CUM FUNCȚIONEAZĂ POLITICA ÎN CHINA

Partea a II-a

De aceea propun o nouă paradigmă:
guvernare bună versus guvernare proastă.
Sistemele occidentale pot produce o guvernare bună, dar și sistemele non-occidentale pot face același lucru — China este, în opinia mea, un exemplu evident.
În același timp, guvernarea proastă poate apărea atât în sisteme occidentale, cât și în sisteme non-occidentale. Aș putea enumera cu ușurință o sută de astfel de exemple.

Din acest motiv, consider că trebuie să depășim paradigma politică occidentală.
Discut frecvent despre acest lucru cu prieteni din țările în curs de dezvoltare.
Filosofia chineză ne învață că, atunci când ne confruntăm cu numeroase probleme și contradicții, trebuie mai întâi să identificăm și să rezolvăm contradicția principală.

Ați menționat că țările ASEAN se confruntă cu dificultăți legate de educație, competitivitate, infrastructură și multe altele.
Însă este foarte dificil — și uneori chiar contraproductiv — să încerci să rezolvi toate problemele simultan.
Trebuie identificată mai întâi problema-cheie, pus întregul sistem în mișcare în direcția corectă, iar apoi pot fi abordate și celelalte dificultăți.

Deng Xiaoping considera că, fără stabilitate pe termen lung, modernizarea Chinei ar fi fost de neconceput.
Cel mai mare defect al modelului politic occidental este că îi este greu să formuleze și să implementeze strategii pe termen lung.
Fie nu există un plan coerent, fie, atunci când un nou partid ajunge la putere, abandonează proiectele inițiate de guvernarea precedentă.

De aceea întreb adesea:
Ar putea țările care au adoptat modelul occidental să construiască o viziune națională pe termen lung, bazată pe un consens autentic între toate partidele?
Ideal ar fi ca această viziune să fie înscrisă în Constituție și predată în școli și universități — ceva asemănător conceptului de „renaștere națională” sau unui alt obiectiv strategic comun.
Indiferent de partidul aflat la guvernare, direcția generală ar trebui să rămână aceeași.
Fără această continuitate, progresul este foarte dificil.

Deng Xiaoping spunea că o țară uriașă precum China are nevoie de un secol de stabilitate, altfel nu are nicio șansă de succes.
De aceea, China urmărește stabilitatea, unitatea și îmbunătățirea continuă a nivelului de trai al populației.

Gita Wirjawan: Credeți că ciclurile politice și incapacitatea Occidentului de a gândi pe termen lung reprezintă motive fundamentale pentru care sufragiul universal nu a funcționat așa cum se așteptau susținătorii lui? Au eșuat pentru că universalismul nu poate fi aplicat în modul în care o singură civilizație încearcă să îl impună la scară globală?

Zhang Weiwei: În primul rând, eu nu cred că există un adevărat „universalism occidental”.
Adevăratul universalism ar trebui să pornească de la lecția centrală a experienței chineze:
fiecare țară trebuie să-și găsească propria cale spre succes, în funcție de propriile condiții naționale.
Impunerea modelului occidental asupra unor țări în curs de dezvoltare poate fi, uneori, aproape sinucigașă.

Acest lucru îmi amintește de dezbaterea pe care am avut-o cu profesorul Francis Fukuyama, în iunie 2011, exact acum cincisprezece ani.
La acea vreme izbucnise Primăvara Arabă.
El o considera o confirmare a teoriei sale despre „Sfârșitul istoriei”, susținând că și popoarele arabe doreau să adopte democrația de tip occidental.
Mi-a spus că și China va trebui să treacă prin reforme politice sau va experimenta propria sa Primăvară Arabă.

I-am răspuns:
„Nu există nicio șansă.”
I-am spus că, potrivit cunoștințelor mele despre regiune, Primăvara Arabă se va transforma curând într-o Iarnă Arabă.
În înțelepciunea chineză există ideea că orice sistem trebuie adaptat „solului și apei” — adică particularităților culturale, politice și economice ale fiecărei societăți.

