Cum s-a trăit și cum s-a suferit la Auschwitz. Mărturia unui polonez care a petrecut cinci ani la Auschwitz
7 iulie 2024|Doctrină naţionalistă, Holocaust

Cum s-a trăit și cum s-a suferit la Auschwitz. Mărturia unui polonez care a petrecut cinci ani la Auschwitz
7 martie 2020|Doctrină naţionalistă, Holocaust
Cum s-a trăit și cum s-a suferit la Auschwitz. Mărturia unui polonez care a petrecut cinci ani la Auschwitz

Wieslaw Kielar, Anus Mundi, 1980 (carte publicată în România în 1984, sub titlul „Cinci ani la Auschwitz”).

Cartea lui Wieslaw Kielar nici vorbă să nege Holocaustul. Ea conţine dese referinţe la arderea în crematoriu a cadavrelor rezultate din gazarea a mii de deţinuţi, dar, pentru orice meseriaş al scrisului (şi al cititului), aceste relatări sunt în mod evident „lipite”, exterioare reconstituirii propriu-zise, afectând prea puţin evoluţia personajului principal. Fără să ne propunem o lectură şi o analiză detaliată a acestei cărţi, o considerăm totuşi din categoria acelor texte care spun mai mult şi câteodată cu totul altceva decât autorul ar fi vrut să spună. Şi asta pentru că relatarea fiind de cele mai multe ori onestă, lasă să „scape” în text detalii şi aprecieri, fapte aşadar, care contrazic teza cărţii. Teza cărţii fiind aceea că la Auschwitz a fost anus mundi, adică locul cel mai murdar şi mai abject al lumii, al umanităţii.

Iată numai câteva din întâmplările şi situaţiile descrise de autor care infirmă nu numai teza din titlul cărţii, ci şi întreaga literatură a Holocaustului, infirmă imaginea „standard” a Holocaustului, imaginea hollywoodiană a acestuia:

* deţinuţii primeau fără restricţii scrisori şi pachete de la familie şi de la orice altă persoană;

* un deţinut „cânta în orchestra lagărului la tamburină şi la tobă”. Deci exista o orchestră a lagărului!

* Alt deţinut „şi-a aranjat în cameră un fel de atelier cu şevalete, cadre şi alte accesorii pentru pictură, unde se dedica cu pasiune artei în orele libere”.

* Pe scurt, „Fiecare făcea ce ştia. (Mai mulţi deţinuţi) pregăteau o comedioară sau ceva în genul ăsta. De obicei veneau după masă, când nimeni nu-i deranja: Lagerarzt-ul (medicul de lagăr, SS-ist) lipsea întotdeauna, iar SDG-ul (SS-istul din serviciul sanitar) se evapora şi el undeva, iar autorităţile din lagăr îi tratau cu indulgenţă”(p. 62 şi 96);

* la Auschwitz s-au înfiripat o mulţime de idile, deoarece „o dată cu trecerea timpului şi stabilizarea, într-un anumit sens, a condiţiilor din lagăr, în relaţiile cu femeile a început să predomine alt element, de natură mai intimă, şi anume cel sexual, care izvora din imbolduri mai terestre, dar cât se poate de naturale”(p.111);

* citat: ”Pe Lagerstrasse era o înghesuială ca pe Corso într-un oraş mare. Toţi se grăbeau să ajungă la concertul de lângă bucătăria lagărului, aflată în apropierea gardului de sârmă care despărţea lagărul de bărbaţi de cel de femei.[…] Tocmai în acest loc deschis cei înţeleşi îşi aveau punctul de întâlnire. Orchestra lagărului cânta valsuri. Am căutat-o cu privirea pe Halina.”(p.210);

* „E drept, foamea nu mă ameninţa. Primeam multe pachete cu alimente de acasă”(p.281); „Pe noi nu ne interesau aceste chestiuni. În perioada aceea nu sufeream de foame şi aveam alte probleme de rezolvat”(p.279);

* „Andrzej, un hoţ, beţiv şi zănatic, nu trăise în viaţa lui atât de bine ca aici în lagăr. De ce ar fi evadat?”(p. 260);

* de evadat de la Auschwitz nu era prea greu. Autorul nostru a avut nenumărate ocazii. Iată una: „Doamna Zommer mi-a dat clar de înţeles că aş putea să evadez. Aş primi îmbrăcăminte, o bicicletă şi aş fi ajutat să ajung până la graniţa Generalgouvernement-ului. Deşi nu o dată fusesem tentat să plec, nu am acceptat acest proiect atât de ispititor.”(p.135 şi altele);

* „De atunci, evadările au devenit tot mai frecvente. Cel mai des evadau ruşii şi polonezii. Încet-încet, autorităţile lagărului s-au obişnuit cu această situaţie. Cu timpul s-a renunţat chiar şi la apelurile prelungite.”(p. 270);

* deţinuţii primeu bani de acasă şi-şi puteau face cumpărături la bufetele din lagăr (p.232);

* „Am primit un pachet mare cu alimente. M-am mirat: chiar alaltăieri primisem altul de acasă. Numele expeditorului a lămurit totul: pachetul îl trimisese Tosia, fiica bătrânului. Ce surpriză plăcută![…] Alimentele primite nu le mâncam singur, le împărţeam cu ei, iar ei îmi dădeau sardele sau alte conserve.”(p.225) Sunt nenumărate relatările din care rezultă că alimentaţia deţinuţilor era convenabilă, iar posibilităţile de a o îmbunătăţi se ţineau lanţ.

