Davos de vară se ține în China

INCREDEREA IN TINE INSUTI – SELF-RELIANCE
-a depinde doar de tine inseamna daruire si nu indolenta
De CD

Psyche a fost zeița adăugată la panteonul grec mult mai târziu decât zeii antici care fuseseră adorați dinainte de Homer. Întrucât era o muritoare frumoasă care a fost făcută nemuritoare, a suferit mânia și gelozia Herei, soția lui Zeus și a suferit tot felul de persecuții, dar în cele din urmă a depășit situatia pentru că a reprezentat într-adevăr sufletul, sufletul uman, cu rădăcinile în mortalitate, dar destinul ei fiind în nemurire.

Aceasta capacitate a mintii umane, a grecilor antici de a include in Panteon o muritoare care sa le reprezinte sufletul in nemurire, face ca insusi meritul acestei idei sa intre in nemurire.
Psyche care nu a primit imediat gratia si aprobarea zeilor veterani ai Olympului, a primit in schimb imbratisarea lui Cupidon, plina de pasiune calda, umana dar si deplin olympica.
Noi avem potential o uniune de intelect, imaginație și inimă, care ne lasă deschiși unui proces de schimbare și creștere nesfârșită. Toate imbinate cu atâta grație și simplitate încât ne ofera descoperiri profunde ale măreției și frumuseții sufletului individual nobil, creator, în timp ce se luptă prin paradoxurile existenței sale muritoare pentru a-și găsi adevărata identitate nemuritoare.

Ceea ce muritorii nu realizeaza este ca abia la sfarsitul unei vieti virtuaose dar trecatoare ne poate astepta nemurirea si nu in Olymp ci in Rai, unde numai virtutile noastre dobandite ne vor ajuta sa ne plasam in locul potrivit si meritat si niciodata prescris de Destin. Suntem si vom ramane cu ceea ce am dobandit ca virtuosi prin munca, dedicati, credinta si meritul nostru. Nu exista simultaneitate intre viata si nemurire pentru noi.

Personalitatea, caracterul nostru nu sunt influentate de destin, ci de noi prin deciziile pe care le luam constienti si inteligenti. Destinul ne furnizeaza doar ocazia, oportunitatea, dar decizia si Actiunea ne apartine, si numai cel care indrazneste curajos si lupta gaseste oportunitati si ocaziile oferite de destin, destinul nu le ofera nimic lasilor si lenesilor si indolentilor.
Indolenta este o boala urata in Olymp cat si in Rai, iar indolentii asa cum nu sunt respectati pe Pamant tot asa nu vor gasi o cale spre Rai.

Indolența cu placiditatea ei nu va putea fi considerata ca un fel transcendental de pasivitate și deschidere către experiența pură, nemediată de gândirea convențională cum sunt unii inclinati sa o vada. Pasivitatea este lipsa actiunii si a deciziei si atunci unde mai este riscul, meritul?
In viata trebuie sa ne pastram identitatea noastra asa cum ne-a fost data de destin, si zeii se temeau de destin, insa trebuie sa fim mereu deschisi si sa luptam cu curaj pentru oportunitatile oferite noua ca indivizi cat si ca grup, comunitate.

Acum in aceasta perioada de criza cand s-au acumulat mai multe straturi de pacate generationale de la inaintasi ce nu au avut oportunitatile favorabile de a lupta cu Soarta, si a-ne oferi exemplul calauzitor, cand se ajunge la limita rezistentei, cand demnitatea si maretia umana abia mai rezista sa existe este randul nostru sa nu ne dam deoparte din fata oportunitatilor oferite de Destin. Trebuie sa luptam cu Soarta, caci in asemenea cruciale situatii, in asemenea momente critice putem dovedi calitatile noastre ce ne fac demni si pot aduce o glorie care sa ne deschida calea spre nemurire.

Nu putem ignora complet acele lucruri care sunt consecința necesară a naturii noastre muritoare, dar dacă sentimentul nostru de identitate este localizat în Actiuni nobile ne putem identifica pe deplin cu adevărata noastră natură divină –
“Nu va adunati comori pe pamant unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”.- Matei 6:19-21.