Aplicarea mecanică a unei rețete occidentale în Egipt, Siria sau Yemen nu putea avea alt rezultat decât dezastrul.
I-am mai spus direct:
„Asigurați-vă că Statele Unite își reformează propriul sistem politic. Aceasta este o urgență mai mare decât reforma politică a Chinei. Mă tem că, fără o reformă serioasă, veți ajunge să alegeți un lider chiar mai slab decât George W. Bush.”

În opinia mea, modelul politic occidental are defecte genetice.
El pornește de la presupunerea existenței unui „alegător rațional”.
Însă, într-un context dominat de influența banilor în politică, de rețelele sociale și, mai nou, de inteligența artificială, gândirea rațională este tot mai marginalizată, iar populismul câștigă teren.
În plus, Occidentul tratează drepturile ca fiind aproape absolute, în timp ce filosofia chineză insistă că drepturile și responsabilitățile trebuie să meargă întotdeauna împreună.

L-am avertizat atunci că modelul politic occidental riscă să alunece spre un populism din ce în ce mai radical și mai superficial, care ar putea ajunge, în cele din urmă, să submineze chiar Occidentul.
Mai târziu, profesorul Jeffrey Sachs mi-a spus că, în opinia sa, eu câștigasem acea dezbatere.

Gita Wirjawan: De ce credeți că Statele Unite nu au elaborat niciodată o strategie geopolitică pe termen lung care să anticipeze proprul lor declin relativ? Se pare că nici măcar nu au încercat. Astăzi este evident că influența Statelor Unite scade atât din punct de vedere economic, cât și geopolitic.
Intuitiv, te-ai aștepta ca strategi experimentați să fi anticipat această evoluție încă de acum două sau trei decenii, mai ales în contextul ascensiunii Chinei și al altor puteri emergente.

Zhang Weiwei: Filosofia chineză pune accent pe căutarea adevărului în fapte. Atunci când China rămânea în urmă față de Occident și Statele Unite, am făcut un efort conștient de a învăța tot ceea ce era pozitiv și util de la ei.
De aceea am trimis milioane de studenți în străinătate — nu doar pentru a studia știință și inginerie, ci și alte domenii.

Eu însumi am studiat științe politice și relații internaționale la Geneva. Toate aceste experiențe au fost valoroase.
Problema, însă, constă în modul în care sunt structurate sistemele politice occidentale.
Așa cum am spus anterior, alegerile sunt, în esență, mai mult despre performanță și imagine publică decât despre guvernare reală.
Nu este leadership; este teatru.
Aceasta este o deficiență fundamentală a sistemului politic occidental — ceea ce eu numesc un defect genetic.
În ceea ce privește posibilitatea ca aceste sisteme să depășească această problemă moștenită, rămân sceptic.

Chiar și George Kennan, unul dintre principalii arhitecți ai strategiei americane din timpul Războiului Rece, a spus la un moment dat că, pentru ca America să învingă Uniunea Sovietică, trebuia mai întâi să se asigure că se descurcă foarte bine în interior.
Vă amintiți celebra Dezbatere din bucătărie din 1959 dintre Nixon și Hrușciov?
La acel moment, Statele Unite câștigau clar competiția în ceea ce privește îmbunătățirea nivelului de trai al populației.
Uniunea Sovietică s-a prăbușit în cele din urmă în mare parte pentru că și-a pierdut competitivitatea economică.

Din perspectiva lui Deng Xiaoping, aceasta a fost lecția esențială.
De aceea a insistat că China trebuie să pună pe primul loc bunăstarea oamenilor și să devină un model economic de succes.
Astăzi, speranța medie de viață în China a depășit-o pe cea din Statele Unite, iar consumul zilnic pe cap de locuitor de proteine și legume a depășit, de asemenea, nivelul american.
Aceasta reprezintă o schimbare fundamentală.

Gita Wirjawan: Privind istoria, Statele Unite există de doar aproximativ 250 de ani, însă par să aibă o capacitate intrinsecă de reinventare. Unii oameni cred că America va reveni la un moment dat în prim-plan. Considerați că această perspectivă este corectă?

