Selectează comentariul CD
1.640 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.75.74
CULTURA, GENETICA SI DE CE NU REUSIM SĂ INVĂTĂM DIN EXPERIENTA ISTORIEI
De CD
In miturile mai noi si poate in cele altoite/alterate ulterior cat si in basmele populare Binele iese mai mereu invingător si Răul este pedepsit exemplar ca toată lumea să invete, să priceapă si să transmită mai departe urmasilor ca invatatură, paradigmă.
Mitologia veche preelenă, elenă si romană nu este asa pozitivistă si nu se caută Happy Endul. Se pare că efuziunea sfarsitului fericit face ca lumea sa fie imbătată de sfarsitul generos al epopeii ca uitau morala, asa ca s-a mers mai mult pe tragedie, Genul acesta consuma emotional mai mult si mai adanc pe spectator si ii marcau indelibil cu deciziile Sortii, soarta eroilor era chiar mai presus de vointa si dorinta zeilor.
Soarta este infailibilă desi stim cursul evenimentelor nu-l putem schimba, acceptarea Sortii ne face incapabili si devenim scule utile a celor puternici care aparent au o Soartă mai favorabilă – prea mult defetism.
În Agamemnon Clitemnestra. era supărat că fiica lor Ifigenia a fost ucisă pentru ca zeii să restabilească vânturile și să permită flotei grecești să navigheze spre Troia. Clitemnestra a fost, de asemenea, nemulțumit că Agamemnon a păstrat-o ca concubină pe profetesa troiană Cassandra.
Cassandra prevestește uciderea lui Agamemnon și a ei însăși orășenilor adunați, care sunt îngroziți. Ea intră apoi în palat știind că nu își poate evita soarta.
Sfârșitul piesei include o predicție privind întoarcerea lui Oreste, fiul lui Agamemnon, care va căuta să-și răzbune tatăl
Eschil numit adesea „părintele tragediei grecești”, potrivit lui Aristotel, el a extins numărul de personaje din teatru și a permis conflictul între ele. Anterior, personajele interacționau doar cu corul. A fost primul dramaturg care a prezentat piese ca o trilogie. Oresteia sa este singurul exemplu antic existent.
Perșii, este una dintre puținele tragedii grecești clasice preocupate de evenimente contemporane. Semnificația războiului cu Persia a fost atât de mare pentru Eschil și pentru greci, încât epitaful său comemorează participarea sa la victoria grecească de la Maraton, fără a mai menționa si succesul său ca dramaturg.
Eschil a luptat la Salamina și în bătălia de la Plataea în 479 î.Hr.Ion din Chios a fost un martor al documentului de război al lui Eschil și al contribuției sale la Salamina ce ocupă un loc proeminent în Perșii, cea mai veche piesă a sa supraviețuitoare, care a fost jucată în 472 î.Hr. și a câștigat premiul I la Dionysia.
Eschil a fost unul dintre mulți greci care au fost inițiați în Misterele Eleusinei, un cult antic al lui Demeter cu sediul în orașul său natal, Eleusis. Potrivit lui Aristotel, Eschil a fost acuzat de impietate pentru că a dezvăluit unele dintre secretele cultului pe scenă.
Semințele dramei si tragediei grecești au fost semănate în festivaluri religioase pentru zei, în principal Dionysos, zeul vinului. Eschil a câștigat de treisprezece ori premiul I la Orașul Dionysia. Acest lucru se compară favorabil cu cele optsprezece victorii raportate de Sofocle, cu un catalog substanțial mai mare, aproximativ 120 de piese de teatru și depășește cele cinci victorii ale lui Euripide, despre care se crede că a scris aproximativ 90 de piese de teatru. Tragediile grecești au fost scrise și interpretate în secolul al V-lea î.Hr. pentru a onora zeul Dionysos. Ele veneau adesea sub formă de trilogii, fiecare piesă terminându-se într-un moment de catharsis pentru personajul principal.
În timpul campaniei sale prezidențiale din 1968, senatorul Robert F. Kennedy a citat din Eschil în noaptea asasinarii lui Martin Luther King Jr. Kennedy a fost anunțat despre uciderea lui King înainte de oprirea campaniei în Indianapolis, Indiana, și a fost avertizat că nu să participe la eveniment din cauza temerilor de revolte din partea mulțimii în mare parte afro-americane.
Kennedy insă a insistat să participe și a ținut un discurs improvizat care a adus vești despre moartea lui King.Recunoscând emoțiile publicului, Kennedy s-a referit la propria sa durere la uciderea lui Martin Luther King și, citând un pasaj din piesa Agamemnon a spus: „Poetul meu preferat a fost Eschil. Și a scris odată: „Chiar și în somn, durerea care nu poate uita cade picătură cu picătură peste inimă, până când în propria noastră disperare, împotriva voinței noastre, vine înțelepciunea prin îngrozitorul har al lui Dumnezeu.””
Conform unei relatări ulterioare despre viața lui Eschil, corul Furiei din prima reprezentație a Eumenidelor a fost atât de înspăimântător când au intrat pe scenă, încât copiii leșinau, patriarhii urinau pe ei, iar femeile însărcinate au intrat în travaliu.
Cele mai faimoase tragedii ale lui Sofocle prezintă pe Oedip și Antigona: ele sunt în general cunoscute sub numele de piese tebane, deși fiecare făcea parte dintr-o tetralogie diferită, ceilalți membri ai cărei membri s-au pierdut acum. Sofocle a influențat dezvoltarea dramei, cel mai important prin adăugarea unui al treilea actor reducând astfel importanța corului în prezentarea intrigii. De asemenea, și-a dezvoltat personajele într-o măsură mai mare decât dramaturgii anteriori.
Sofocle a servit ca unul dintre Hellenotamiai, sau trezorieri ai Atenei, ajutând la gestionarea finanțelor orașului în timpul ascensiunii politice a lui Pericle.
Dacă unele lucrări antice nu au nici o insemnătate pentru istorie, fiind considerate chiar toxice, ele au in schmb o mare insemnătate istoriografică, ele stabilind sursa precisă a unor fictiuni istorice ce au contribuit la poluarea istoriei dar si la recuperarea unor fragmente pretioase din operele pierdute. Una din aceste scrieri este Deipnosophistae.
