Radu
315 aprobate
radu.g@yahoo.com
CUM DEOSEBIM PROPAGANDA DE EDUCAȚIE?
de Annie Holmquist ie
Zilele trecute am dat peste un pasaj din „Acea putere groaznică” care descrie foarte bine zilelor noastre. Romanul distopic scris de C.S. Lewis la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial îl are ca personaj principal pe Mark Studdock, care lucrează pentru N.I.C.E., o organizație ce controlează din umbră o societate totalitară.
Studdock trebuie să scrie articole de propagandă pentru N.I.C.E., deși obiectează când primește această sarcina de la șefa lui, Miss Hardcastle. Studdock susține că strategia de propagandă în ziare nu va merge deoarece ziarele „sunt citite de oameni educați”, prea deștepți pentru a fi păcăliți.
„Asta arată că încă ești la grădiniță, dragule. Nu ți-ai dat seama până acum că e exact pe dos”, a spus Miss Hardcastle.
„Cum adică?”
„Of prostuțule, cei educați pot fi păcăliți. Problemele noastre sunt cu ceilalți. Când ai dat peste un muncitor care crede în ce spun ziarele? El ia de bun că sunt propagandă și trece peste editoriale. Cumpără ziarele ca să afle scorurile meciurilor și citește micile articole despre fete care au sărit pe geam și despre cadavrele găsite în apartamentele din Mayfair. El e problema noastră. Pe el trebuie să-l reeducăm. Dar publicul educat, oamenii care citesc săptămânalele cu pretenții nu au nevoie de reeducare. Sunt bine deja. Vor crede orice.”
Citind aceste rânduri, nu m-am putut abține să nu mă gândesc câți dintre americani gândesc de fapt ca Studdock. Suntem convinși că educația e un panaceu pentru toate relele și că dacă masele ar putea pur și simplu să mai treacă o clasă sau să-și ia o diplomă, nu am avea atâtea necazuri.
Dar dacă educația este, așa cum sugerează Miss Hardcastle în pasajul de mai sus, tocmai ceea ce încețoșează ochii publicului? Sau mai bine am spune ceea ce numim educație.
Vedeți, există o deosebire între ceea ce numim educație și ceea ce reprezintă de fapt educația adevărată. Ceea ce numim educație se găsește adesea în școala instituționalizată, școala primară, gimnaziu, liceu și alte centre sacre de învățare. Îi trimitem adesea pe copiii noștri în aceste instituții, cu cele mai bune intenții, sperând că vor ieși niște adulți înțelepți și cu discernământ. Din nefericire, prea adesea ies marcați de propagandă.
Richard Weaver a descris bine situația în eseul său din 1995 „Propaganda”.
„A distinge propaganda de educație e de o importanță vitală. Cele două sunt amestecate în mințile multor oameni deoarece ambele au de-a face cu comunicarea. Educația răspândește informația și, de asemenea, caută să inculce atitudini. Propaganda adesea conține informații și întotdeauna este interesată să schimbe atitudini. Mai mult, mare parte din propaganda modernă încearcă să treacă drept educație. Diferența fundamentală ne apare doar când avem în vedere obiectivul fiecăreia”, susține Weaver.
Cum reușim, deci, să evităm această propagandă pseudo-educațională? Weaver ne oferă un răspuns:
„Adevăratul educator lucrează să modeleze audiența pentru binele ei, în acord cu cea mai deplină cunoaștere pe care o are la dispoziție. Astfel, el propune și încearcă să urmărească un standard de adevăr obiectiv. Propagandistul, dimpotrivă, încearcă să modeleze audiența potrivit interesului propagandistului, indiferent că acesta e politic, economic, social sau personal.”
S-a vorbit mult în ultimul an despre succesul educației acasă. Mulți dintre copiii care învață acasă, prin sistemul virtual, aflați însă sub supravegherea părinților, au parte, totuși, de educație din partea sistemului. În acest sistem sunt unii profesori care își doresc ce e mai bun pentru elevii lor, dar sunt și alții care sunt gata să promoveze o agendă „woke”.
Prin comparație, să ne uităm la adevărata școală acasă, în care părinții au preluat toată responsabilitatea educației copilului. Unii ar putea spune că aceasta e adevărata propagandă educațională. Dar să ne gândim la cuvintele lui Weaver cu privire la adevăratul educator care încearcă „să modeleze audiența pentru binele ei.” Care dintre cele două forme de educație caută la binele copilului? Cel mai adesea, părinții vor fi astfel de educatori.