Zhang Weiwei: Mulți oameni spun acest lucru, însă eu tind să fiu mai prudent.
Toate imperiile au propriile cicluri, iar din perspectivă istorică, aproximativ 250 de ani reprezintă durata maximă de existență pentru multe imperii.
Priviți problemele vechi și nerezolvate ale Americii.
Încă din perioada Revoluției Xinhai a lui Sun Yat-sen din China, Statele Unite discutau deja despre asigurarea universală de sănătate — și totuși, mai bine de un secol mai târziu, acest obiectiv nu a fost atins.

În privința controlului armelor, nenumărați oameni subliniază importanța acestei probleme, dar nimic fundamental nu se schimbă.
Sistemul politic a devenit unul care pare incapabil să-și rezolve propriile probleme.
Eu susțin necesitatea unui echilibru între puterea politică, puterea socială și puterea capitalului, astfel încât să fie favorizată marea majoritate a populației.
Modelul chinez realizează acest lucru.

Modelul american, în schimb, favorizează o minoritate foarte restrânsă și acordă o influență disproporționată capitalului.
Grupurile de lobby au devenit instituționalizate și profund înrădăcinate, iar aparent nu există o modalitate eficientă de a le limita sau controla cu adevărat.

China–ASEAN: un model promițător pentru o viitoare ordine mondială multipolară

Gita Wirjawan: Da, mai ales dacă privim nu doar inegalitatea veniturilor, ci și inegalitatea averii — situația în care 1% din populație controlează o parte disproporționat de mare din economie. Aceasta este cu adevărat nesănătos. Aș dori să revin la ceea ce ați menționat anterior despre viziunea Chinei asupra globalizării. Intuitiv, pare că China dorește o formă pluralistă de globalizare — una care stimulează cooperarea, respectând în același timp culturile și particularitățile partenerilor săi.

Dacă privim datele comerciale din ultimii ani, exporturile Chinei către Statele Unite au scăzut de la aproximativ 23% la circa 12–13% din totalul exporturilor sale. Pentru mine, acest lucru reflectă o schimbare strategică deliberată către o concentrare mai mare asupra Sudului Global. Eu însumi provin din Sudul Global, care reprezintă aproximativ 84% din populația lumii — circa 7 miliarde de oameni. China investește în acești 7 miliarde, iar acești 7 miliarde investesc, la rândul lor, în cei 1,4 miliarde de chinezi. Cum vedeți rolul pluralismului în asigurarea faptului că această cooperare permite Sudului Global să avanseze — nu doar în lanțurile valorice globale, ci și în ordinea geopolitică mondială — menținându-și în același timp autonomia strategică?

Zhang Weiwei: Mai întâi, în ceea ce privește globalizarea:
Observăm o tendință clară de deglobalizare în Occident, atât în Europa, cât și în Statele Unite.
Însă, din punctul meu de vedere, Statele Unite și Occidentul au beneficiat enorm de pe urma globalizării.
Problema reală constă în distribuția internă inechitabilă — marile corporații au capturat cea mai mare parte a profiturilor fără să le împartă cu oamenii obișnuiți.
China, în ansamblu, a fost un mare beneficiar al globalizării.

Chiar dacă firme precum Microsoft și Apple au obținut 80–90% din profituri, iar muncitorii chinezi au primit mai puțin de 10%, acel 10% a fost totuși suficient pentru a îmbunătăți dramatic viața acelor lucrători.
De aceea, majoritatea chinezilor continuă să susțină globalizarea.
Dacă Statele Unite aleg să o respingă, există puține lucruri pe care le putem face.
China a lansat Inițiativa „Belt and Road” (Noul Drum al Mătăsii) în urmă cu aproximativ 13–14 ani. Astăzi, aceasta a devenit cea mai mare platformă de dezvoltare comună din lume, iar Asia de Sud-Est și ASEAN reprezintă una dintre regiunile sale esențiale.

Sunt foarte mulțumit de acest lucru, deoarece Asia de Sud-Est are nevoi enorme de infrastructură, nevoi care au fost neglijate mult timp — fie în cadrul sistemelor politice occidentale, fie în instituții precum Națiunile Unite.
Inițiativa Belt and Road a atras deja investiții de peste 2 trilioane de dolari și implică mai mult de 150 de țări. Acesta este un semnal foarte pozitiv.
Deși dumneavoastră sunteți modest în privința ASEAN, eu pot spune că cooperarea China–ASEAN a avut un succes mult mai mare decât cooperarea SUA–Uniunea Europeană.