Deipnosophistae pretinde că este o relatare, dată de Ateneu prietenului său Timocrate, a unei serii de banchete ținute la casa lui Larensius, un cărturar și bogat patron al artelor. Este deci un dialog după maniera lui Platon, deși fiecare conversație este atât de lungă încât, în mod realist, ar ocupa câteva zile. Printre numeroșii oaspeți sunt numiți Masurius, Zoilus, Democritus, Galen, Ulpian și Plutarh, dar cei mai mulți sunt probabil luați ca personaje fictive și majoritatea participă puțin sau deloc la conversație. Dacă Ulpian este identic cu celebrul jurist,
Lucrarea este de neprețuit pentru furnizarea de informații ficționale despre lumea literară elenistică a clasei libere din timpul Imperiului Roman. Pentru majoritatea cititorilor moderni, și mai utilă este bogăția de informații furnizate în Deipnosophistae despre literatura greacă anterioară. În timpul discutării cu autorii clasici, participanții fac citate, lungi și scurte, din lucrările a aproximativ 700 de autori greci anteriori și a 2.500 de scrieri separate, multe dintre ele altfel neînregistrate cum ar fi cântecul rândunicii al lui Rhodos.
Deipnosophistae trebuie să fi fost scrisă după moartea lui Ulpian, în 223; dar juristul a fost ucis de Garda Pretoriană, în timp ce Ulpian în Athenaeus moare de moarte naturală. Investigația prozopografică a arătat însă posibilitatea identificării mai multor invitați cu persoane reale din alte surse; Ulpianul din dialog a fost legat și de tatăl renumitului jurist.
Mâncarea și vinul, luxul, muzica, obiceiurile sexuale, bârfa literară și filologia se numără printre subiectele majore de discuție, iar poveștile din spatele multor opere de artă precum Venus Kallipygos sunt, de asemenea, transmise în paginile sale.
Deipnosophistae este o sursă importantă de rețete în limba greacă clasică. Citează textul original al unei rețete din cartea de bucate pierdută de Mithaecus, cea mai veche în greacă și cea mai veche rețetă a unui autor numit în orice limbă.
Alți autori citați pentru rețetele lor includ Glaucus din Locri, Dionysius, Epaenetus, Hegesippus din Tarentum, Erasistratus, Diocles din Carystus, Timachidas din Rhodos, Philistion of Locri, Euthydemus of Atena, Chrysippus of Tyana, Paxamus și Harpocration of Mende. De asemenea, descrie în detaliu masa și festivitățile de la nunta lui Caranos.
Câteva secole î.Hr., în orașul grecesc Sybaris, situat în ceea ce este acum sudul Italiei, aveau loc anual concursuri culinare. Învingătorului i s-a acordat dreptul exclusiv de a-și pregăti felul de mâncare timp de un an. Așa ceva ar fi fost neobișnuit la acea vreme, deoarece societatea greacă în general nu recunoștea exclusivitatea invențiilor sau ideilor.
Tragediile grecești au avut un impact semnificativ asupra teatrului și filozofiei moderne, influențând opera lui Shakespeare, Richard Wagner și Immanuel Kant.
O grupare a sofistilor, speculantii de rationamente strambe si iluzii schioape a dat tonul deturnării tragediei din viata si cultura poporului ce nu trabuiau să mai invete din greselile Eroilor si recomandau efuziunea confuză a Victoriei si a gloriilor sclipitoare, lipsite de marca indelibila a tregicelor evenimente ce vor trebui mereu evitate.
De ce au murit Eroii in mituri si in istoria documentata?
Ni se spune că Eroii si-au dat viata pentru a indrepta o nedreptate, pentru a pedepsi pe răufacatori, asta este cel mai satisfăcător pentru spectator sau pentru a infrange un dusman cotropitor, pentru apărarea cetatii. Dar in general nu ni se spune ca să putem invăta de unde pornea cu adevarat răul, căci nu era doar Soarta care dicta evenimentele să se desfasoare după un anumit curs. Cauzalitatea care ne putea conduce la rădăcina Răului ca să il putem usor identifica lispeste sau a fost scos mai tarziu din text.
Rolul moralizator al operei nu mai era prezent in spectacol sau epopeia castrată si nu trebuie să facem un efort prea mare să vedem cine au fost cei care s-au ocupat de aceste mutilări si care secole mai tarziu au pornit adevarate revolutii culturale, au schimbat curente literar-artistice doar pentru a opri mesajul Adevarului din operele artistilor fertili si geniali.
În urmă cu două mii de ani, scriitorul roman Juvenal ne-a avertizat să ne ferim de visele noastre care pot deveni realitate. O nobilă romană atrăgătoare făcea eforturi mari în impodobirea ei doar pentru a descoperi cât de intens este urâtă de însoțitoarele ei mai puțin înzestrate fizic. Vine momentul în care invidia anturajului ei mai puțin atractiv îi transformă viața de vis într-un iad viu.
De asemenea, un pretor bogat, atunci când călătorește cu gărzile de corp în afara Romei, încetează să se complacă în faima sa și se gandeste cum să facă să nu fie jefuit de hoții de drumul mare.
Filosoful și avocatul Cicero a fost cel mai bun orator din Imperiul Roman a cărui automulțumire l-a costat în cele din urmă pierderea capului de către gelosul viitor împărat Marc Antoniu.
Frumosul său coleg și client, celebrul actor de teatru Quintus Roscius, a fost forțat să renunțe la auto-adularea narcistă, fiind obligat să-și petreacă cea mai mare parte a vieții în culise evitând legea pentru evaziunea sa fiscală.
„Fii atent ce dorești” este o expresie, care reflectă chiar opusul viselor grandioase devenite realitate. Poate că cel mai bun medicament pentru o viață trăibilă este suprimarea liberului arbitru, așa cum o propovăduiesc icoanele pesimismului cultural, Emile Cioran și Arthur Schopenhauer.
Înlăturarea liberului arbitru și suprimarea tuturor poftelor politice pot fi, de asemenea, cel mai bun răspuns pentru o persoană publică aspirantă, având în vedere că, la un moment dat, moștenirea sa va fi amintită doar ca o întreprindere criminală. De-a lungul timpului, unitatea contrariilor duce la paradoxul consecințelor neintenționate și al dezastrelor politice neprevăzute. Este doar o chestiune de timp ca celebritatea de odinioară a unui conducător să fie etichetată drept o crimă, sau chiar mai rău ca numele lui să fie dăltuit ca damnatio memoriae.
Zeci sau sute de ani mai târziu, obiectivele atinse de un politician vor fi ținta demonizării publice. Dărâmarea statuilor eroilor este doar cel mai recent exemplu de consecințe nedorite care trebuie să fi scăpat din minte eroilor ce se visează suiti pe soclu.
Distincția dintre bine și rău este doar o chestiune de judecată individuală în conformitate cu minciuna dominantă a unei epoci date. Un proverb popular englezesc zice că „fiecare nor are o căptușeală de argint”, care are un echivalent grafic mai bun în limba franceză, à quelque chose malheur est bon – „din ceva rău vine si bine”, desi sună grotesc.
Este un mare merit al geneticienilor comportamentali și al biologilor evoluționiști să evidențieze rolul principal al eredității, în special atunci când vine vorba de alegerile noastre politice atunci când ne confruntăm cu un grup extern ostil.