Trăim din ce în ce mai mult într-o lume în care Big Tech, politicienii și așa numiții experți ne spun ce și de ce să facem când vine vorba de Covid, de vaccin, alegeri și multe alte subiecte. Precum cei de la N.I.C.E., nu au o problemă cu cei „educați”. Mai degrabă sunt îngrijorați de cei cu adevărat educație, cei pe care îi numesc „muncitori”, cei care nu au slujbe de top sau care nu au mers la școli de top, ci care au fost educație de cei cărora le-a păsat cu adevărat de ei și care doresc ca ei să cunoască și să urmeze adevărul.
Ar trebui să îi facem pe copiii noștri să urmeze această ultimă tabără. Nu contează dacă au slujbe strălucitoare sau dacă fac parte din elită. Contează să aibă ochi pentru a discerne propagandă costumată în educație.
Învățați-i pe copii să cunoască și să iubească adevărul. Vă vor mulțumi și ei și compatrioții voștri.
Radule,
multi sunt mai tineri cu 7 ani …..! :))
FERICIREA DE A TRĂI ÎN UE, NOUA URSS. ”NU TREBUIE SĂ ACCEPȚI CEEA CE AU PLANIFICAT PENTRU TINE!”
De Roland Cătălin Pena – https://www.activenews.ro/opinii/Catalin-Pena-Fericirea-de-a-trai-in-UE-noua-URSS.-Nu-trebuie-sa-accepti-ceea-ce-au-planificat-pentru-tine-192519
Video aici:
https://www.youtube.com/watch?v=m41Tdl5mvdg&t=1s
În contextul în care Comisia Europeană ne dă pe la nas cu aceeași aromă a acceptării României și Bulgariei, proastele UE, în Spațiul Schengen anul ăsta, – o altă mare minciună care ne este servită ca să votăm tot ce ne pun pe tavă progreșiștii de la Bruxelles, adică pe Nicu și Marcel -, îmi permit să vă amintesc niște lucruri, care la vremea când ne-au fost impuse la mulți ni s-au părut benigne. Mie, NU, ca să fim lămuriți din prima!
Ca să nu vă plictisesc, azi nu spun mai multe decât cele de mai jos…
Fericirea de a trăi în UE, noua URSS, o să ne iasă pe nas, dar va fi prea târziu…
Au fost vagoane de nefumători și fumători, au fost spații separate în restaurante etc.
Ce i-a deranjat pe nefumători? NIMIC!
Dar sexo-marxiștii au luat-o pas cu pas cu interdicțiile, ca să ne învețe cu ele…
Au atins apogeul când ne-au arestat la domiciliu, complet nevinovați, pe motiv de GRIPĂ Covid-19…
Le-a ieșit!
Maxim e că nu se mai fumează în cafenele… Care d-aia au apărut, să bei cafea și să fumezi!
Din păcate, puțini dintre noi pricep cum suntem băgați în cușcă, câte puțin în fiecare zi!
Fericirea de a trăi în UE, noua URSS, o să ne iasă pe nas, dar va fi prea târziu…
Și mulți, foarte mulți dintre noi se fac că nu văd în ce mare rahat am intrat.
Iată cum ne descria, acum aproape două decenii, dizidentul sovietic Vladimir Bukovski acest mare rahat:
„Mi se pare de neînțeles că, după ce tocmai a fost înmormântat un monstru, Uniunea Sovietică, un altul remarcabil de similar, Uniunea Europeană, este construit.
Ce este cu exactitate Uniunea Europeană?
Poate prin a examina Rusia Sovietică putem obține răspunsul. Uniunea Sovietică era guvernată de 15 oameni care nu erau aleși, care se desemnau reciproc și nu răspundeau în fața nimănui. Uniunea Europeană este guvernată de 20 de oameni care se numesc reciproc, se întâlnesc în secret și care nu răspund în fața nimănui și pe care nu-i putem demite din funcții.
S-ar putea spune că UE are un parlament ales. Păi și Uniunea Sovietică avea un parlament al său, Sovietul Suprem. Se aplică aceaași ștampilă ca pentru Sovietul Suprem, iar timpul la microfon e limitat pe grup ajungând cam la un minut pentru fiecare europarlamentar.
