Semnalez cu plăcere – și interesul firesc, publicarea acestei cronici literare semnate de unul dintre cei mai importanți animatori ai vieții noastre culturale: scriitorul Florentin Popescu. Compania selectă din revista „Bucureștiul literar și artistic”, numărul din Martie, îmi porește starea de bine. Mă bucur să constat că nu sunt un subiect tabu pentru toți colegii… Cheremul, cât ar fi el de cherem, nu rezistă intemperiilor (și) timpului!…

Cu recunoștință, deci!

Ion Coja

*********

 

Ficțiune, non-ficțiune și romanesc la d-l Ion Coja

Când am primit de la autor romanul Șeitanii (3 vol., Editura Aevea, București, 2015) și am fost avertizat că în proporție de peste 70% conține fapte reale și numai 30% ficțiune, personajele fiindu-mi, în majoritatea lor cunoscute (fiind vorba de deceniile opt și nouă ale veacului trecut), curiozitatea lecturii a fost, se înțelege, mult mai mare decât dacă d-l Ion Coja nu mi-ar fi spus nimic, lăsându-mi plăcerea de a mă întâlni cu locuri arhicunoscute și cu oameni arhicunoscuți.

Dl. Ion Coja n-a fost prea generos cu cititorii d-sale după 1990, lăsându-se, cum se știe, antrenat și angrenat în vâltoarea politicii, ajungând într-o vreme și prin Parlament, condeiul său fiind pus, în noile condiții postdecembriste, în slujba unor idei originale și uneori chiar controversate, cuprinse în textele unor pamflete vitriolante, incomode pentru mulți tocmai pentru curajul autorului de a spune lucrurilor pe nume și a fi, în general, contra unor curente ale zilei.

Și iată surpriza: un roman de aproape 1500 de pagini, greu clasificabil într-o formulă, pe cât de modernă tot pe atât de incitantă. Incitantă fiindcă la ora actuală autorii de proză care au abordat evenimente și întâmplări dintr-o contemporaneitate nu prea îndepărtată (controversată și ea întrucât apele istoriei sunt departe de a se fi limpezit) se pot număra pe degetele de la o singură mână.

Scris la persoana întâi, romanul Șeitanii aduce, fără îndoială, în pagină multe secvențe autobiografice pe canavaua socială a anilor ultimi ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Este vorba de profesorul Ion Șeitan (descendent al unei vechi familii ardelenești, statornicită în Dobrogea prin transhumanță) care pleacă în lume (în toamna lui 1989), mai întâi la Viena, apoi în Statele Unite ale Americii, iar de acolo la Paris, de unde revine în țară, inițial fiind mânat de dorința de a afla care au fost adevărații asasini ai lui Nicolae Iorga, întrucât versiunea acreditată de istorie (și care îi socotește vinovați pe legionari) i se pare destul de slab și subțire argumentată. Ajuns pe pământul american la invitația unchiului său, Dumitru Șeitan, legionar plecat din țară cu mulți ani în urmă, tînărul profesor este deturnat, dacă putem zice așa, de la scopul inițial, diaspora românească fiind în acele zile foarte intens preocupată (din grijă față de România? Din interese oculte, care scapă și cititorului și autorului?) de salvarea lui Nicolae Ceaușescu de la moarte, fiind dată ca sigură pecetluirea sorții lui de către marile puteri ale lumii, în frunte cu U.R.S.S. și Gorbaciov. Din acest punct, Ion Șeitan, care până atunci, ca toț românii, îl ura pe dictatorul din Scornicești într-atât de mult încât cu nu prea mult timp în urmă plănuia să-l ucidă chiar el, se vede nevoit  în fața argumentelor care i se aduc  să facă o întorsătură de 180o și să accepte chiar rolul de salvator, convingându-l pe Ceaușescu să abdice de la putere și să fie ascuns undeva în București  singura cale de a scăpa de furia mulțimii.

Tot la New York și tot atunci eroul nostru cunoaște o femeie ciudată, o ziaristă celebră, evreică născută în Uniunea Sovietică, emigrată în Israel, apoi în Statele Unite, având și ceva rădăcini genealogice în România, unde, de altfel, se pare că mai fusese, iar acum va ajunge convinsă de Ion Șeitan care se îndrăgostește de ea. Pretextul călătoriei ziaristei în România ar fi o anchetă despre suspecta contaminare a numeroși copii cu virusul Sida, abil ascunsă de autoritățile românești și de către presa de dincolo de Ocean.

Structural, romanul d-lui Ion Coja cuprinde câteva paliere  tot atâtea piste pentru posibile narațiuni viitoare. Întâi este cel referitor la investigațiile legate de descoperirea adevărului despre Mișcarea legionară și a asasinilor lui Nicolae Iorga și ai lui Virgil Madgearu; al doilea, abandonat curând, se referă la existența unui guvern internațional, bine ascuns privirilor și care ar hotărî când, unde și cum să se desfășoare anume acțiuni pe plan mondial; un al treilea palier, de astă dată cu spații mai largi, este consacrat plănuirii și regizării complotului pentru detronarea lui Nicolae Ceaușescu. În fine, un al patrulea palier, întins pe o mare parte a celui de al treilea volum, cuprinde căutările unui răspuns la întrebarea dacă a fost sau nu un pogrom împotriva evreilor în România în timpul ultimului război mondial.

Liantul celor patru paliere  cum am spus deja  tot atâtea posibile virtuale subiecte de roman  este povestea de dragoste dintre Ion Șeitan și ziarista evreică, Svetlana, o femeie păstrătoare de multe taine, pe care le ascunde companionului ei de iubire, dar și de discuții ți investigații.

Dacă ar fi să evaluăm romanul din punct de vedere politic și istoric, am spune că d-l Ion Coja propune subiecte de discuție și de meditație, fără să dea nici verdicte și nici piste de investigație, de ducere mai departe a acțiunilor. Din punct de vedere literar, cartea are cel puțin câteva merite evidente: cursivitate și culoare, apoi evocă medii și figuri pitorești. Construcția, mozaicată pe alocuri, înlătură monotonia, iar umorul și malițiozitatea vin ca un contrapunct fericit, înseși inserțiile filologice au un farmec al lor. Etc. etc.

În alt plan, cititorii bucureșteni care au azi în jur de șaptezeci de ani se vor bucura de reîntâlnirea cu personaje cunoscute din lumea literară și din cea universitară: Petre Țuțea  (pentru care scriitorul are un adevărat cult), Petru Culianu, Emil Cioran, dar și D.R. Popescu, Fănuș Neagu, Theodor Pîcă, Florin Pucă, Tudor George zis Ahoe (mari figuri ale boemei din acei ani), Petre Nicolau, Grigore Traian Pop, Mihai Neagu Basarab și încă mulți alții. Cât privește raportul dintre ficțiune, realitate și non-ficțiune, la pag. 386 din vol. II, întâlnim această mărturisire: „oameni buni, nu sunt eu autorul! Eu sunt numai povestașul Povestașul celor mie întâmplate, dar deloc imaginate nici măcar cu o virgulă! Dacă nu mă credeți, nu are rost să citiți mai departe.”

Fie că acesta e sau nu adevărul, fie că e vorba doar de un artificiu literar, de un captatio benevolentiae, romanul trebuie să fie citit, fiindcă merită.

 

Florentin Popescu