De asemenea, studiul geneticii rasei ne poate ajuta foarte mult în descoperirea unui presupus sociopat în interiorul propriului nostru grup.
Datorită bolșevizării constante a studiilor de științe sociale începând cu 1945, nu ar trebui să fie surprinzător de ce cercetările în aceste domenii au fost evitate ca ciuma în programa școlară occidentală.
Vestea bună este că uriașa înșelătorie multirasială egalitară de după cel de-al Doilea Război Mondial, indiferent dacă este în forma sa comunistă sau liberală, se destramă. Politicile oficiale de decenii de inspirație sovietică din SUA, care au provocat acțiunea afirmativă a DEI, își arată rezultatele disfuncționale și distructive în toate tărâmurile sociale, economice și militare. Chiar și susținătorii săi de odinioară devin din ce în ce mai conștienți de asta..
Este o societate omogenă din punct de vedere rasial bazată pe principii meritocratice și ierarhice, adică că fiecare trebuie să-și aibă propria datorie – suum cuique, cel mai bun răspuns?
Lucrările a zeci de geneticieni proeminenți au confirmat că membrii grupului sunt predispuși biologic să se adune după felul lor, mai ales când apare o amenințare de agresiune din partea grupurilor externe. Cum se face atunci că mai mulți albi din timpuri imemoriale au fost uciși de oameni care erau, de fapt, proprii lor membri ai grupului, indiferent de etichetele pe care le foloseau?
De ce să negi că întreaga istorie a Europei și Americii albe, în ciuda lăudării lor culturale, este în mare parte o istorie a războaielor civile? Gândire plină de dorință cu privire la expulzarea tuturor non-albilor sau la o presupusă instaurare a statelor secesioniste complet albi în SUA sau U.E. va duce probabil la o altă rundă de incriminări reciproce între albi și războaie civile. De asemenea, merită subliniat faptul că grupurile externe non-albe și non-europene percep istoria războaielor inter-europene interminabile foarte diferit de modul în care națiunile europene își percep disputa cu grupurile externe similare învecinate.
De fapt, orice conflict devine cu atât mai groaznic cu cât există linii rasiale, lingvistice și culturale mai puțin vizibile între două grupuri vecine care împărtășesc același ADN. Pe de altă parte, cu cât națiunile sunt mai îndepărtate din punct de vedere geografic una de cealaltă, cu atât mai probabil că vor tolera diferențele lor reciproce.
De regulă, fiecare grupare percepe vecinul de alături ca un afront, ca o negare sau ca o caricatură a propriei identități, așa cum sa arătat pe deplin în timpul recentului conflict sângeros dintre sârbi și croați. „Cu cât suntem mai aproape de Celălalt”, scrie Alain de Benoist, „cu atât ne vom lupta mai violent împotriva lui, pentru că însuși faptul proximității lui face Alteritatea lui cu atât mai scandaloasă.”
Asta ar putea explica rusofobia dar nu si sinofobia.
O lucrare bine cercetată despre sociobiologia războaielor civile dintre națiunile europene ne lipsește mult.
În inima disputelor intergrupuri inter-albe interminabile și a războaielor civile trebuie să evidențiem rolul distructiv al monoteismului iudeo-chistian-islamic de milenii. Rezultatele catastrofale ale dogmei abrahamice au fost motorul principal al războaielor civile europene între grupuri, atât în versiunea lor teologică, cât și în cea ideologică.
Credința în existența unui singur Dumnezeu presupune credința într-un singur adevăr politic și respingerea altor adevăruri posibile. Războaiele civile între europenii albi, de la primul împărat creștin Constantin până la al Doilea Război Mondial, până la războiul actual între ruși și ucraineni asemănători genetic, își au rădăcinile în forme secularizate de creștinism.
În schimb, vechii romani și greci, deși au purtat războaie fără milă împotriva triburilor străine, insă nu și-au impus niciodată diversele lor zeități și propriile convingeri politice asupra triburilor cucerite. De fapt, ei au împrumutat adesea zei de la triburile cucerite și i-au adăugat în propriul lor panteon. Este mult de invatat din asta, ar fi o descătusare culturală.
Se pot cânta laudele toleranței religioase romane antice, dar războaiele civile greco-romane în mijlocul acelorași grupări politeiste nu au fost deloc divine.
Nu trebuie să recapitulăm războiul de 30 de ani din Peloponesia dintre atenieni și spartani din punct de vedere rasial. Foarte probabil, măcelul inter-alb similar va continua în postmodernitatea noastră, chiar dacă toți cetățenii care nu sunt albi au fost forțați să plece din Europa și America.
Se poate condamna pe bună dreptate pe gelosul zeu evreu Yahve și ukazele lui totalitare împotriva celor nealeși: „Domnul Dumnezeul tău va nimici dinaintea ta neamurile pe care urmează să le invadezi și să le deposedezi” (Deuteronom 12:29-32). Versiunea seculară a acestui vechi decret al lui Yahve vine acum ca o trecere gratuită pentru uciderile în serie ale IDF ale arabilor în Fâșia Gaza.
Egotistul Titan Saturn, pentru a-și păstra singura regulă pe teritoriul său global, nu a ezitat nici un minut să-și devoreze fiul, viitorul zeu Zeus. În mult lăudata Iliada, eroul păgân Ahile târăște trupul profanat al lui Hector de-a lungul zidurilor Troiei, provocând disconfort în rândul invinsilor troieni care se închinau si ei acelorași zei
Am ajuns să nu mai putem invăta ceva din marile trgedii, nu mai avem exercitiul invătării paradigmei in timp ce suntem mistuiti emotional, nu mai rămanem marcati de tragedie si asta este tragic.
Nici întemeierea vechiului oraș păgân Roma nu ar fi fost posibilă fără ca gelosul Romulus să-l omoare pe fratele său Remus.
În studiul autocenzurii politice și academice moderne și a vânătorii de vrăjitoare împotriva libertăților gânditori din UE și SUA, este imperativ să studiem alegoria sângeroasă a lui Ovidiu a transformărilor umane, subumane și transumane.
Cazurile de sălbăticie în grup mai seculară și înregistrate istoric sunt atemporale și nenumărate. Împăratul Nero și-a ucis mama. Mentorul său de o viață, cel mai bogat om din Roma, filozoful Seneca, căruia îi plăcea să se laude cu stoicitate cu modestie și toleranță, a fost ulterior ucis de Nero, fostul său elev imperial.
Împăratul Marcus Aurelius, mult lăudat în cărțile de istorie pentru compasiunea și mărinimia sa față de dușmanii săi învinși, trebuie să-și fi direcționat greșit genele stoice; fiul său, împăratul Commodus, a fost cel mai important pervers sexual din Imperiul Roman.