Există trei piloni principali ai relațiilor China–ASEAN:
Primul este dezvoltarea.
Ambele părți pun îmbunătățirea nivelului de trai al oamenilor în centrul agendei.
Al doilea este securitatea.
China sprijină ASEAN ca factor de schimbare, de exemplu în probleme precum zonele libere de arme nucleare.

Al treilea este dialogul cultural și civilizațional.
Vorbim despre înțelepciunea ASEAN, înțelepciunea chineză și înțelepciunea asiatică — despre răbdarea strategică, despre principiul „doi pași înainte și unul înapoi”, despre rezolvarea disputelor prin negocieri.
În contrast, priviți ceea ce practică Statele Unite și Uniunea Europeană: excluderea Rusiei, slăbirea Germaniei, menținerea Americii ca factor dominant în Europa.

Această filosofie NATO aplicată asupra Europei nu a servit interesele europene și a dus la rezultate de tip „pierdere-pierdere, pierdere multiplă”.
În Asia, în special prin cooperarea dintre China și ASEAN, care împreună reprezintă aproximativ 2 miliarde de oameni, am obținut rezultate de tip „câștig-câștig, câștiguri multiple”.

Sper ca această tendință să continue.
Cred chiar că acest model ar putea servi drept un exemplu excelent pentru o nouă ordine mondială multipolară.
Lumea se schimbă într-un ritm fascinant.
Trecem de la un sistem unipolar la unul multipolar.
Țările BRICS au acum 11 membri și reprezintă aproximativ 40% din PIB-ul mondial, depășind G7, care reprezintă aproximativ 30%.
În același timp, trecem de la o singură civilizație dominantă la existența mai multor civilizații.

Tot mai multe țări încep să se descrie drept „state-civilizație”.
Cred că și Indonezia ar putea revendica, în cele din urmă, acest statut.
Are o istorie de peste o mie de ani, iar civilizațiile islamică, chineză și occidentală coexistă armonios în interiorul său.
Acest lucru este foarte important.
În cele din urmă, cred că și ASEAN are nevoie de un Dao mai înalt — construirea unei „comunități de tip civilizațional”.
Doar având un asemenea Dao poate rezolva mai ușor problemele de tip Shu — problemele procedurale și dificultățile practice concrete.

Gita Wirjawan: Aș dori să revin la Sudul Global, din care face parte și Asia de Sud-Est (deși Singapore și Brunei sunt economii dezvoltate și reprezintă excepții). Există aici un argument de economie politică: Pentru țările din Sudul Global, cooperarea rămâne limitată dacă acestea nu pot obține transfer tehnologic din partea Chinei.

Dar dacă acest transfer tehnologic are loc, ele pot urca în lanțurile valorice globale și pot dobândi o poziție mai importantă în ordinea geopolitică mondială, ceea ce ar face cooperarea practic nelimitată. Cred că acesta este un argument puternic pentru o cooperare mai profundă și pe termen lung între China și Sudul Global. Este aceasta o extensie logică a modului dumneavoastră de gândire?

Zhang Weiwei: Principiul director al Chinei pentru Inițiativa Belt and Road este:
„Consultare extinsă, contribuție comună și beneficii împărtășite.”
Contribuția comună și beneficiile comune includ în mod natural și împărtășirea cunoștințelor tehnologice, însă aceasta trebuie să fie reciproc avantajoasă și bazată pe principiul câștig-câștig.

Majoritatea companiilor chineze care lucrează astăzi la proiectele Belt and Road sunt întreprinderi private.
Pentru ca proiectele să aibă succes, ele trebuie să aibă și stimulente comerciale; nu pot fi susținute exclusiv de companii de stat.
Îmi amintesc că, în 1978 sau 1979, la Shanghai, China dorea să importe tehnologie pentru lifturi de la compania elvețiană Schindler.
Compania elvețiană a spus că este dispusă să transfere tehnologia, dar numai la un preț corect și rezonabil.