În UE sunt sute de mii de eurocrați cu salarii imense și mulți servitori, bonusuri și privilegii, imunitate pe viață pentru orice fel de persecuție, care este pur și simplu dusă de la o poziție la alta indiferent de ceea ce au făcut sau nu au reușit să facă. Nu este asta exact ceea ce făcea regimul sovietic?
Uniunea Sovietică a fost creată prin forță și de multe ori prin ocupație militară. Uniunea Europeană nu a fost creată prin forța militară, dar în mod sigur prin forță și abuzuri economice. Pentru a continua să existe, Uniunea Sovietică s-a extins tot mai mult. În momentul în care a încetat să se extindă, a început colapsul. Iar eu suspectez că acest lucru este adevărat și pentru Uniunea Europeană.
Ni s-a spus că scopul Uniunii Sovietice a fost să creeze o nouă entitate istorică, poporul sovietic, și că noi trebuie să ne uităm naționalitatea, tradițiile etnice, obiceiurile noastre. Aceleași lucruri par să fie adevărate pentru Uniunea Europeană. Ei nu doresc ca voi să fiți britanici sau francezi, ei vor ca voi toți să fiți o nouă entitate istorică, europeni, să vă suprimați toate sentimentele naționale, și să trăiți ca o comunitate multinațională. După 73 de ani, același sistem în Uniunea Sovietică a rezultat în mai multe conflicte etnice decât oriunde în lume.
În Uniunea Sovietică unul dintre scopurile principale a fost distrugerea statului național. Și asta este exact ceea ce observăm în Uniunea Europeană astăzi. Bruxelles-ul vrea să absoarbă statele națiune astfel încât națiunile să înceteze să existe.
Corupția era atotstăpânitoare în sistemul sovietic, de la vârf până jos, și așa este și în UE. Aceeași activitate de corupție endemică care îmbiba întreaga Uniune Sovietică există în UE. Cei care i se opun sau o demască sunt aduși la tăcere sau sunt pedepsiți. Asta nu s-a schimbat.
În Uniunea Sovietică am avut Gulagul. Eu cred că avem un Gulag și în Uniunea europeană. Un Gulag intelectual care este cunoscut drept corectitudinea politică. Când cineva încearcă să spună ce gândește, în chestiuni de rasă sau sex, sau dacă ideile sale sunt diferite de cele aprobate, va fi ostracizat.
Acesta este începutul Gulagului, începutul pierderii libertății tale!
În Uniunea Sovietică ne-au spus că avem nevoie de un stat federal pentru a evita războiul.
În Uniunea Europeană îți spun exact același lucru. Pe scurt, aceeași ideologie, UE este vechiul model sovietic prezentat sub veșmânt vestic.
Dar, repet, ca și Uniunea Sovietică, Uniunea Europeană are în sine sămânțele propriei sale prăbușiri. Din păcate, atunci când se va prăbuși, și se va întâmpla, va lăsa o imensă distrugere în urmă și vom rămâne cu imense probleme economice și politice. Vechiul sistem sovietic a fost incapabil să se reformeze, la fel este și cel al Uniunii Europene. Dar există o alternativă la a fi conduși de cei 20 de oficiali autonumiți la Bruxelles. Aceasta se numește independență. Nu trebuie să accepți ceea ce au planificat pentru tine! Până la urmă, nu ai fost niciodată întrebat dacă ai vrut să te alături. Eu am trăit în viitorul tău și nu a funcționat”.
Parteneriat Cetateanul.net
Vedeti și La moartea unui erou. Cu Vladimir Bukovski la TVR despre Moștenitorii KGB din România. INTERVIUL pentru care Ion Iliescu a vrut să ne dea în judecată: „Iliescu, Militaru și ceilalți erau de fapt implicați într-o manevră a Moscovei.” „Nu știu cine-i Tismăneanu!” „UE, pe urmele URSS”. IN MEMORIAM
ROMÂNIA-CHINA 75 DE ANI
– Am prins ultimul tren în frumoasa relație de prietenie cu poporul chinez (I)
De Dan Tomozei
Astăzi, 5 Octombrie 2024, China și România marchează 75 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice bilaterale, România fiind una dintre primele țări care au reacționat la scurt timp după ce, la data de 1 Octombrie 1949, de pe Poarta Tian Anmen, președintele Mao Zedong a declarat înființarea Republicii Populare Chineze.