Dramele lui Shakespeare abundă, de asemenea, în crime în grup și în interiorul familiei, în principal din partea conducătorilor care suferă de deformări mentale sau sexuale, așa cum este ilustrat în piesa sa Richard al III-lea. Regele lui Shakespear, Richard, nu este departe de mulți naționaliști albi contemporani din SUA și Europa, care se prezintă ca viitori lideri de necontestat, visând cu ochii deschiși cum să salveze Occidentul.
Trebuie să reinvătăm din tote lucrurile tragice ce marchează civilizatia noastră si să nu fim atenti si receptivi doar la drame si comedii cu Happy End. Trebuie să o facem noi insine cu multă sensibilitate si simtire, in spiritul morale crestine, fără să asteptam directii de la genetica mult prea speculată care să mai poată fi si credibilă, deocamdată.
Atlanta 01/24/2025
Invers,in 2017 guvernul Trump a mutat activele SUA in China.
CD,cu mult drag vin cu o precizare:soarta nu este infailibila.Soarta este relativa.Ce inseamna acest cuvant „soarta este relativa”?Pe scurt soarta vorbeste despre doua lucruri:prestiinta lui Dumnezeu si destinul nostru.Teologia empirica are soarta ,destinul in lumina dragostei dumnezeiesti.Cand tu crezi ca destinul pentru tine este infailibil ,batut in cuie pentru ca asa vrea stapanul tau de sclavi este semn ca tu orice ar fi te crezi un sclav.Hristos vine cu cuvantul Sau si iti rastoarna paradigma si iti spune:”adevarul te va face liber” si „Eu am venit libertate sa aduc” si „Eu nu am venit decat sa te eliberez”.Unde vorbim de destin absolut sau soarta infailibila dispare cuvantul libertate,dispare prezumtia de nevinovatie,nu mai vorbim de circumstante de viata la om iar viata omului va fi cum i-o dictezi tu,altul,celalalt,adica sclavie fara mila,totala.Aceasta credinta gresita este pricina dictatorului din tine,adica izvorul raului.Daca te-ai uita in lumea materiei cu legile fizicii ai constata ca miscarea lumii inconjuratoare este libera in legile ei,libera in sensul neingradirii si ne-dependentei totale.Soarele este liber pe cer dar in miscarea lui merge dupa legile lui;celulele organismului nostru traiesc liber dupa legile biologiei moleculare pentru ca daca le-ai ingradi tu cu ceva dupa mintea ta de moment ele ar muri,s-ar dezintegra .Destinul „infailibil” vine si dezintegreaza celula organismului pentru ca traieste conditionarea,adica moartea.Absolutul destinal pecetluieste sorti omenesti,destine si devine suport al raului;libertatea care este iubirea reala te vede liber ne-sclav iar soarta ta este plina de circumstante ,imprejurari de viata care care te definesc cu adevarat fiinta umana desavarsita libera,vie.Punctul zero de plecare al negationismului este credinta ca destinul tau este absolut,adica orice ai face tu este sortit esecului pentru ca in privinta ta totjl este batut in cuie.Daca ar fi asa atunci degeaba a venit Hristos ca sa il mantuiasca pe om.Dupa neghiobia asta El trebuia sa fi stat pe tron si sa porunceasca ingerilor sa lucreze ei pentru omenire ceea ce e o mare tampenie.Tocmai de aceea S-a intrupat,S-a jertfit si a Inviat facandu-Se rob pentru noi si a noastra mantuire pentru ca stia ca niciodata si njmic,nicio lege si njmic cu nimic nu poate lua libertatea fapturilor Sale si pentru ca a stiut ca ele vor fi mereu libere si neingradite in alegerea facuta si vor ramane ca florile intru libertate neatinse de lipsa acesteia care este moarte S-a dat pe Sine „chip de Rob facandu-Se pentru noi pana la moarte”.
Ma bucur ca acest articol v-a trezit interesul si ca v-a determinat sa aduceti precizari valoroase din punct de vedere al doctrinei crestine.
Ideea de tragedie ca un mesaj pentru a transmite generatiior viitoare paradigma salvatoare, este cea care aduce si Soarta ca o entitate filozofica si adevarat cu alte dimensiuni si sensuri decat cele ce le-a putut dobandi mai tarziu la aparitia crestinismului.
Mitologia greaca de unde isi trage seva tragedia antica greaca a aparut cu mult inaintea crestinismului si chiar data cand s-au scris primele tragedii de care stim noi era cu 500 de ani inaintea aparitiei crestinismului.
Ideea crestina generoasa si eliberatoare ca Soarta nu este mai presus de vointa Domnului este o speranta pentru cei ce asteapta iertarea si izbavirea dupa ritul crestin.
Va multumesc.
„Kennedy…Martin Luther King … Agamemnon … Eschil. … Dumnezeu.”
-si Robert F. Kennedy a avut talent poetic…..
mishcarea aia a negrilor a fost opera „statului paralel” caruia ii trebuie cat mai multi iresponsabili in „democratzia UNIVERSALA”…
-pentru negrii statul paralel a bagat al 15lea amendament in Constitutie dar nu a fost de ajuns
a trebuit si amendamentul 24 care interzicea taxele pentru votare….in 1964.
interesant eseul,
i-a amestecat si pe negrii in tragedie,in tragedia de azi,
autorul pare a fi suferind cu capul,l-a terminat America si p-ala.
votati,baieti,votati
cum ar spune ana blandiana…
O SOLUȚIE NEOCLASICĂ
De CD
Se ventilează in media occidentală că occidentul își distruge propria populație și ordine socială, politică și economică de bază și predă efectiv controlul asupra lumii chinezilor. Acest lucru pare confuz, dar de fapt nu este atât de confuz. Mai degrabă, nu ar trebui să fie confuz, dar pare asa, din cauza cantității de nerozii care abundă în peisajul nostru cultural actual.
Întreaga elită globalistă a evoluat într-un stat decadent și mut este singura explicație care explică tot ce se întâmplă acum și nu necesită niciun fel de salt ridicol în logică pentru a amesteca totul într-un mod coerent.
În plus, oricine spune ceva de genul „Noua Ordine Mondială plănuiește să-și mute baza în China” habar nu are despre ce vorbeste.
Dacă urmărești literatura, globaliștii au fost întotdeauna destul de deschiși cu privire la tot ceea ce fac și planifică, pur și simplu presupunând că nimeni nu le va citi cărțile sau nu va urmări discursurile lor plicticoase, iar dacă cineva o va face, mass-media îi va numi „teoreticieni ai conspirației” și acesta va fi sfârșitul.
În plus, ei încadrează totul ca fiind bun și, practic, presupun că oricine cu un IQ suficient de mare pentru a citi aceste lucruri va fi probabil si de acord cu ei.