China a acceptat, iar elvețienii au trimis o cantitate mare de documentație în limba germană.
Faptul că am fost capabili să primim și să traducem acele documente demonstrează cât de importantă a fost baza construită în primele trei decenii sub conducerea lui Mao.
Aveam deja suficienți traducători de limbă germană pregătiți și suficienți ingineri care, chiar dacă nu stăpâneau perfect limba, puteau înțelege schițele tehnice și proiectele.

Așadar, dezvoltarea locală a capacității tehnologice este esențială.
Cred că multe lucruri trebuie realizate pas cu pas.
Când Deng Xiaoping întâlnea vizitatori occidentali, le spunea:
„Dacă transferați tehnologie către China, veți beneficia în cele din urmă și voi, pentru că veți crea o piață mai mare și mai mulți consumatori.”
Aceasta este logica câștig-câștig.
Trebuie să privim lucrurile în acest fel.

Se pot discuta interesele fiecărei părți cu companiile chineze și se poate găsi un teren comun.
China a pregătit un număr foarte mare de specialiști.
Vizitez Africa o dată sau de două ori pe an.
În perioada de apropiere dintre China și Uniunea Sovietică din anii 1950, Uniunea Sovietică a contribuit la formarea a aproximativ 20.000 de ingineri și oameni de știință chinezi, care au avut un rol esențial în dezvoltarea Chinei.

China a pregătit acum și mai mulți specialiști pentru Africa — probabil între 40.000 și 50.000 de ingineri și oameni de știință — iar acest proces continuă.
Modul în care aceste talente formate în China sunt utilizate cât mai eficient este, de asemenea, foarte important.
Dezvoltarea capitalului uman reprezintă o componentă esențială a cadrului Inițiativei Belt and Road.

Gita Wirjawan: Exact. Aș dori să adaug un punct: În majoritatea țărilor din Asia de Sud-Est, 80–90% dintre capii de familie nu au urmat studii universitare.
Singura lor speranță este o investiție reală în profesori buni. Atunci când părinții înșiși nu au un nivel ridicat de educație, alegerea unor profesori de calitate devine esențială. Am petrecut timp predând chiar eu în săli de clasă și știu cât de importantă este educația scalabilă.

Cred cu tărie că investiția în profesori — investiția în profesori excelenți — este exact ceea ce au făcut Deng Xiaoping, Lee Kuan Yew și alți mari lideri.
Aici Asia de Sud-Est trebuie să-și consolideze semnificativ eforturile. Singapore este excepția, deoarece a investit constant în profesori de calitate încă de la începutul anilor 1960.

Zhang Weiwei: Poate că China și Statele Unite ar putea coopera mult mai amplu în domeniul educației și în diverse programe de formare.
Un alt aspect important al educației este formarea profesională.
De exemplu, atunci când am ajutat Laosul să construiască linia feroviară, școala tehnică de căi ferate din Shanghai a pregătit numeroși tehnicieni locali.

Aceștia au învățat foarte bine, iar după finalizarea proiectului, multe dintre rolurile operaționale au fost preluate de ingineri și muncitori laoțieni.
Acest lucru arată impactul real al formării tehnologice integrate în proiectele chineze — este foarte eficient.

Gita Wirjawan: Cred, de asemenea, că Asia de Sud-Est trebuie să-și intensifice investițiile în educație, deoarece disparitățile economice din regiune sunt uriașe. Există țări cu un venit pe cap de locuitor de 91.000 de dolari și altele cu mai puțin de 2.000 de dolari. Cred că acest lucru se datorează în mare măsură diferențelor foarte mari în nivelurile de educație, iar această problemă trebuie abordată. Poate că acesta este un domeniu în care China poate juca un rol util — fie prin educație profesională, învățământ superior sau sprijin educațional general.
China a făcut o treabă remarcabilă în transformarea educației într-o prioritate.

Zhang Weiwei: Da, cred că spațiul pentru cooperare educațională este enorm.
Ca profesori universitari, ar trebui să o încurajăm.
Trimitem, de asemenea, tineri cercetători în țările ASEAN ca cercetători invitați, pentru a învăța despre cultura asiatică și despre țările din Asia de Sud-Est.

