Alegeri la mişto!

I

Când ai puterea în mână, nu prea-ţi convine să-i dai drumul. Mai ales dacă ai darul încleştării…

Sunt unii care ştiu aşa de bine să-şi înfigă ghearele în ce-au apucat, că numai moartea îi mai poate descleşta.

Vezi cazul lui Nicolae Ceauşescu.

Dar sunt mulţi Ceauşescu pe lumea asta, dictatorul este un tip uman, care prin răspândirea lui a devenit chiar banal.

Poate să fie unul dictator şi în familie, un tată rău sau o mamă rea, prezumţioşi neapărat şi despotici.

Sau o chestie ca Uniunea Scriitorilor din România, la care s-a instalat o pătură de tarabostes, care ţin cu toţii hangul preşedintelui ei perpetuu, domnul Nicolae Manolescu. Aşa e, apa trece şi domnul Manolescu râmâne… Pentru că s-a încleştat cu o vigoare homerică, demnă de o epopee eroică, încă de când era foarte tânăr şi când un om cu generozitatea lui George Ivaşcu şi l-a agăţat undeva, acolo, parcă pe pagina a doua, cu o cronică, rezistând la trambalările chiar de la o revistă la alta ale nobilului său protector. Ba chiar s-a iţit mai sus, devenind totodată un redactor şef-adjunct de profesie, pe care secţia de presă a ceceului l-a tolerat acolo, dacă nu chiar şi l-a şi însuşit şi ea, ca pe un bun interesant, pe care l-ar fi socotit necesar sistemului , datorită aparenţei sale de oarecare dizidenţă controlată, vaccinată, însă, la zi…

Iar la revoluţie, ei bine la revoluţie, la un moment dat, o cameră de luat vederi l-a surprins pe domnul Manolescu singur, parcă într-un fel de plan american, cum spun cineaştii încadraturii de până la gleznă a personajului filmat…

Era foarte atent, trăgea cu ochii şi-n stânga şi-n dreapta, căuta probabil ce-i de prăduială, atunci când alţii, printre care şi eu, nu dădeau buzna la televiziune, să se iţească acolo ca marmotele sau popândăii, ci savurau cu ochii în lacimi imaginea porţilor care se deschideau…

Admiram revoluţia ca pe o femeie nebănuit de frumoasă, pe când alţii nu se gândeau decât cum s-o violeze, ca să-i ieie caimacul…

Anii au trecut şi vânătorii şi-au împărţit carnea mistreţului ucis. Alţii mai mult, alţii mai puţin, care mai de care după tupeul lui…

Dintre cei cu tupeu maxim, nu pot să-l uit pe Radu F. Alexandru. Trecuseră doar vreo două sau trei zile şi gata, era acolo, pe televizor şi ne dădea lecţii de cum e cu democraţia, ca nu cumva să greşim şi făcea mese rotunde pe tema asta, nu pierdea vremea. A intrat imediat şi-n politică şi-n ce o mai fi intrat, dacă nu era deja acolo şi gustul lui pentru putere era parcă din lumea lui Rabelais.

S-a vrut şi şeful evreilor din România. Dar nu i-a mers. Cu românii se pare, însă, că merge mai uşor… Şi s-a văzut în trei mandate senator, mamă, vă daţi seama ce mişto pensie are după atâta muncă… şi acum, dacă a rămas fără coledzi, s-a gândit să devie şeful nostru, al dramaturgilor din Bucureşti. Ciudat e că a venit ca singur candidat, după ce, înainte de a fi ales, domnul Manolescu l-a numit pe acest post. Cine nu era în graţiile eternizatului nostru preşedinte, nici n-a îndrăznit să se bage, că ştia că postul e rezervat. Nasol e însă că un an-doi cât a stat numit, n-a făcut absolut nimic, dar acum, cu tupeul lui funciar încă neştirbit la cei 75 de ani ai săi, Dumnezeu să-i dea sănătate, s-a băgat şi aici, cum s-a mai băgat şi în alte funcţii sau şmecherii ficţionale de invidiat. La televiziune ne prezintă într-un limbaj de lemn, care pare mai mult de activist de partid decât de scriitor, capodoperele cinematografice. Până nu demult preda şi studenţilor de la UNATC dramaturgia, deşi operele sale nu dovedesc o stăpânire prea grozavă, nici a tehnicii, nici a esteticii dramaturgice; iar, pe de altă parte, opera sa cuprinde notorii demersuri oportuniste, prin care în timpul regimului ceauşist se punea în slujba acestuia, militând în contra întreruperii de sarcină sau a fugii în străinătate… ba a scris şi despre lupta comuniştilor din ilegalitate contra monstruosului regim burghezo-moşieresc… Dar nu s-a lăsat şi după întoarcerea capitalismului a scris şi acum, cu temele noi şi a prosperat şi mai dihai. Astăzi a fost jucat şi este jucat în aproape toate teatrele din Capitală şi la mai multe din provincie, deşi rezistând piesele lui foarte puţine spectacole, ceea ce trezeşte suspiciuni destul de întemeiate asupra relaţiilor sale absconse…