Această practică de a publica cărți despre agenda de stabilire a unui guvern științific global merge până la începutul secolului, când oameni precum familia Huxley, Bertrand Russell, George Bernard Shaw și H.G. Wells publicau cărți despre acest plan.
Wells a intitulat de fapt o carte „The Open Conspiracy” – “Conspiratia deschisă”, el a inventat și termenul „New World Order” în cartea sa „The New World Order“.
Mai mult, după Primul Război Mondial, Liga Națiunilor, care fusese propusă de H G Wells, scria deschis despre instituirea unui guvern mondial pentru a preveni un alt război. După al Doilea Război Mondial, Liga Natiunilor a trebuit să -și schimbe numele in ONU, altă pălărie.
În Prima revoluție globală (1991) publicată de Clubul de la Roma, un club de elită asemănător WEF de astăzi, autorii explică că au decis să folosească amenințarea încălzirii globale pentru a forța populația să accepte un nou tip de ordine feudală cu o calitate a vieții mult redusă.
Există doar munți de literatură publicate de acești oameni despre planurile Noii Ordini Mondiale si totuși, nu există nicio urmă, nicăieri, care să susțină că China este în secret implicată în agenda globalistă sau că este altceva decât o amenințare pentru aceasta.
A ajunge la această concluzie din ipoteza inițială că China va intra si ea la bord a fost un intreg proces. Stanley Huntington a fost îngrijorat de asta de la început, în timp ce Henry Kissinger, împreună cu diverși evrei comuniști, au fost foarte optimiști cu privire la China.
Dar când Xi Jinping a preluat mandatul în 2012, nimeni nu mai era optimist. Când Xi s-a autodeclarat efectiv lider în 2015, asa început să se vadă începuturile nenorocirii cu adevărat, guvernul SUA stimulând companiile să plece din China.
Când Xi a devenit oficial președinte pe viață în 2018, atunci au început să facă toate aceste diverse amenințări și să facă propagandă neîntreruptă despre suferința musulmanilor uighuri.
Cu toate greșelile sale, Donald Trump 01 a încercat cat a putut să nu declanșeze noi conflicte militare și a respins încercările de a escalada tensiunile politice cu China. Cu toate acestea, agenda sa economică America First a fost exploatată de Departamentul de Stat pentru a pedepsi economic China, iar Mike Pompeo le spunea literalmente companiilor americane să-și mute fabricile alături, în Vietnam.
Atât dreapta, cât și stânga americană sunt atât de ușor manipulate pentru a gândi că conflictul cu China este o idee bună. Pentru stânga, cred că are oarecare sens. Neo-socialiștii de tip Antifa, care au fost atât de puternic mentionați pe rețelele de socializare, precum forța de apărare pe internet a Partidului Democrat petrec mult timp vorbind despre felul în care China este un stat „fascist”.
Pentru dreapta, sprijinul pentru sentimentul anti-China nu are sens real și se bazează în mare parte pe prostie și lipsă de informații. Liderii republicani spun deschis că trebuie să protejeze Antifa în Hong Kong, teroriștii islamici din Xinjiang și căsătoriile gay din Taiwan. Dar Sean Hannity și Mark Levin continuă să vorbească despre „amenințarea comunismului chinez”.
China nu este o „țară comunistă”, chinezul obișnuit nu știe nimic despre marxism. Au o piață foarte liberă, mult mai liberă decât cea din America, unde micile afaceri sunt încurajate puternic. Occidentalii nu știu nimic despre China sau cultura ei, inclusiv despre diferența totală a naturii limbii lor.
Si acum o mare surpriză pentru sinofobi si maxtori: “中国共产党” este tradus in mod constant gresit ca „partid comunist”, dar o traducere directă/corectă, asa cum ar fi in chineza vorbită, ar fi ceva de genul „Partidul oamenilor care lucrează impreună pentru a fi Productivi.” Așa văd chinezii numele partidului conducător si il văd corect pentru că acest partid a adus tara lor la un nivel crescut de productivitate, după cum ii este si numele.
Chiar și cu presupusele lor conexiuni „comuniste” cu țările din Asia de Sud-Est, ei o încadrează ca o conexiune culturală istorică, mai degrabă decât una bazată pe un sistem politic conceput de un evreu german la Londra în secolul al XIX-lea.
Dacă ai întreba un chinez din clasa muncitoare de ce China, Laos și Vietnam folosesc toate secera și ciocanul, ar spune ceva de genul: „acesta este simbolul oamenilor din Asia pentru muncă”, ar râde și apoi ar spune „mâncă orez, mănâncă tăiței și ai să râzi ca noi”.
Un chinez mai educat ar putea fi vag conștient de istorie, dar ar pretinde “că niciun străin ca Marx, Engels sau Lenin nu a influențat China în vreun fel, vreodată, în toată istoria: „facem un zid mare și puternic. Nu putem permite.”
Sub liderul Xi, China a devenit din ce în ce mai tradițională și s-a îndepărtat de tipul de modernism care o invadase. El încearcă să restabilească o formă de Confucianism creativ si adecvat noilor timpuri.
Guvernul chinez a anunțat recent un program de reconsiderare a masculinității în rândul băieților, deoarece recunosc că mediul școlar (care a fost în mare parte importat din Occident) este prea feminizant.
Mass-media occidentală a declarat de-a dreptul că acest lucru este rău. Poate că nu ați observat, dar la un moment dat, între 2018 și 2020, mass-media a făcut saltul de la a vorbi despre „masculinitate toxică” ca un rău social la pur și simplu referire la „masculinitate” ca un rău social.
Când au început să vorbească despre „masculinitate toxică”, au jucat un joc de terminologie, iar acea „masculinitate toxică” însemna doar „masculinitate”.
Școlile ar trebui să joace un rol mai important în a asigura tinerilor chinezi o educație echilibrată.
Între timp, China tocmai a interzis în masă o grămadă de feministe de pe rețelele sociale, deoarece au susținut că dăunează familiei. Acesta a inceput din 2018.
Și devine si mai amuzant: mass-media occidentală care se plânge de cenzura rețelelor sociale din China face cel mai stupid lucru pe care ți-l poți imagina. Situația este literalmente exact aceiași în America chiar acum: guvernul „recomandă” companiilor private „să împiedice distribuirea de informații dăunătoare”.
Valorile culturale chineze sunt practic o inversare directă a valorilor occidentale moderne create și promovate de evrei. Dar este pur și simplu ordinea de bază a naturii pe care o promovează. Nimeni din orice societate, nicăieri în istorie, înainte de dezvoltarea Occidentului modern, nu și-ar fi putut imagina o realitate în care insuflarea masculinității băieților sau descurajarea ideologiei feministe care distruge familia ar fi un lucru negativ.