Chiar dacă actuala clasă politică de la București nu acordată atenția cuvenită și respectul revendicat de istoria comună în relația cu Beijingul, trebuie insistat pe sublinierea unor evenimente, oameni și momente care au marcat în mod unic prietenia China-România, ajunsă la perioada de glorie între anii ’70-’80 ai secolului trecut.
În ziua celebrării celor 75 de ani de parteneriat comun, deschid seria unor texte puse sub titlul general „ROMÂNIA-CHINA 75 DE ANI”, în care, pe durata lunii Octombrie 2024, voi prezenta aspecte relevante din istoria comună, personalități și evenimente, având la bază documente din Arhiva Ministerului Român de Externe din perioada 1880-1990, conținutul volumului „Un prieten adevărat, China”, apărut anul acesta la Editura Pestige din București, alături de textele primite din partea sinologilor români și româniștilor chinezi, constructori ai relațiilor de prietenie România-China.
* * *
În condițiile ultimilor ani, am prins ultimul tren în relația România-China. Am urcat în ultimul vagon fără să știu unde voi ajunge, ce voi găsi la destinație, dar mai ales dacă voi avea răbdarea să înțeleg ce se întâmplă. După 13 ani, singura cale de dialog rămasă este calea culturală, nici ea una suficient de trainică pe jumătatea românească. Politic, diplomatic, economic, uman … suferim acut, fără un orizont de speranță pentru mai bine. Nu așa cum evoluează și gândesc guvernările de la București. Ca în absolut toate relațiile, nu este suficient ca doar o parte să dorească dialogul, doar o parte să manifeste bunăvoință și înțelegere, doar o singură parte să se comporte decent. (…)
În toți anii trăiți în China, am devenit străin de România, ca un efect involuntar al deciziilor politice și economice luate la București. Când urci în trenul care circulă cu peste 350 de kilometri la oră, îți este greu să accepți că normalitatea este la o medie de 50 de kilometri la oră. Simt că mă depărtez de România, de Europa, și ca efect al modului în care se dezvoltă lumea bătrânului Occident, tot mai obosit, tot mai lipsit de identitate, de capacitatea de a înțelege lumea exterioară pe care, oricât se străduie, nu mai reușește să o controleze, să o supună, să o colonizeze.
Pe de altă parte, cu cât China comunică mai mult, mai detaliat și explicit, cu atât este mai puțin înțeleasă de Occident. Asta se întâmplă pentru că liderii și formatorii de opinie din occident au o agendă care nu are legătură cu interesul general al occidentalilor, al europenilor, al românilor în special. În China, nu există dublă măsură, dublu limbaj. În spatele rigidității aparente, există suficient spațiu pentru a pluti liniștit în umanitate, credință, emoție, rezultat imediat sau pe termen lung, foarte lung. Este motivul pentru care China de azi are uriașa șansă de a reprezenta un model de seriozitate și profesionalism, dacă, simt nevoia să repet, nu va aluneca în zona simplistă, facilă a obsesiei pentru audiență, like-uri, klick-bite, dacă va înțelege că există diferențe esențiale, majore, între modul în care își prezintă mesajele în plan intern și modul în care le prezintă în plan extern.
Cei care urmăresc constant procesul de comunicare al Chinei, pot observa o lipsă de adaptare, necum concesie, la o realitate simplă: publicul din afara Chinei este cu totul altul și altfel, cu istorie, memorie, experiență, așteptări și reacții total diferite de cele ale poporului chinez. Aceste aspecte și multe altele sunt calibrate sau distorsionate de avalanșa de informații și propaganda pe model occidental, care determină și generează o serie de false incompatibilități, o serie de reacții de adversitate. Este un motiv pentru care Europa trebuie să aleagă între a se promova politic sau economic, iar China să găsească reursele necesare pentru a descoperi că lumea exterioară este cu totul diferită, iar în absolut orice proiect sau bună intenție există o limită de acceptabilitate, de suportabilitate.