Există un sentiment distinct de libertate, chiar de triumf, ceva care nu poate fi analizat în nici un fel deductiv sau formal, ci trebuie experimentat pur și simplu cu inima și spiritul, asa cum sunt. Asta este chemarea spre nemurire caci suntem înălțați și împuterniciți din punct de vedere spiritual să înțelegem și să acționăm pe baza celor mai îndrăznețe și universale idei referitoare la omenire.

Schiller a fost cel care a făcut afirmația îndrăzneață că: „Numai prin poarta Dimineții si a Frumuseții vei pătrunde în țara cunoașterii” și noi trebuie sa fim din toată inima de accord cu el. Trebuie să îndrăznim mai întâi să ne imaginăm, înainte de a putea descoperi, și apoi să ajungem să cunoaștem.

Vremurile actuale sunt tulburi si confuze, ascunzand multe obstacole si piste false si doar o buna cunoastere a cailor de a gasi Adevarul ne va ajuta sa iesim cu totii din acest marasm de blesteme si anateme.Si trebuie sa iesim cu TOTII nu doar sa ne salvam pe noi, caci nu e posibil sa ne salvam singuri si sa nu ajutam pe cei din jur. Binele general, comun este singura cale de salvare. Intre toate ideologiile si filozofiile din ultima suta de ani va fi oare vre-o una care sa ne ajute si sa ne calauzeasca?

Este posibil ca o suma de idei si concepte din diferite orientari filozofice sa fie Solutia care sa ni se potriveasca si care aplicta sa ne potenteze calitatile, aptitudinile, capacitatile si Virtutile noastre, care sa devina principiile caluzitoare catre glorie si nemurire.

Sa privim in jurul nostru si sa vedem care sunt filozofiile, ideologiile si trendurile de gandire care sunt folosite de cei din jurul nostru si sa vedem de care trebuie sa ne ferim si de care trebuie sa ne apropiem avand in gand si in suflet credinta Crestina.

Individualismul face ca individul să se concentreze economic si cultural și astfel începe „cu premisa fundamentală că individul uman este de importanță primordială în lupta pentru eliberare”. Anarhismul, existențialismul, liberalismul și libertarianismul sunt exemple de mișcări care iau individul uman ca unitate centrală de analiză.

Individualismul este, de asemenea, asociat cu interese și stiluri de viață artistice și boeme în care există o tendință spre auto-creare și experimentare, spre deosebire de tradiția sau opiniile și comportamentele de masă populare, cum ar fi pozițiile filozofice și etica umanista.
Individualismul susține că o persoană care participă la activitatea intr-o societate încearcă să învețe și să descopere care sunt propriile sale interese pe o bază personală, fără o presupusă urmărire a intereselor unei structuri societale

La nivel societal, individualistul participă la o politică structurată personal. și temei moral propriu. Gândirea și opinia independentă este o trăsătură necesară a unui individualist. Jean-Jacques Rousseau, susține că conceptul său de voință generală din “Contractul social” nu este simpla colecție de voințe individuale și că promovează interesele individului.
Constrângerea dreptului în sine ar fi benefică pentru individ, deoarece lipsa de respect pentru lege presupune în mod necesar, în ochii lui Rousseau, o formă de ignoranță și supunere față de pasiunile cuiva în locul autonomiei preferate a rațiunii.

Existențialismul este un termen aplicat lucrării unui număr de filozofi din secolele al XIX-lea și al XX-lea care au susținut în general, în ciuda diferențelor doctrinare profunde că concentrarea gândirii filosofice ar trebui să fie aceea de a se ocupa de condițiile de existență ale persoanei individuale și emoțiile, acțiunile, responsabilitățile și gândurile sale.

Filosoful Søren Kierkegaard, de la începutul secolului al XIX-lea, considerat postum ca părintele existențialismului, a susținut că individul are numai responsabilitățile de a da sens propriei vieți și de a trăi acea viață cu pasiune și sinceritate, în ciuda multor obstacole și distrageri existențiale, inclusiv disperare, neliniște, absurditate, înstrăinare și plictiseală.