II

Şi acum desfăşurarea faptelor sau, mai precis spus, iată cum se manipulează nişte alegeri, chiar când ele se fac nu între vidanjori sau în cine ştie ce umil sindicat de salahori…

Că omul tot om e, ce mama dracului…

Că-mi zicea mie odată un şofer de la Televuiziune:

— Dă ce să fie ăla mai mare ca mine? Dă ce să ia bani mai mulţi? Ce? N-are şi ei ca mine două mâini, două picioare, un stomac şi-o p-lă?

Şi din punct de vedere ontologic, probabil că avea dreptate! Şi ce e mai tare decât ontologia?

Iar pe domnul Manolescu, ştiu din surse sigure, după 1989 nu l-a mai interesat literatura, ci sociologia! Nu era el aşa de modest, încât să se muţumească doar cu un prăpădit de postde preşedinte al Uniunii Scriitorilor, mai ales că Dinescu fusese foarte iute şi ajunsese mai repede ca Usain Bolt la Televitiune în ziua aceea de pomină…

Dar domnul Manolescu şi-a dat seama că cel mai bine ar fi să ajungă, însă, chiar preşedinte al României!

Bine, bine, s-a gândit Domnia Sa şi atunci s-a pus cu burta pe carte şi nu s-a mai ocupat decât sporadic de scriitori, deşi aceştia îi mai râcâiau pe la uşi, în aşteptarea unui cuvânt de graţie, cărora notorietatea şi chiar legendarizea sa îi confereau greutate. Iar pe ultimii metri de activitate literară şi-a adus aminte de Maiorescu, despre care îşi făcuse în tinereţe doctoratul, dar mai puţin de autonomia esteticului s-a preocupat, ci de blagoslovirea unor pui, care să fie noul Eminescui şi noul Caragiale, scoşi chiar din păstoritul de el Cenaclu de luni!

Măgăreaţa a căzut pe Cărtărescu la poezie şi pe Vişniec la dramaturgie! După ce Cristian Popescu, poetul cel mai strălucitor al generaţiei opzeciste, a fost răpus de o soartă cruntă, a rămas la rând M. C. cu delirurile sale de cuvinte mai mult sau mai puţin potrivite, care în tumultul lor nu mai ajungeau până la idei sau la sentimente şi care se opreau la împerecherea neaşteptată din inconştientul alienatului, având, ce-i drept, o minte odihnită…

Să fie asta poezia viitorului? Nu cred. Pare mai degrabă imaginea unui animal care-şi caută liniştea lovindu-se dramatic şi neputincios de zăbrelele cuştii… Şi parcă omul e totuşi altceva…

Matei Vişniec, poet de pluton, în sensul cursei cicliste, scăpat în Franţa pe ultimii metri ai comunismului, când nu prea se mai putea ieşi afară, a fost desemnat de Manolescu drept noul nostru Caragiale. Că nu avea pic de umor, că scria cam îngălat, fără personaje şi situaţii pregnante şi că nu venea decât cu nişte schiţe lăţite nejustificat, nu mai conta. Omul sărise în cârca lui Becckett, care abia se prăpădise şi scrisese şi el nişte chestii sălcii, după care snobii, la îndemnul lui Manolescu, s-au umectat de tot prea plinul lor glandular…