Niciunde în capitalele în care se decide sau se mimează importanța decidenței globale nu găsești multitudinea de viziuni, optici, discrepanțe, divergențe și ciocniri ideologice așa cum se întâmplă la Beijing. Dacă la Washington sau Bruxelles există o respirație cvasimajoritară dominată de liniaritate, de condescendență și superioritate, o asimilare cu substrat lipsit de expertiză și spirit critic, inclusiv în rândul jurnaliștilor, la Beijing realitatea este cu totul alta. Aici, dincolo de experiență, de zeci de ani de muncă și confirmarea experienței, este obligatorie și morala, ca o moștenire confucianistă obligatorie, promovată astăzi în vairantele originale sau adaptate vremurilor. Ca să înțelegi ceastă realitate, trebuie să trăiești aici, să observi, să simți, să lecturezi, să înțelegi, mai înainte de a porni pe un traseu dominat de formule și prejudecăți occidentale. China este o altă lume. Aici, jurnalismul este o profesie cu aspecte diplomatice, iar diplomația atinge nuanțe chirurgicale. Subliniez aceste realități pentru a se înțelege că cele câteva zeci de jurnaliști străini acreditați în China, tot mai puțini în ultimii ani, nu au cum să acopere, să cuprindă realitatea chineză. Cât despre România … ultimul corespondent avut la Beijing a încheiat misiunea în urmă cu 22 de ani.
De mai bine de 14 ani, trăind în China dar fiind conectat permanent la evenimentele din România, sunt dominat de o serie de întrebări, cu nuanțe predominant culturale: Cine am fost? Cine suntem? Ce vrem să fim, să mai fim, ca națiune? Absolut nimic din cele înregistrate în ultimele decenii nu oferă o firavă speranță României, alta decât disoluția în spațiul Uniunii Europene aplatizat după concepte, formate și formule americane, toate o contradicție între formă și sens. Dacă la Bruxeeles nu mai sunt specialiști care să poată dialoga în mod real cu Beijingul, la București și în România au fost eliminați sau blocați majoritatea interlocutorilor. Sunt tot mai puțini cei care vorbesc în cunoștință de cauză, cei care au expertiză pe China sau Asia, care vorbesc public, adoptând o poziție care să revendice dacă nu prietenia cu China, măcar echilibrul necesar atunci când este abordat subiectul China. După apariția surprinzătoare a specialiștilor în Covid-19, aceștia s-au reciclat devenind specialiști în Rusia și Ucraina, iar mai apoi în Taiwan și Orientul Mijlociu. (…)
În mod cert, românul vrea să circule cu trenul de mare viteză, cu 350 de kilometri pe oră, indiferent cine construiește rețeaua feroviară, fie democrat, fie socialist, numai să poată avea la dispoziție un asemenea mijloc de transport. Niciunde în lume, mâncarea și nivelul de trai nu are etichetă politică, însă, devine tot mai clar că regimul politic poate determina și influența pe termen lung costul hranei și nivelul de trai. (…)
Formulele disperate cu care acționează liderii Occidentului Colectiv, care caută să impună restricții în colaborarea cu estul-european, cu China, cu formatul BRICS, subliniază îngustarea realității și spațiului în care modelul agresiv, războinic, duplicitar și decadent american mai poate acționa. Dacă Sudul Global se trezește, având în China și țările BRICS un partener, o alternativă de construcție, este doar o problemă de timp până când, din nou, estul-european va ajunge la o schimbare de paradigmă politică. Pentru asta, însă, este nevoie de demnitate și ieșirea din stadiul de colonie în care a reintrat România sub mandatele președinților Traian Băsescu și Klaus Iohannis, sub guvernările în care s-au succedat PSD și PNL ca principale forțe politice.
Lumea trebuie să facă eforturi pentru a rămâne în realitate, valabil pentru Vest, valabil pentru Est, în condițiile în care primii nu concep să piardă rolul hegemonic, de jefuitori, iar cei din urmă nu concep să mai fie țări de mâna a doua, exploatate uman și economic. O realitate obiectivă, nu prefabricată și îndesată în mentalul colectiv cu ajutorul noilor instrumente de manipulare sofisticată.
Cât poate România de azi să rămână în echilibru, în condițiile în care factorul de corupție este predominat la nivel intelectual? Mai mult, cine poate păstra echilibrul în acest conflict ideologic, social, economic, în care o lume se stinge, o alta se ridică după cu totul alte principii și repere?
Cine și în ce limite va trasa noile repere privind îndrăzneala și obrăznicia, predestinarea și premeditarea, religiea și spiritualitatea, părerea și opinia?