Umanismul este o perspectivă comună unei game largi de poziții etice care acordă importanță demnității umane, preocupărilor și capacităților, în special raționalității.
Subiectivismul este un principiu filozofic care acordă întâietate experienței subiective ca fundamentală a oricărei măsuri și legi. În forme extreme, cum ar fi solipsismul, se poate susține că natura și existența fiecărui obiect depinde numai de conștientizarea subiectivă a acestuia.

Obiectivismul este un sistem de filozofie creat de filozoful și romancierul Ayn Rand care susține că realitatea există independent de conștiință; ființele umane dobândesc cunoștințe rațional din percepție prin procesul de formare a conceptelor și logica inductivă și deductivă; scopul moral al vieții cuiva este urmărirea propriei fericiri sau interesul propriu rațional.

Ayn Rand a fost fondatorul obiectivismului, care combină o filozofie politică libertariană, individualistă, cu alte idei, inclusiv o etică a egoismului. Cu puțin timp înainte de publicarea operei ei magistrale “Atlas Shrugged”, un grup de admiratori a început să se formeze și să se întâlnească regulat cu ea, adunare pe care au numit-o în glumă Colectivul.

Acest grup a format un institut pentru a promova filozofia lui Rand și era în întregime evreu: așa cum a spus Rothbard, care s-a asociat pe scurt cu acest grup, „fiecare dintre ei erau rude între ei, toți făcând parte din singura familie evreiască canadiană, rude fie al lui Nathan, fie al Barbara Branden, născută Blumenthal și, respectiv, Weidman.” Grupul credea că Rand avea o semnificație mesianică și a fost descris ca un cult.

Obiectiviștii pledează nu numai pentru libera circulație a oamenilor, ci și a mărfurilor și a banilor.
Prin urmare, obiectivismul este condus de evrei cu un puternic simț al identității și misiunii evreiești. Putem concluziona cu o oarecare încredere că mișcarea obiectivistă este o mișcare intelectuală evreiască a la MacDonald, deși s-ar putea să nu fi început ca una. Principiile individualismului, libertății și egoismului sunt aplicate selectiv pentru a fi în acord cu interesele evreiești.

Deși a avut alte ideologii și forțe politice populare cu care să se confrunte, liberalismul clasic a avut cu siguranță o influență profundă în Occident, în măsura în care a făcut parte din identitatea occidentală sau concepția de sine. În plus, deși succesorul său libertarianismul este adesea privit ca o mișcare marginală, în SUA, în special, este promovat de un ecosistem energetic de institute, partide politice, firme de avocatură, edituri, reviste, reviste și site-uri web. Și în ceea ce privește legătura evreiască, se spune adesea că evreii au înflorit cel mai mult în țările liberale, individualiste.

Ideile liberale au condus la emanciparea evreilor în Europa, iar SUA, care probabil s-a apropiat cel mai mult de idealul libertar, s-a vorbit despre „țara promisă” pentru evrei. Deci, influența ideilor liberale (clasice) a fost „bună pentru evrei”, deși poate nu suficient de bună, majoritatea evreilor favorizând totuși o orientare politică de stânga, progresistă, care militează pentru egalitate mai degrabă decât pentru libertate, spre consternarea multora evrei libertari.

Într-adevăr, pot fi găsiți evrei libertari care își atribuie în mod explicit aderarea la libertarism preocupărilor evreiești. De exemplu, cercetătorul evreu american în drept Randy Barnett a explicat cum „a fi un evreu contrariant mi-a afectat agenda academică, angajamentele mele academice și direcția viitoare a muncii mele”. Libertarianismul său, ne spune el, provine din convingerea că „motivul pentru care evreii au prosperat în SUA este pentru că a fost în mod fundamental o republică care acordă întâietate drepturilor individuale, mai degrabă decât o democrație care privilegiază în mod nejustificat voința majorității” și el îi critică pe evreii progresiști pentru că sunt „miopi cu privire la ceea ce este bun pentru evrei.