Sperăm ca tot mai mulți chinezi să înțeleagă mai bine această regiune.
În general, percepțiile chinezilor despre Asia de Sud-Est sunt foarte pozitive.
Îmi amintesc ce a spus fostul premier chinez Zhu Rongji la ceremonia de semnare a Acordului de Liber Schimb China–ASEAN:
„Dacă, peste zece ani, prietenii noștri din ASEAN consideră că orice parte a acordului este nedreaptă pentru ASEAN, putem renegocia acel acord.”

Gita Wirjawan: Îmi amintesc.

Zhang Weiwei: Aceasta este civilizația chineză — largă la suflet și generoasă.
Suntem dispuși să-i ajutăm pe ceilalți și, la rândul nostru, am acceptat ajutorul altora.
A fost întotdeauna un proces reciproc, fie direct, fie indirect.
Chiar și în cazul unei țări precum Filipine, despre care mulți chinezi consideră că provoacă probleme, noi privim lucrurile pe termen lung.
Dacă ar fi fost Statele Unite, poate că marina filipineză ar fi fost distrusă de mult timp.

Dar chinezii au folosit până acum doar tunuri cu apă.
În spatele acestei abordări se află o perspectivă pe termen lung:
Politica Filipinelor se poate schimba, dar poporul filipinez este prietenul nostru.
Desigur, avem și propriile noastre limite.
Cred că, în calitate de state-civilizație, China și Statele Unite au diferențe culturale profunde.
Pentru americani, deseori lucrurile sunt privite astfel:
ori ești prieten, ori ești dușman.
Pentru chinezi: dacă nu ești prieten astăzi, poți deveni un prieten în viitor.
Această perspectivă pe termen lung este o garanție importantă pentru menținerea păcii în relațiile internaționale.

Filosofia chineză: ori ești prieten, ori ești un viitor prieten

Gita Wirjawan: Cred cu tărie că Asia de Sud-Est trebuie să investească masiv în educație și în profesori excelenți, așa cum a făcut China. A doua mea întrebare de la final este despre India. India a ales să nu participe la RCEP. Cum vedeți o colaborare mai bună între China, ASEAN și India?

Zhang Weiwei: În linii mari, împărtășesc evaluarea dumneavoastră că o viitoare matrice de cooperare între China, ASEAN și India este pe deplin posibilă.
Totuși, elefantul din cameră este relația bilaterală China–India — mai exact, modul în care aceste două mari civilizații pot găsi un mod de conviețuire durabil.
Pe baza observațiilor mele, principalele blocaje se află de partea indiană.
China nu are obstacole structurale majore.

Conducerea chineză este formată din strategi care gândesc pe termen lung.
Deși disputa de frontieră rămâne principalul punct de fricțiune, Beijingul a susținut în mod constant că putem pune deoparte aceste neînțelegeri teritoriale pentru a dezvolta relații bilaterale mai largi — sau chiar să lăsăm deoparte disputele privind suveranitatea în favoarea dezvoltării comune.

Așa cum spunea Deng Xiaoping, generațiile viitoare ar putea fi mai înțelepte decât noi și ar putea găsi soluția finală.
China a menținut constant această flexibilitate strategică, căutând căi pragmatice prin care două civilizații străvechi să-și gestioneze diferențele.

India, însă, se confruntă cu două obstacole interne profund înrădăcinate.
Primul este faptul că structurile militare indiene sunt încă marcate de memoria conflictului de frontieră din 1962.
Al doilea este ecosistemul mediatic indian, care este extrem de ostil față de China.
Având în vedere influența instituțională deosebită a armatei și impactul enorm al presei asupra opiniei publice, reducerea acestui decalaj va necesita timp — cu excepția cazului în care apare un lider rar, care să aibă atât viziunea, cât și curajul politic necesar pentru a depăși blocajul.

Aceasta este realitatea geopolitică cu care trebuie să ne confruntăm și sperăm că Indonezia și alți parteneri regionali pot contribui la un dialog productiv cu New Delhi.
Din perspectiva Beijingului, ușa este larg deschisă.
China a reușit să rezolve disputele de frontieră cu aproape toți vecinii săi.
Au mai rămas doar India și Bhutan — iar disputa cu Bhutanul ar putea fi rezolvată în mod realist în 24 de ore dacă New Delhi ar înceta să intervină.