Conservatorii evrei și conservatorii ascunsi în general au un scenariu pentru a injecta China în toate, în ciuda faptului că China nu conduce sau influentează guverne occidentale. Aceasta este parțial o modalitate de a proteja oamenii care conduc guvernele noastre, oferind distragerea atenției unui inamic străin, dar și o modalitate de a stimula sentimentul anti-chinez, astfel încât populatia să sprijine conflictul cu ei.
Da, chinezii nu au bune maniere, dar chiar și cu scuipatul pe jos, cu țipatul in locuri publice, cu tigara de la țigară – poți descoperi ceva admirabil despre chinezi. Motivul pentru care atât de mulți turiști chinezi se comportă în moduri pe care le considerăm neelegante este că majoritatea covârșitoare a clasei de mijloc chineze sunt copiii unor fermieri de orez literali, care au crescut pe câmpuri fără o adecvată educatie – 7 ani de acasă, fără electricitate. Acum, dintr-o singură generație, copiii lor sunt bogați, trăiesc într-o societate futuristă și învață cum pot si bunele maniere si sunt buni la invătătură.
Sistemul de credit social al Chinei este rezultatul a ceva numit „a fi asiatic”. Contractul social asiatic este total diferit de cel al albilor. Nimeni în China, în afară de criminali și cultele CIA, nu se opune sistemului de credit social.
Toți chinezii spun că susțin scorurile de credit social. Răspunsul necredinciosului este „oh, le este frică să nu spună asta”. Bine, dar nu vedem nici diaspora chineză din întreaga lume opunându-se acestui sistem.
Poți să nu fii de acord cu asta, dar totusi națiunile ar trebui să aibă autodeterminare. A te plânge de sistemul de credit social și de a sprijini politica anti-PCC din cauza lui nu este diferit de a spune că sprijini războiul din Siria pentru că ești împotriva Legii Sharia. În China puteți găsi cel mai sigur mediu stradal, criminalitatea este cea mai scăzută din lume.
Există multe lucruri pe care occidentalii pur și simplu nu le-ar putea înțelege vreodată despre Asia, indiferent de câte informații ar avea, pur și simplu pentru că dezvoltarea istorică a culturii și genetica din spatele ei sunt prea diferite.
Rolul legii și conceptul de aplicare a legii in Asia este un exemplu de ceva ce nicio persoană albă nu va înțelege vreodată.
Așadar, dacă ne uităm la „politica un copil”, conservatorii americani ne îl descriu ca pe un coșmar barbar, de avort forțat.
În primul rând, nu a fost niciodată aplicată în zonele rurale.
În al doilea rând, amenda pentru copii după primul a fost mai mică de 1.000 de dolari.
În al treilea rând, motivul pentru care a fost implementat vorbește despre un fel de logică asiatică în care din lipsa de spatiu nu putem intra aici.
Până la moartea lui, în 1976, existau aproape un miliard de chinezi, drept care Deng Xiaoping a decis că va duce la foamete în masă dacă nu încetinesc natalitatea. A fost considerat un „rău necesar”.
Xi Jinping a spus clar că vrea să ducă țara într-o direcție tradițională a familiei, ceea ce este încă un motiv pentru care este atât de urât de stânga americană.
În ceea ce privește cenzura internetului: în primul rând, Occidentul care se plânge despre asta este total absurd, deoarece China nu a interzis VPN-ul, toată lumea poate cumpăra un VPN și are acces la întregul Internet.
Deși este clar că agenda globalistă se bazează pe schimbarea regimului în China, abundă propaganda anti-chineză desăvârșită și că întregul aparat politic și militar de la Washington sprijină folosirea armatei pentru „apărarea Taiwanului”, planul SUA de a distruge PCC. este complet neclar.
În momentul de față, China se ridică în sfârșit și respinge această agresiune.
Dacă ar decide să „invadeze” Taiwanul, armata taiwaneză ar lupta mai puțin decât armata afgană. Americanii habar n-au ce se întâmplă în Taiwan. Ar fi surprinsi să afle dacă chiar și un singur soldat ar fi tras un foc, dacă armata PCC ar ateriza în Taipei și cel puțin 40% dintre oameni i-ar saluta deschis cu flori ca eliberatori. Oamenii care sunt încă împotriva reunificării în teorie ar ridica din umeri și și- ar continua ziua.
China s-a săturat să aibă țara înconjurată de baze militare americane, s-au săturat să fie amenințați și hărțuiți și s-au săturat de umilirea de a nu-și putea controla propriile granițe naționale recunoscute internațional, da, chiar și SUA recunosc. Taiwan ca parte a Chinei – cred că poporul american se pare că nici măcar nu știe de asta.
Planul din manualul vechi de decenii pentru înființarea unui guvern totalitar mondial unic era ca China să se „democratizeze” în urma prăbușirii URSS și a dezvoltării economice oferite acestora de intrarea lor în Organizația Mondială a Comerțului în 1999. S-a presupus în general că elita economică și politică a Chinei se va integra cu agenda Națiunilor Unite și că China va deveni membră a „comunității internaționale” în felul în care majoritatea statelor foste comuniste au făcut în anii 1990.
Conform planului, stabilit de un cartel de elite economice și intelectuale, atunci când guvernul fiecărei țări a fost de acord cu această agendă de „Noua Ordine Mondială”, Romania a dat chiar o lege care a transformat tara in companie, nici măcar statut de colonie nu mai are si elita ar putea apoi să folosească crize false, precum coronavirusul și farsele legate de încălzirea globală, pentru a centraliza puterea tiranică, a sparge granițele naționale și a elimina clasele de mijloc.
Acest lucru ar lăsa atunci doar o minoritate de elită și o țărănime globală masivă, cu un mic corp de câteva milioane de „manageri” tehnocrați acționând ca imputerniciti ai agendei elitei.
Această clasă managerială a fost numită „Davos Man” și „gold collar worker” de Samuel P. Huntington în eseul său din 2004 „Dead Souls: The Denationalization of the American Elite” – “Suflete moarte – deznationalizarea elitei americane”.
Huntington, membru al Forumului Economic Mondial și profesor la Harvard, s-a numărat printre cei ca Henry Kissinger, George Soros, Zbigniew Brzezinski, Klaus Schwab, Carol Quigley, Alexander King și David Rockefeller, ca unul dintre principalii planificatori ai laturii geopolitice al acest sistem al secolului XX, Noua Ordine Mondială.
Rețineți că toți acești bărbați enumerați mai sus sunt oameni “buni” despre care trebuie să citiți dacă doriți să înțelegeți cum de au putut avea predictii atat de exacte. Huntington a fost cel care a dat naștere termenului de „ciocnire a civilizațiilor” cu referire la necesitatea de a distruge islamul pentru a stabili acest stat global.