Libertarianismul susține libertatea ca principiu de bază. Libertarienii caută să maximizeze autonomia și libertatea politică, punând accent pe asociere liberă, libertatea de alegere, individualism și asociere voluntară.
Libertarianismul s-a dezvoltat din liberalismul clasic. Deși părinții fondatori ai liberalismului clasic au fost neevrei(cu excepția lui David Ricardo, care s-a convertit la unitarism împotriva dorințelor familiei sale), ideologia succesoare a libertarismului a avut ca figuri majore mulți evrei. De fapt, economistul libertarian Steven Horwitz considera rolul evreiesc în libertarism ca fiind esențial.

Nu este o coincidență că printre cei mai importanți gânditori libertari ai secolului XX avem un număr mare de evrei, începând cu Mises, Milton Friedman, Israel Kirzner și Robert Nozick. Și în ciuda faptului că ei și-au respins iudaismul, nu ar trebui să-i uităm pe Ayn Rand și Murray Rothbard. Ei sunt doar vârful aisbergului al numărului disproporționat de evrei care au jucat un rol esențial în transmiterea ideilor liberalismului clasic în ultimul secol.
Nu este o exagerare să spunem că mișcarea libertariană modernă nu ar exista dacă nu ar fi fost acești evrei.

Implicarea crescută a evreilor în dezvoltarea liberalismului a coincis cu o radicalizare a acestei tradiții, deoarece libertarianismul este, fără îndoială, mai extrem și individualist decât liberalismul clasic. Nu este surprinzător că membrii unei minorități etnice precum evreii ar fi atrași de libertarism, deoarece filosofia sa radical individualistă subminează etnocentrismul majorității etnice și astfel coboară, ca să spunem așa, podul mobil în acea societate pentru străini.

Libertarianismul condamnă etnocentrismul și îi minimizează importanța în viața socială, dar etnocentrismul este ca armele: poate că ar fi bine să trăiești într-o lume fără ele, dar atâta timp cât un grup refuză să renunțe la ele, ar fi o prostie ca alții să facă asta. Individualistul libertarian este cel care, renunțând la tribalism, s-a îndepărtat cel mai periculos de la instinctele lui, așa cum ar putea spune Fredrick Nietzsche.

Individualismul versus colectivism este o dihotomie comună în cercetarea interculturală. Studiile comparative globale au constatat că culturile lumii variază în măsura în care pun accentul pe autonomia individuală, libertatea și inițiativa – trăsături individualiste, respectiv conformitatea cu normele de grup, menținerea tradițiilor și supunerea față de autoritatea în grup – trăsăturile colectiviste.

Diferențele culturale dintre individualism și colectivism sunt diferențe de grade, nu de natură.
Individualiștii sunt preocupați în principal de protejarea autonomiei individuale împotriva obligațiilor impuse de instituțiile sociale, cum ar fi statul sau morala religioasă.

Comunitarismul este o filozofie care pune accent pe legătura dintre individ și comunitate. Filosofia sa primordială se bazează pe credința că identitatea socială și personalitatea unei persoane sunt în mare măsură modelate de relațiile comunitare, un grad mai mic de dezvoltare fiind plasat pe individualism. Deși comunitatea ar putea fi o familie, comunitarismul este de obicei înțeles, în sens mai larg, filozofic, ca o colecție de interacțiuni, între o comunitate de oameni dintr-un anumit loc (locație geografică), sau între o comunitate care împărtășește un interes sau care împărtășiți o istorie. Comunitarismul se opune de obicei individualismului extrem și respinge politicile extreme de laissez-faire care deprioritizează stabilitatea întregii comunități.

Comunitarismul filozofic consideră liberalismul clasic ca fiind incoerent din punct de vedere ontologic și epistemologic și i se opune pe aceste temeiuri. Spre deosebire de liberalismul clasic, care interpretează comunitățile ca provenind din actele voluntare ale indivizilor precomunitari, el subliniază rolul comunității în definirea și modelarea indivizilor. Comunitarii cred că valoarea comunității nu este suficient recunoscută în teoriile liberale ale justiției. Când termenul este scris cu majuscule, se referă de obicei la mișcarea comunitară receptivă a lui Amitai Etzioni și a altor filozofi.