* la Auschwitz a funcționat o cantină dietetică pentru deținuți, ceea ce te face să concluzionezi că la Auschwitz nu puteai fi exterminat, eventual prin gazare, decât dacă erai într-o …stare perfectă de sănătate;

* la Auschwitz a funcţionat şi un Familienlager (lagăr pentru familii);

* deţinuţii care aveau păduchi şi nu declarau aceasta spre a fi despăducheaţi erau pedepsiţi luându-li-se pâinea din meniu;

* „Sărbătorile au fost bogate. Am avut carne, şuncă, salam, votcă. Era o atmosferă de parcă ne-am fi aflat în libertate. Stomacul plin şi alcoolul generau optimism.”(p.250);

* „Cel mai rău era duminica, ziua în care nu se lucra. După amiaza avea loc obligatoriu Lausenkontrolle (controlul păduchilor), iar apoi o oră de Bettruhe (odihnă). E adevărat, Lausenkontrolle nu ameliora prea mult condiţiile de igienă din lagăr, dar cel puţin îi obliga pe anumiţi jegoşi să se spele o dată pe săptămână şi să-şi schimbe lenjeria cu alta mai curată. Şi „odihna” obligatorie de o oră duminica după-amiaza, la sfârşitul unei săptămâni cu douăsprezece ore de muncă pe zi, nu era altceva decât tot o şicană: blocarea pentru un timp a mişcărilor şi a contactelor dintre deţinuţii din diferite blocuri. […] Eu notam numerele celor deosebit de murdari şi păduchioşi, care mai târziu urmau să fie duşi de Stubendienst (şeful de sală) la despăduchere, operaţiune deosebit de dezagreabilă deţinuţilor.”(p. 247);

* deţinuţii care erau prinşi că s-au ascuns ca să nu plece la muncă erau pedepsiţi cu cinci lovituri la fund (p.242-243);

* „Percheziţia s-ar fi sfârşit aici, dacă nu ar fi scos de sub pat două pachete mari cu alimente.[…] Hans a scos pe rând tot conţinutul şi l-a pus pe masă. Helmersohn s-a făcut verde de furie: – Soldaţii noştri mor de foame pe front, iar aici „ăştia” au de toate?![…] Scandalul mare a început abia după deschiderea dulăpiorului din care cădea lenjerie de mătase. Foloseam lenjerie de mătase pentru că în ea păduchii nu rezistau atât de bine ca în lenjeria de bumbac. Nu-mi fusese greu să fac rost de ea…”(p.239);

* Când au început bombardamentele aliaţilor asupra Germaniei, paznicii aveau mare grijă să-i pună pe deţinuţi la adăpost, adică se străduiau să evite exterminarea celor deportaţi într-un lagăr mai târziu declarat lagăr de exterminare!

* la Auschwitz naziştii au întocmit un „registru al decedaţilor” (Totenbuch) „care trebuia ţinut la zi, căci altfel apelurile ieşeau prost”(p. 155). Un prim comentariu: unde sunt azi aceste registre? Cuprind ele 4.000.000 de nume? În plus, fiecare deces făcea obiectul unui raport de deces, în care se făcea „un istoric al bolii”(p. 195). S-a produs astfel o arhivă bogată şi explicită, care ne-ar permite o inventariere exactă a victimelor nazismului. De ce nu s-a făcut până azi?

* ca să ucidă un deţinut, fie el şi evreu, bunul plac al SS-istului nazist nu era destul, nu era acoperitor, ci trebuia să însceneze un motiv, de regulă tentativa de evadare, cu declaraţii ale unor martori etc., ceea ce nu era uşor (p. 123 ş.u.).