În plus, India trebuie să înțeleagă că recent a făcut o eroare strategică majoră.
În timpul războiului din Gaza, în timp ce acțiunile Israelului au fost condamnate la nivel global, New Delhi a ales să se apropie de Tel Aviv și să construiască un parteneriat strategic, sperând să câștige favorurile administrației lui Donald Trump.
Această mișcare s-a întors împotriva sa: a îndepărtat lumea arabă, iar Trump a rămas în mare măsură tranzacțional în relația cu India.

Succesul unei cooperări trilaterale China–ASEAN–India nu va veni ușor.
El depinde de capacitatea Indiei de a forma oameni de stat vizionari care să conducă această inițiativă înainte.
Dar, din perspectiva Chinei, disponibilitatea pentru cooperare există pe deplin.

Gita Wirjawan: Ultima mea întrebare: În ceea ce privește summitul recent dintre președintele Xi și președintele Statelor Unite, ne aflăm deja în Capcana lui Tucidide? Dacă da, putem ieși din ea în mod pașnic?

Zhang Weiwei: Capcana lui Tucidide se bazează în întregime pe istoria occidentală și pe o filosofie de tip sumă zero.
Filosofia chineză pune accent pe rezultate de tip câștig-câștig.
Spre deosebire de cultura americană, care tinde să privească ceilalți actori prin prisma „prieten sau dușman”, cultura chineză îi vede ca fiind „prieteni sau potențiali prieteni”.

Este un joc pe termen lung.
Totuși, China înțelege și realpolitik-ul.
Spunem deschis că sperăm ca Statele Unite să nu provoace China în problema Taiwanului.
Taiwanul este linia roșie a tuturor liniilor roșii.
Chiar și în timpul Războiului Rece, când China era de o sută de ori mai slabă decât astăzi, am intrat în confruntare militară directă cu Statele Unite în războaiele din Coreea și Vietnam atunci când liniile noastre roșii au fost depășite.
Cred că actuala conducere americană a înțeles acest mesaj.

În cele din urmă, Statele Unite vor trebui să accepte realitatea ascensiunii Chinei.
Este similar cu modelul psihologic prin care trece un pacient aflat în faza terminală atunci când se confruntă cu o realitate dureroasă: negare, furie, negociere și acceptare.

La început au negat că China ar putea să se ridice.
Apoi s-au înfuriat că o țară comunistă devenea o putere majoră.
Acum se află în etapa negocierii.
În cele din urmă, vor ajunge la acceptare, iar această acceptare vine mai repede decât s-au așteptat mulți.

Gita Wirjawan: Sunt de acord cu dumneavoastră în această privință. A fost o discuție fascinantă. Vă mulțumesc foarte mult, Weiwei, pentru timpul acordat și pentru această conversație.

Zhang Weiwei: Aș mai putea adăuga un punct?
La început am menționat că Deng Xiaoping a luat trei decizii strategice majore, însă am explicat doar prima dintre ele — cea din 1978, privind deschiderea Chinei către exterior.

Pentru a oferi imaginea completă a contribuției lui Deng:
A doua sa decizie majoră a fost în 1989, în timpul unei crize politice de proporții.
A avut curajul să oprească cu fermitate o forță pe care el o considera o revoluție de tip „colorat”.
Altfel, China s-ar fi putut fragmenta asemenea Uniunii Sovietice.

A treia decizie a fost în 1992, în timpul celebrului său Turneu în Sud.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, în China a existat o dispută internă majoră privind întrebarea dacă țara ar trebui să-și închidă din nou porțile.
Deng se grăbea.
El a spus că această criză reprezintă o oportunitate și a tranșat dezbaterea privind „economia de piață”.

A declarat că piața este un instrument neutru din punct de vedere ideologic:
poate funcționa pentru capitalism, dar poate funcționa și pentru socialism.
Această idee a declanșat o nouă etapă, la o scară și mai mare, a reformelor și a deschiderii Chinei.

Aceste trei decizii luate în momente critice au schimbat China pentru totdeauna.
Aceasta este China pe care o vedem astăzi.

https://chinabeyondthewall.org/how-chinese-politics-works-interview-with-zhang-weiwei