În cartea sa, „The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order” (1996), el a definit, de asemenea, China ca un potențial inamic major, deoarece se modernizau în timp ce își mențineau cultura patriarhală tradițională, dar spera că „deschiderea” ii va provoca. să abandoneze tradiția și că continentul se va reuni cu Taiwan și vor adopta sistemul occidental.
Acești oameni păreau să se increadă foarte mult în ideea că factorii economici vor determina elita fiecărei țări să se alăture micului lor club. Huntington a fost unic printre figurile de planificare a NOW – Noua Ordine Mondiala, în ceea ce privește înțelegerea sa despre China, în timp ce comentariile sale despre musulmani au reflectat în mare măsură pe cele ale neoconilor evrei pe care îi cunoaștem și îi apreciem cu toții.
Alături de aliații evidenti ai Chinei din Asia de Sud-Est, el credea că Iranul și Pakistanul ar putea ajunge în cele din urmă să se alinieze cu China și că acest lucru ar putea forma un bloc de tradiție care se opune proiectului globalist. Din păcate, la fel ca aproape toți oamenii care au creat actualul manual, el este deja mort și, prin urmare, nu este disponibil să ofere contribuții administrației Biden.
În loc să se supună agendei globaliste, China a mers într-o direcție complet diferită, stabilindu-se ca imperiu comercial și îmbrățișând naționalismul extrem. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor care au pus această agendă împreună sunt fie morți, fie prea bătrâni pentru a mai fi de mare folos. Noua elită, cel mai bine reprezentată în anul curent de membrii Forumului Economic Mondial, este decadentă și ineptă.
Ei au moștenit o agendă pe care sunt incapabili să o gestioneze în mod corespunzător.
Deci, în loc să găsească o modalitate de a face față faptului că China nu este de acord cu agenda, această elită actuală a decis să meargă mai departe și să avanseze cu următoarea fază a planului, lăsând problema Chinei nerezolvată.
Se pare că există un fel de atitudine „totul va funcționa”. Unii dintre ei probabil cred că se pot confrunta militar cu China sau că iminentul colaps economic global va zgudui lumea si nu va mai conta noua ordine.
Al treilea Plen al „Partidul oamenilor care lucrează impreună pentru a fi Productivi.” a anunțat un impuls organizațional masiv condus de partid care are ca scop schimbarea fundamentală a structurilor politice și sociale ale Chinei, pornind de la birocratia ei administrativă.
Plenul Partidului din China s-a inspirat de la filozofii antici pentru a-și rezolva impulsul de modernizare. Este o mișcare îndrăzneață și ambițioasă care ar putea schimba țara și lumea prin exemplu. Va funcționa?
Plenul Partidului din 2024 și-a emis decizii concentrându-se mai mult pe economie. Pe scurt, planul era unificarea pieței interne, protejarea mai bună a drepturilor de proprietate, îmbunătățirea sistemului fiscal și clarificarea responsabilităților dintre administrația centrală și cea locală.
Apoi, a cerut membrilor partidului să implementeze deciziile în mod proactiv și creativ. Partidul pariază că aceste schimbări vor contribui la stimularea performanței incă scăzute a economiei. Într-adevăr, există mult loc de îmbunătățire și chiar și o îmbunătățire marginală ar putea oferi o capacitate productivă masivă a Chinei, un spațiu de respirație.
Cu toate acestea, Plenul nu a fost doar despre economie. Cu câteva ore mai devreme, a emis un comunicat mult mai inovator. China gândește măret –face eforturi pentru un impuls organizațional masiv.
Birocrația și piața liberă au împins modernizarea în Occident în secolele XVII-XVIII, schimbând totul pentru totdeauna. În secolul al III-lea î.Hr., statul Qin a unificat lumea chineză „Totul sub Rai” cu ajutorul unui stat masiv birocratizat.
Poate China să gestioneze asta acum și poate un stat chinez birocratizat să câștige avantajul unui joc al ierarhiilor de astăzi?
Experiența Inițiativei Belt and Road (BRI) – Centura si Soseaua demonstrează că Beijingul poate gândi și acționa grandios si poate că nu ar trebui să subestimăm planul Partidului de a schimba structura politică și socială a Chinei.
Trebuie să ne amintim de a treia Plenară a celui de-al 11-lea Congres al Partidului, desfășurată în decembrie 1978, când Deng Xiaoping a anunțat reforme și a deschis China. Comunicatul din 2024 sugerează că proiectul se va răsturna de facto sau se va învârti într-o nouă direcție după ultimii 46 de ani.
În 1978, China era în zdrențe, zdrobită și plină de oameni care nu aveau încredere în Partid. Mulți au fost supraviețuitori ai Revoluției Culturale. Au suferit adesea persecuții și chiar au fost închiși sau trimiși în lagăre de muncă. Acești oameni nu mai aveau prea multă încredere în Partid.
Partidul a fost provocat să se deschidă către liberalismul pieței occidentale și așa a făcut. În anii 1980, o serie de consilieri au venit din America lui Ronald Reagan și Marea Britanie a lui Margaret Thatcher pentru a consilia China cu privire la reforme. Liberalismul părea a fi răspunsul, care s-a combinat perfect cu slăbiciunea extremă a partidului de atunci.
Astăzi, lucrurile stau foarte diferit. În ultimele decenii, partidul a devenit mai puternic și mai încrezător în succesele sale. Astăzi, Partidul și structura sa joacă un rol important. Așa că pare firesc ca calea de urmat să fie consolidarea acestei structuri câștigătoare.
Comunicatul a anunțat planuri:
1.) de a consolida organizarea partidului,
2) de a îmbunătăți legile și normele care reglementează viața partidului și
3) de a sublinia obligația membrilor de partid și nemembrilor de a studia documentele relevante. Scopul este de a crea un corp extrem de instruit si informat, de eficient și solid din punct de vedere social.
Nu este o reteta noua. După peste un secol de influență culturală occidentală, de la sfârșitul imperiului Qing în 1911 și până în prezent, China pare să vrea să se întoarcă pentru a găsi o nouă inspirație în originile sale.
Întărirea structurală a statului care a început în jurul secolelor VII-VI î.Hr. a dus la eventuala unificare de către statul Qin.
S-a realizat, ne spun istoricii, tocmai datorită consolidării unui aparat birocratic capabil să gestioneze cu o eficiență crescândă averea, bunurile, materialele și resursele umane. Astăzi, China pare pusă pe o cale similară.
Cei doi mari inspiratori ai acestui proces au fost filozoful Mozi, care a teoretizat prima dată statul birocratic în secolul al IV-lea și Hanfeizi, care l-a inspirat pe primul împărat, Qin Shi Huangdi.
