă (la liberare mi-aduc
aminte că pe spatele livretului meu militar figurau vreo 300 de zile de închisoare şi de carceră, care însă nu
mi-au fost puse la socoteală după termen, pentru că domnul comandant abia aştepta să scape de mine).
Pe urmă iar haimana.
Când întârziam vreme mai îndelungată în câte un oraş, m-apucam de scris. În glumă mai întâi. Pe urmă în
serios. Şi uite aşa am ajuns scriitor.
Şi d-aia scriu. Ce-aş putea să fac altceva? De plug n-am fost bun. De şcoală n-am fost bun. De militărie nici
atâta. Funcţionar24? Dar n-aş fi în stare să stau câteva ore pe zi într-un birou nici pentru un million pe lună. Afară de asta, firea mea s-a răzvrătit veşnic împotriva disciplinei, deşi mi-a plăcut întotdeauna să o aplic altora…
Dar bag de seamă că n-am spus motivul principal pentru care scriu.
Iată-l: scriu pentru că nu pot să nu scriu.
Eu nu cred că scrisul este o binecuvântare. Cred, dimpotrivă, că este un blestem. Dracu‟ ştie ce păcate oi avea
de ispăşit! Pentru mine scrisul este un adevărat chin. Scriu îngrozitor de greu.
Mă doare aproape material fiecare cuvânt, fiecare virgulă. Şi după fiecare frază, simt o adevărată uşurare.
Nu pot să văd hârtia albă dinainte. Răscoleşte în mine toate urile.
Dar mă gândesc că nu am încotro. Şi de câte ori pun mâna pe condei mă gândesc că orice meserie este mai bună şi mai uşoară şi mai bănoasă decât meseria de scriitor. Mi-aş alege bucuros una-oricare- dar vezi, nu pot să nu scriu.
Păcatele cele mai grele sunt acelea care trebuiesc ispăşite în chinurile cernelii. Şi când te gândeşti că sunt
oameni care ne invidiază…
(anchetă apărută în revista Facla, nr.1326/4 iulie 1935, semnată de C. I. Şiclovanu)