Pe urmă, domnul Manolescu şi-a luat din frazele vechilor sale cronici şi a făcut o istorie a pretenarilor săi, ca un Nou Testament lipit de cel al morţilor, între care a făcut şi acolo ordine, cu acelaşi sentiment al prieteniei, preferând, de exemplu, pe Ivasiuc lui Nicolae Filimon. Prietenia lui cu Ivasiuc a fost notorie şi o înţeleg, mai ales că ideea de cult al puterii şi de necesitate a compromisului de la el a luat-o, dar cu Filimon ce-a avut? Poate nu i-o fi plăcut, însă, mă gândesc eu, povestea lui Dinu Păturică şi a lui Andronache Tuzluc, tocmai pentru că poate domnul în chestie se recunoştea în unul din aceste personaje, celălalt fiind George Ivaşcu, binefăcătorul său, pe care l-a tratat în marea lui istorie dacă nu cu cruzime, cu severirtate desigur…

III

Nimic nu-i de mirare, fiindcă nătărăii par a fi slăbiciunea domnului Manolescu…

Îi strânge ca o cloşcă pe lângă Domnia Sa, le dă funcţii, le dă premii, le dă salarii şi pariază chiar pe ei c-ar fi nemuritori. Şi sunt, apoi, proştii, care pun botul şi cred… Proştii din afara privilegiaţilor ăştia, care măcar sunt şmecheri…

Mustrări de conştiinţă nu pare a avea domnul Manolescu, aşa cum nici Caligula, probabil, n-a avut, atunci când şi-a făcut calul senator. Iar de la cal la bou pare a fi o distanţă foarte mică… Tot copitate sunt!

Dar iată filmul acţiunii. S-au instalat la prezidiu Manolescu, pe urmă unul care se zice c-ar fi vice-preşedintele Uniunii, dar pe care n-am reţinut cum îl cheamă, Radu F. Alexandru şi Horia Gârbea. Lume foarte bună, lume de şefi… Pe una din laturile sălii eram eu, după care veneau candidaţii care-l concurau pe Manolescu pentru al patrulea sau al cincilea mandat, cred că nici el nu mai ştie al câtelea… Adică erau Dan Lungu, Ştefan Mitroi şi o cucoană frumuşică şi foarte înaltă, căreia nu i-am reţinut nici ei numele, dar nu era în niciun caz doamna Kovesi, cu toate că eu aş fi preferat-o… Cred că era mare nevoie de dumneaei!

Pe peretele de vizavi stătea, printre popor şi fostul ministru Vosganian, care şi în Uniunea noastră se ocupă acum de finanţe, dar chiar de la invidiatul rang de prim-vicepreşedinte. Deşi vicepreşedinţi parcă nu există…

Şi a început calvarul. În loc să discutăm cu toţii despre problemele scriitorilor şi mai ales ale dramaturgilor, cuvintele au fost acaparate de, să nu-i zic gaşca, ci echipa de la prezidiu. Cu un glas molcom şi fără să se grăbească deloc, domnul Manolescu ne-a asigurat că totu-i bine şi foarte bine şi că mai bine nu se poate, ameninţându-ne totodată că dacă nu suntem cuminţi ni se iau pensiile! Şi ce să vezi! Cam 75-80 la sută din cei prezenţi eram pensionari…

Apoi a-nceput să ne povestească de „succesurile“ de prin instanţe din lupta cu grupul de contestatari maziliţi, pe care i-a şi ironizat, dar fără har, că şi ironia asta nu-i chiar pe la toate casele… Şi-şi mai arunca nişte săgeţi obosite şi către Dan Lungu, principalul contra-candidat, care-l asculta politicos şi nu-i răspundea… Deci, după ce ne-a emerdat cu poveştile nesărate ale proceselor ălora, nu s-a săturat să-şi bată joc de noi şi a mai pus-o şi pe-o avocată, de care am uitat să spun că era şi ea în prezdiu, să intre în nişte şi mai mizerabile detalii tehnice din speţa juridică de care se tot împăunau ei cu succesurile…

Atunci am sărit şi eu, dacă nu sărisem de încă şi mai devreme, rugând să nu ne mai bată la cap cu lucruri atât de anoste şi la care, oricum, nu ne pricepem… A-nceput să vorbească şi domnul Vosganian

despre finanţe, băgându-ne în nişte cifre incontrolabile, dar jurându-se că e foarte cinstit şi apoi şi cum îi conduce el pe armenii din România, nu de când au venit ei aicea, ci numai de vreo 27 de ani…