Hanfeizi a subliniat că statul trebuie să fie ghidat prin legi și norme. Aceste două elemente sunt prezente în comunicatul CPC de astăzi, plus un accent pe valoarea studiului, care pare să facă referire la tradiția confuciană.
Este un proiect „neoclasic” foarte diferit de ceea ce se întâmplă în restul lumii. Contururile sale nu sunt precise și trebuie să vedem cum merge.
Statele occidentale moderne au luat ființă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, cu inspirația birocrației chineze. Aceste idei au inspirat proiecte de înființare a unui sistem de funcționari publici în Franța, Anglia și de acolo încolo în toată Europa și în lume.
Să nu uităm ca Gottfried Wilhelm Leibniz (1646 – 1716) a fost interesat de limba chineză și de potențialul ei ca limbă universală. El credea că o nouă limbă bazată pe concepte chineze ar putea elimina ambiguitatea și ar putea exprima idei în pură logică.
Leibniz a fost probabil primul intelectual european important care s-a interesat îndeaproape de civilizația chineză, pe care o cunoștea corespondând cu și citind alte lucrări ale misionarilor creștini europeni postați în China. Se pare că l-a citit pe Confucius – “Sinarum Philosophus” în primul an de publicare. A ajuns la concluzia că europenii puteau învăța multe din tradiția etică confuciană.
Leibniz a fost intrigat și interesat de munca lui John Webb, primul sinolog britanic, care credea că chineza este prima limbă vorbită de oameni.
Leibniz credea că unele caractere chinezești reprezintă lucruri reale sau chiar si abstracte, făcându-le mai universale decât limbile fonetice.
Leibniz a propus crearea unui nou limbaj bazat pe concepte chineze pentru a exprima ideile în pură logică.
În 1712, Leibniz și-a început o reședință de doi ani la Viena, unde a fost numit consilier al curții imperiale a Habsburgilor, desi era incă consilier al țarului rus Petru cel Mare din 1708, tocmai datorita cunostintelor sale despre birocratia chineză pe care Leibniz o vedea universală.
Birocrația a ajutat la dezvoltarea pieței luând puterea vechii aristocrații nobiliare.
Comunicatul Partidului merge dincolo de asta. Vrea un stat hiper-birocratizat care să folosească corect legile și să-i facă pe toți să studieze și să învețe.
Trebuie mentionat că birocratia chineză excelează in balansarea eficienta a ierahiilor orizontale, spre deosebire de birocratia occidentală care abia se descurcă in administrarea unei birocratii ierarhic-verticale.
Pare o intreprindere periculoasă dispusă sa fie tratată ca o dictatură – impunerea maselor să studieze si să invete ca o conditie a ascensiunii profesionale si sociale.
Diferă de vechiul Partid și de vechile puteri autocratice centrate pe crearea unui om care doar dă ordine în stânga și în dreapta.
În schimb, este o putere a birourilor care se presupune că funcționează conform legilor cu oameni care învață să urmeze regulile și tiparele. Aici, rolul pieței este esențial, dar neclarificat la nivel public. În vechiul stat birocratic chinez, piața acționa ca o curea de transmisie, dar nu avea funcția centrală pe care o are în capitalism.
Chinezii știu din punct de vedere istoric despre statul birocratic, în timp ceea ce nu știu este despre piața liberă sau democrație, care nu se află în ADN-ul lor cultural.
Astfel, perceptele statului birocratic sunt mai ușor de aplicat. Cu toate acestea, nu exclude democrația, dar cea din trecut, care era foarte diferită decât aceasta din prezent, practicată dezastros de Occident.
Statul hiperbirocratizat a explodat în statul Qin odată cu primul împărat pentru că prea multă birocrație și control au distrus statul însuși, l-au sufocat.
Astăzi, suntem însă departe de a ne gândi la o explozie pentru că suntem abia la începutul acestui proiect. Mai mult, birocrația din trecut nu avea toată tehnologia disponibilă de acum pentru o monitorizare si verificare precisă, instrumental si nesubiectivă.
Astăzi, mii de instrumente de control și comunicare fac totul mult mai eficient. Există aproape 100 de milioane de membri de partid, un membru de partid în medie la fiecare zece persoane, cu excepția copiilor. Este un aparat gigantic care ar putea fi foarte eficient sau extrem de greu de gestionat.
Această organizație birocratică își propune să aducă uniformitate oamenilor la vârf. Președintele Xi Jinping în anumite privințe, pregătește China pentru eventuale asedii, dar și pentru a face față unei lumi potențial mai slabe. Dacă China este întărită pe plan intern, poate rezista mai bine atacurilor din exterior sau poate avansa cu mult mai multă eficacitate.
Poate funcționa atât defensiv, cât și ofensiv, așa cum a făcut starea birocratică din secolele III-IV î.Hr. Este un proiect pe termen lung care nu va fi implementat pe deplin în câțiva ani. Reformele din 1978 au început să miște economia chineză la doar un deceniu după lansarea lor oficială.
Totuși, există o problemă semnificativă abordată de Mozi și Hanfeizi în secolul al III-lea î.Hr. – cum îi motivezi pe birocrați? Ei au susținut că oamenii au nevoie de „două pârghii”: lăcomia și teama de pedeapsă – posibilitatea de a fi răsplătiți și teama de pedeapsă.
Reformele lui Deng au funcționat deoarece au transformat toți birocrații chinezi în antreprenori, adică antreprenori pentru propriile birouri, regiuni, municipalități și orașe, dezvoltând afaceri, mai luând si mită în acest proces.
Sistemul a explodat deoarece corupția excesivă a ucis afacerea reală. Acțiunea anticorupție a lui Xi a planificat să o elimine și, în esență, a făcut-o. Dar până acum, antreprenorii și oficialii nu sunt entuziasmați și nu există reguli noi de piață.
Mulți experți chinezi susțin că acestea ar trebui să înceapă cu protecția juridică completă a drepturilor de proprietate, care ar limita de facto puterile Partidului.
Aici se află contradicția: pentru a întări controlul partidului, partidul ar trebui să protejeze drepturile de proprietate, ceea ce ar restrânge puterile partidului.
Contradicția se rezolvă în țările capitaliste prin admiterea unei diviziuni a puterilor. Nu este clar dacă Partidul Chinei este dispus să meargă atât de departe.
Mai mult, birocrații se tem acum că, dacă iau decizii, pot face greșeli, așa că nu decid. Nu este clar ce stimulent va fi acordat birocraților care au pierdut atât de multă putere și bani în lupta anticorupție.
În orice caz, nicio altă țară nu are proiecte la fel de ambițioase, care ar putea oferi Chinei un avantaj.
Din punct de vedere politic, atâta timp cât China este o țară independentă, acest Guvern Mondial/Global nu poate exista.
Atlanta 10/26/2025