Cele de mai sus sunt suficient de edificatoare pentru ca mărturia autorului să intre, fără voia acestuia, în contradicţie netă cu ceea ce s-ar putea numi imaginea standard sau hollywoodiană a Auschwitzului nazist. Starea de perplexitate pe care o produc aceste detalii în conştiinţa oricărui cititor sensibil şi inteligent atinge o cotă foarte înaltă (cea mai înaltă, în cazul subsemnatului) atunci când aflăm ce se întâmpla cu cenuşa deţinuţilor arşi în cuptoarele, în celebrele cuptoare de la crematoriile din Auschwitz. Aflăm de la Wieslaw Kielar că vestita cenuşă era expediată de autorităţile lagărului familiei celui incinerat! Repet: cenuşa deţinuţilor decedaţi la Auschwitz era trimisă familiei acestora!… Iată citatul care, la o lectură atentă, spune atât de mult despre adevăratul Auschwitz:

„Bolnavii mutaţi la Birkenau n-au fost gazaţi. Dar soarta lor a fost pecetluită. În următoarele câteva zile, lăsaţi fără supraveghere şi ajutor medical în condiţiile îngrozitoare ale lagărului Brzezinka care de-abia se organiza, au murit acolo aproape toţi. Cadavrele lor au fost incinerate în crematoriul nostru, încărcându-se într-un cuptor câte patru cadavre odată. Procesul de incinerare a fost şi el scurtat, şi, drept urmare, cadavrele nu se transformau complet în cenuşă. Oasele nearse erau sfărâmate cu un pisălog de lemn şi dacă, la cererea familiei, urna cu rămăşiţele pământeşti ale defunctului urma să fie trimisă acesteia, (s.n.) atunci cenuşa se mai trecea o dată prin sită unde erau amestecate rămăşiţele tuturor morţilor. Nu era de ajuns că familia nu primea rămăşiţele pământeşti autentice ale celui drag, chinuit în lagăr, dar trebuia să mai şi plătească un preţ pipărat pentru trimiterea urnei. Cinismul şi obtuza neomenie hitleristă îşi sărbătoreau triumful conform principiului Pecunia non olet…” (p. 106)

În mod evident, Wieslaw Kielar nu este un profesionist al scrisului şi, deci, nici al minciunii. Cartea sa este, în chip evident tezist, o carte declarat anti-nazistă. În citatul de mai sus, sincer în anti-nazismul său, Kielar este indignat – pe drept cuvânt – de lipsa de respect arătată de autorităţile lagărului faţă de deţinuţii decedaţi şi faţă de familiile acestora. Cinismul naziştilor, împins până la „preţul pipărat” perceput pentru trimiterea urnei, este, într-adevăr, neomenos. Dar, cum toate pe lumea aceasta sunt relative, şi neomenia acestor autorităţi, a gestului relatat de Wieslaw Kielar, este o mărime fluctuantă în funcţie de reperele puse în joc. Raportând gestul respectiv la o lume a normalităţii, ne însuşim punctul de vedere al autorului.

Dar dacă raportăm acest text, acest citat, la sutele, la miile de texte în care Auschwitz-ul este prezentat ca locul în care, zilnic, erau arse în crematorii sute de cadavre, ale celor 4.000.000 (patru milioane) de victime transformate în cenuşă – ceea ce, chipurile, explică de ce nu s-a mai găsit nici o urmă materială a acestui carnagiu apocaliptic, dacă citim acest text reţinând detaliul esenţial: urna cu rămăşiţele pământeşti ale deţinutului incinerat, la cererea familiei, era trimisă acesteia, prin poştă şi contra cost, atunci se cască în mintea noastră un imens semn de exclamare, de perplexitate. Îi lăsăm pe cititorii noştri să trăiască fiecare cum poate această stare, acest moment.

Rezumându-ne la nivelul logic, raţional al comentariilor, vom spune doar că dacă într-adevăr lucrurile stau aşa cum le descrie Wieslaw Kielar, dacă într-adevăr a funcţionat la Auschwitz procedura descrisă mai sus – altminteri perfect concordantă cu mentalitatea tipic nemţească, germană – atunci mitul milioanelor de deţinuţi gazaţi şi arşi în crematoriile de la Auschwitz va trebui supus unei reexaminări critice urgente, întemeiată strict pe documente şi pe celelalte dovezi materiale la care putem apela, acordând toată atenţia şi argumentelor invocate de autorii revizionişti, negaţionişti, care contestă nu atât holocaustul, ca moment tragic din istoria lumii moderne, cât literatura mincinoasă, indecent de delirantă, care a invadat bibliotecile lumii, răspândind imaginea logic şi omeneşte vorbind imposibil de acceptat a unei hecatombe în care ar urma să dispară nu numai cele şase milioane de evrei, ci şi respectul de sine al umanităţii, nădejdea şi credinţa noastră în excelenţa fiinţei umane.