Rădăcinile istorice ale proiectelor colectiviste merg de la Platon, prin François-Noël Babeuf, Pierre Joseph Proudhon, Mikhail Bakunin, Charles Fourier, Robert Owen până la Karl Marx.
Viziunea comunităților practice, autosusținute, așa cum este descrisă de Thomas More (Utopia), Tommaso Campanella (Civitas solis) și practicată de utopieni creștini (reducerea iezuită) sau socialiști utopici precum Charles Fourier, Robert Owen include diverse forme de cooperative, instituții de autoajutorare sau comunități – comunitățile husite, The Diggers, Habans, Hutteriți, Amish, kibbutz israelian, comunitate slavă; exemple includ comunitățile Twelve Tribes, Tamera (Portugalia), Marinaleda (Spania) , statul monahal al Muntelui Athos și Mișcarea Muncitorească Catolică.

În filozofia morală și politică, comunitarienii sunt cunoscuți mai ales pentru criticile lor la adresa liberalismului politic al lui John Rawls, detaliate pe larg în cartea sa “A Theory of Justice”. Comunitarii critică imaginea pe care o prezintă Rawls despre oameni ca indivizi atomistici și subliniază că indivizii care sunt bine integrați în comunități sunt mai capabili să raționeze și să acționeze în moduri responsabile decât indivizii izolați, dar adaugă că dacă presiunea socială de a se conforma crește la niveluri înalte, va submina sinele individual.

Comunitarii susțin importanța domeniului social și a comunităților în special, deși diferă în măsura în care concepțiile lor sunt atente la libertate și drepturile individuale. Chiar și cu aceste asemănări generale, comunitarii, ca membrii multor alte școli de gândire, diferă considerabil unul de altul. Există mai multe școli distincte (și uneori extrem de divergente) de gândire comunitară.
Comunitarii caută să susțină capitalul social și instituțiile societății civile, ei au tendințe comunitare în sens filozofic, dar toți s-au străduit să se distanțeze de ideologia politică cunoscută sub numele de comunitarism.

Multe obiective sociale necesită parteneriate între grupuri publice și private. Deși guvernul nu ar trebui să încerce să înlocuiască comunitățile locale, poate fi necesar să le împuternicească prin strategii de sprijin, inclusiv împărțirea veniturilor și asistență tehnică. Există o mare nevoie de studiu și experimentare cu utilizarea creativă a structurilor societății civile și cooperare public-privată, în special în ceea ce privește furnizarea de servicii de sănătate, educaționale și sociale.

Transcendentalismul este o mișcare filozofică care s-a dezvoltat la sfârșitul anilor 1820 și 1830 în regiunea New England din Statele Unite. O credință de bază este în bunătatea inerentă a oamenilor și a naturii și, în timp ce societatea și instituțiile sale au corupt puritatea individului, oamenii sunt mai buni atunci când sunt cu adevărat „dependenți de sine” și independenți.

Transcendentaliștii au văzut experiența divină inerentă cotidianului, mai degrabă decât să creadă într-un rai îndepărtat. Transcendentaliștii au văzut fenomenele fizice și spirituale ca parte a proceselor dinamice, mai degrabă decât entități discrete.

Transcendentalismul a apărut din „Romantismul englez și german, din critica biblică a lui Johann Gottfried Herder și Friedrich Schleiermacher, din scepticismul lui David Hume” și din filosofia transcendentală a lui Immanuel Kant și idealismul german. Perry Miller și Arthur Versluis consideră Emanuel Swedenborg și Jakob Böhme drept influențe omniprezente asupra transcendentalismului. De asemenea, a fost puternic influențată de textele hinduse despre filosofia minții și spiritualitate, în special Upanishad-urile.

Transcendentalismul a devenit o mișcare coerentă și o organizație sacră odată cu înființarea Clubului Transcendental în Cambridge, Massachusetts, la 12 septembrie 1836, de către intelectuali proeminenți din New England, inclusiv George Putnam Ralph Waldo Emerson și Frederic Henry Hedge. Alți membri ai clubului au fost Amos Bronson Alcott, Orestes Brownson, Theodore Parker, Henry David Thoreau, William Henry Channing, James Freeman Clarke, Christopher Pearse Cranch, Convers Francis, Sylvester Judd și Jones Very.
Printre membrii femei se numără Sophia Ripley, Margaret Fuller, Elizabeth Peabody, Ellen Sturgis Hooper și Caroline Sturgis Tappan.