Eram împresionaţi cu toţii, dar Dan Lungu a cerut un control financiar, un audit şi eu i-am ţinut isonul, dar nu l-am întrebat pe domnul Vosganian dacă mai are la el mirul cu care a venit acum vreo doi ani în parlament, înduioşându-şi colegii, ca să nu-l lase în ghearele doamnei Kovesi…

IV

Şi treceau minutele, trecea şi timpul, care, de cum trece, tot mai mult ne-apasă, după cum se ştie şi era cald, nu mai era aer, oare expres nu dăduseră drumul la aerul condiţionat şi era o plictiseală îngrozitoare, mi-aduceam aminte de romanul lui Henry Murger „Scenes de la vie de Boheme“, după care s-a făcut şi libretul operei „Boema“ de Puccini.

Acolo, lui Rodolphe, Mimi şi celorlalţi le citea unul, Collin, care vroia să intre şi el în grupul lor, un roman interminabil şi stupid, cu nişte granzi de Spania şi plictiseala apăsătoare era descrisă înfiorător şi ăştia de azi, de-aici, de la Bucureşti, iar vorbeau, tot numai ei şi-n limbajul lor de activişti de partid şi doar din când în când mă ridicam eu şi-i rugam ă nu mai bată câmpii, uneori mai şi ţipam, s-a mai ridicat isteric şi un altul care a început să urle ce băiat bun e el şi apoi şi fiică-sa că ce mişto e-n America şi ţipau şi ei, că şi ei sunt dramaturgi, dar mai ales oameni deştepţi şi oameni de onoare… Şi pe urmă am vrut să iau şi eu cuvântul, deşi ei nu prevăzuseră în program decât să vorbească ei şi noi doar să votăm, că pentru asta ne aduseseră, nu ca să vorbim despre problemele dramaturgilor români…

Aia e mai puţin imporatant şi o să ne cheme domnul Radu după ce s-alege, că oricum era ales de dinainte de start, şi să-i vomăm abia atunci cu toţii-n braţe tot ce-avem pe suflet.

Şi ne-au mânat ca pe nişte vite la vot.

Am uitat să spun că totuşi şi pe ceilalţi candidaţi la preşedinţia Uniunii i-a invitat în final, cu un zâmbet subţire şi ironic în acelaşi timp, domnul Manolescu să ia cuvântul şi să-şi expună programul, dar numai după ce nimeni nu mai avea chef să asculte pe nimeni, afară era soare era frumos, înăuntru era de nerespirat…

Când am ajuns la vot, m-am uitat lung la urnele alea, făcute dintr-un carton foarte subţire, lipte ca plicurile, pe care odiosul regim ceauşist le deschidea fără multă tehnică, dând drumul numai unui abur fierbinte pe la lipituri.

Pe drumul către afară, câtre soare, am dat de o tipă încotoşmănată ca de iarnă, care şedea pe treptele Uniunii şi cerşea. Şi-am întrebat-o:

— Cine eşti, femeie?

— Sunt Ruşinea! mi-a răspuns ea.

— Şi te-au gonit?

—Da.

— Păi, du-te peste ei!

— Nu pot, că soră-mea, Neruşinarea, este cu ei şi-i aşteaptă goală puşcă şi plină de pofte să-şi ieie şi ea darul şi apoi să se-nfrupte care vor din ea!

Am ieşit, în fine, am trecut printr-o curte dosnică, am intrat pe o stradă tot aşa de dosnică şi mă gândeam ce lume normală era pe vremea comuniştilor, când sediul Uniunii Scriitorilor era într-un palat de la şosea, unde acum au cumpărat aproape pe damoaca oamenii lui Dragnea şi exista şi un club al scriitorilor pe Calea Victoriei, tot într-un palat, cu o curte splendidă şi un restaurant de lux, cu o bibloiotecă donată de Mihail Sadoveanu… O lume era pe atunci care-şi prelungise normalitatea din vremurile de dinainte de ocupaţia sovietică, o lume în care academicienii erau Arghezi şi Sadoveanu, Călinescu şi Vianu, Camil Petrescu şi Cezar Petrescu, o, Doamne, ce lume era atunci şi-acum ce mai sărăcie şi ce mai golănime…

Puşi Dinulescu