Animaţi de sentimente dintre care nu lipsesc preţuirea, compasiunea şi simpatia pentru neamul evreiesc, sperăm din toată inima ca o asemenea reexaminare a dosarului suferinţelor evreieşti din anii 1939-1945 să infirme varianta Holocaustului acreditată de autori, evrei şi ne-evrei, care au făcut de ruşine veacul nostru. Este reconfortant să afli că autorităţile germane stabiliseră o regulă, potrivit căreia la Auschwitz, din motive strict medicale, dar şi practice, deţinuţii decedaţi erau incineraţi, iar cenuşa acestora era trimisă familiei, la cererea acesteia şi contra cost, ceea ce presupune că decesul era comunicat familiei! Chiar dacă nu erau întocmai respectate de cei desemnaţi să le aplice, toate aceste proceduri naziste infirmă categoric ideea unui program de exterminare în masă, prin gazare şi incinerare! Infirmă atât intenţia, cât şi fapta!

Wieslaw Kielar a fost convins că prin relatarea sa demască „cinismul şi obtuza neomenie hitleristă”, rapacitatea regimului nazist! De aceea putem fi siguri că Wieslaw Kielar a relatat cu sinceritate detaliul esenţial: administraţia nazistă a Auschwitz-ului avea, prin lege sau prin regulamentul interior de funcţionare, obligaţia de a anunţa familia deţinuţilor decedaţi cu privire la producerea decesului, oferindu-se să expedieze, contra cost, cenuşa decedatului, rezultată din incinerarea obligatorie a celor decedaţi la Auschwitz. Aceasta este informaţia cea mai importantă pe care, fără să-şi dea seama de importanţa, de semnificaţia ei, ne-o furnizează Wieslaw Kielar cu oarecare candoare, căci o face împotriva tezei de care este însufleţită scrierea cărţii.

Iar semnificaţia acestei informaţii este una singură: în condiţiile unei asemenea prevederi şi proceduri, la Auschwitz nu era posibilă exterminarea pe bandă rulantă a sute de mii de deţinuţi! Şi nici nu s-a încercat sau măcar intenţionat!

Precizăm: această concluzie se impune în condiţiile amintitei proceduri, dacă şi numai dacă aceasta într-adevăr a figurat în regulamentul sau legislaţia după care a funcţionat lagărul de concentrare, de deportare, de exterminare sau ce alt nume i se va da lagărului de la Auschwitz.

Cartea lui Wieslaw Kielar s-a publicat în România în anul 1984, la Editura Politică, o editură bine şi riguros controlată de evreii din conducerea Partidului Comunist Român. Directorul editurii era Valter Roman, la acea dată. Lectura acestei cărţi nu a avut la vremea aceea efectul unei revelaţii. Chestiunea Holocaustului nu avea nici o tangenţă directă cu noi, românii. Decât cel mult pentru a ne oferi prilejul să constatăm, cu satisfacţie, abţinerea românilor, în frunte cu Ion Antonescu, de a participa la prigoana împotriva evreilor declanşată la sfârşitul anilor ’30.

Citită după 1990, cartea lui Wieslaw Kielar devine însă foarte importantă pentru publicul românesc. Şi asta din cel puţin două motive:

* după 1990 s-a declanşat o vastă campanie de acuzaţii la adresa României şi a poporului român, pe ideea că „Holocaustul a început în România” (teză lansată de Moses Rozen, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România), românii fiind autorii asasinării în masă a peste 400.000 de evrei;

* după 1990 s-a publicat un număr însemnat, deşi încă insuficient, de documente, memorii şi informaţii cu privire la închisorile comuniste, la regimul penitenciar din acei ani, îndeosebi din perioada 1946-1964.

Raportând mărturia (şi amintirile) lui Wieslaw Kielar la cele două „evenimente” post-decembriste, fiecare cititor român devine interesat de toate informaţiile furnizate de autorul polonez pe care să le poată utiliza pentru a respinge acuzaţia de Holocaust în România, acuzaţii care, fără voia noastră, ne obligă să înregistrăm cu satisfacţie toate elementele care, faute de mieux, dacă nu privesc propriu-zis „holocaustul din România”, neagă sau diminuează cu severitate Holocaustul în general, ca parte şi capitol din istoria veacului al XX-lea.

Dacă se va dovedi că este exagerată, mult pra exagerată cifra de 4.000.000 de victime evreieşti de la Auschwitz, atunci va fi compromisă şi ideea că românii au produs 400.000 de victime evreieşti, încurajându-ne astfel să ne facem pe plac şi să ne îndoim din toată inima de aceste cifre, şi chiar de fapta în sine (vezi „progromul” din ianuarie 1941).

Iar dacă comparăm regimul de detenție de la Auschwitz cu condițiile în care s-a trăit și s-a murit în închisorile comuniste din România, diferența este halucinantă! La Auschwitz deținuții au avut parte de un regim mult superior celui de care au avut parte deținuții politici din România anilor 1945-1964, la Pitești sau la Aiud, la Jilava sau la Canal. La Auschwitz organizatorii au fost naziști, la Pitești regimul de detenție a fost conceput de comuniștii cominterniști, majoritatea evrei.

Ion Coja