Din 1840, grupul a publicat frecvent în jurnalul lor “The Dial”.
Transcendentaliștii timpurii nu cunoșteau în mare parte filosofia germană în original și s-au bazat în primul rând pe scrierile lui Thomas Carlyle, Samuel Taylor Coleridge, Victor Cousin, Germaine de Staël și alți comentatori englezi și francezi pentru cunoștințele lor despre ea. Mișcarea transcendentală poate fi descrisă ca o consecință americană a romantismului englez.

Transcendentaliștii cred că societatea și instituțiile sale corup puritatea individului. Ei au încredere că oamenii sunt cei mai buni atunci când sunt cu adevărat autonomi și independenți. Doar din astfel de indivizi reali se poate forma o comunitate adevărată.
Rămâne de stabilit dacă transcendentaliștii au crezut în individualism sau individualitate.

Emerson a înțeles că indivizii sunt în mod inexplicabil diferiți, iar ideile se schimbă în mod constant. El a încurajat persoanele religioase să „insufle o nouă viață în vechile forme ale religiei lor.
Emerson „încurajează cititorii să se elibereze de constrângerile conformității și să se redea naturii lor”.

Tema individualismului este adesea propusă în cadrul „Încrederii în sine”. Emerson explică că forma supremă de fericire este atinsă atunci când o persoană învață și adaptează un stil de viață bazat pe propriile valori.
Emerson subliniază: „Nimic nu vă poate aduce pace în afară de voi înșivă. Nimic nu vă poate aduce pace decât triumful principiilor.”

Deși nu a fost niciodată declarat direct, „Auto-încrederea” a lui Emerson are influențe religioase legate de valorile și credințele prezentate. Criticii susțin că Emerson crede că Universul nu este complet fără „Spirit”. Fără o anumită formă de spiritualitate sau tendințe religioase, societatea și universul „sunt triste, fără speranță și în mare măsură lipsite de sens”.

Din pacate putina lume are rabdarea si daruirea necesara sa se apropie de caile crestinesti ale cunoasteri cu Invatatorul nostru in suflet si in minte.

Avem aici avem constatarea lui Andrei Marga care observa ca “Unii filosofi au cedat retrăgându-se în ideologii” de circumstanta in avalansa Globalizarii.
“Venită dintr-o politică economică, globalizarea nu s-a redus însă la economie. Asupra tuturor domeniilor se exercită presiunea la intrarea pe piața globală și, cu aceasta, la a face din competitivitate cheia înțelegerii de sine și a vieții sociale și individuale.
În continuare, însă, opiniile ajung greu la claritate. La un capăt al spectrului unii exaltă globalizarea, la celălalt alții se întreabă îngrijorați cum se va opri.
Unii economiști pun în față competitivitatea produselor, alții chestionează adâncirea inegalităților. Unii politologi evocă dependența deciziilor de uniuni și alianțe, alții trag alarma privind deteriorarea democrației. Unii psihologi iau în brațe cognitivismul, alții pledează pentru empatie. Unii pedagogi vor pregătire directă pentru competiții, alții caută să salveze „multiplele inteligențe” în fața uniformizării. Unii teologi salută globalizarea ca șansă de a recupera destinația înaltă a umanității, alții sunt îngrijorați de faptul că banii și puterea vor să-l concureze pe Dumnezeu. Unii filosofi au cedat retrăgându-se în ideologii, alții încep să examineze substratul globalizării și să detecteze ce ar putea veni.” ~ Andrei Marga: “Sfârșitul globalizării” https://www.cotidianul.ro/sfarsitul-globalizarii

Atlanta 07/04/2023

Tot degeaba !
Davosistii estropiati vor sa amadueze chinezii care de fapt detesta davosistii!
Nu iese nimic !

Pariu ???