Privesc spre România trăind temporar într-o țară care își asumă istoria în întregul ei, luminile și umbrele, observând că fiecare vârstă are emoția și gustul specific. Vârstele Chinei sunt de mii de ani aceleași: profunde și ascunse, în permanentă transformare. Ale României capătă nuanțe ciudate, fiind obligat să observ că între agramații și impostorii de azi, am de ales comuniștii anilor ‘70-‘80, care aveau enorm de mult bun simț, aveau școala necesară și experiența pentru a ocupa un post, o funcție, spre deosebire de doctorii în științe de azi care își zdrobesc diplomele în exprimare în limba română.
Nu știu dacă voi apuca să revăd recuperată relația de prietenie România-China, dacă la București vor mai exista oameni care să înțeleagă sensul cuvintelor demnitate și mândrie națională. România are deja generații educate să urască și să judece la ordin, generații care sunt rupte total de contact cu realitatea, de propria cultură, istorie, spiritualitate. (…)
Ce știu este că la o margine de lume, în Asia, România a avut și încă are un bun prieten, poate singurul: China!
Cât de adânc coboară în istorie relația dintre români și chinezi, trebuie cercetat până în urmă cu 7000 de ani, în perioada neolitică a Culturii Cucuteni și Culturii Yangshao (仰韶文化/Yangshao wenhua). Dincolo de inspirația oferită de natură și divinitate, nu există repere palpabile care să argumenteze similitudinea existentă între cele două culturi, ale căror urme au fost descoperite de arheologi abia la final de secol XIX, început de secol XX.
FOTO: Obiecte prezentate în expoziția organizată, în luna Mai 2017, de Institutul Cultural Român din Beijing.
În China, arheologia modernă a fost promovată de geologul suedez Johan Gunnar Andersson[1], care a coordonat săpături în zonele centrală și vestice. Astfel, în 1930, a fost descoperită Cultura Yangshao, fixată în scara Istoriei între anii 5000 și 3000 î.Hr., binecunoscută pentru vasele din ceramică bogat colorate. Dat fiind că deja Cultura Cucuteni[2] (5800-3200 î.Hr.) fusese deja descoperită la 1884, de Teodor T. Burada[3], pe arealul din nordul României de astăzi, Andersson a susținut că civilizația chineză nu își are vatra pe valea Fluviului Galben (Yangtze), ci a fost o civilizație migratoare, venită de pe pajiștile eurasiatice. După zeci de ani de ample descoperiri și cercetări, mediul academic internațional a stabilit, pe baza descoperirilor succesive din China, că rădăcinile Culturii Yanghshao sunt spontane, chiar dacă asemănările sunt izbitoare în relația cu Cultura Cucuteni.
Este motivul pentru care, de zeci de ani, între China și România sunt derulate cooperări la nivelul Institutul de Arheologie al Academiei Chineze de Științe Sociale, cercetările comune fiind derulate în șantierul arheologic din satul Dobrovăț, județul Iași. La Dobrovăț a fost decopertată o suprafață de șase hectare, pe care au fost descoperite obiecte datând din jurul anului 4300 î.Hr., din primele etape ale Culturii Cucuteni. Aici au fost descoperite rămășițele a nouă case, pământul din care au construite fiind demonstrat că a fost ars înainte. Studiind starea bucăților de pământ, unele vitrificate, arheologii chinezi au concluzionat că arderile s-au făcut la temperaturi de peste 1.000 grade Celsius. Mai mult, dat fiind că în cadrul Culturii Cucuteni nu au fost descoperite cimitire, arheologii români și chinezi speculează că obiceiurile de înmormântare din acea perioadă includeau incinerarea în propriile case, considerate ca fiind parte vie a existenței. Odată cu moartea proprietarului, dispărea și locuința, cu toate bunurile folosite.
În cadrul cercetărilor de la Dobrovăț, arheologii chinezi au apelat inclusiv la lopata Luoyang[4], dat fiind că zona este împădurită, iar aparatele de detectare nu oferă rezultatele așteptate.
După zeci de ani de cercetări, întrebările rămân. Cum a fost posibil ca două populații și culturi, aflate la o distanță de 7.000 de kilometri, să construiască similar și să producă obiecte de ceramică pe care să le modeleze și picteze până la identitate? O relația de comunicare, fie și intermediată, între culturile Cucuteni și Yangshao, nu este acceptată la nivel științific. Dar, dincolo de ceramică și de materialele de construcție, încep să apară diferențe consistente mai ales în privința obiectelor de utilitate imediată și cele ritualice, dezgropate din cele două culturi par semnificativ diferite. (…)
Puțini dintre locuitorii satul Sanmenxia (三门峡) din provincia chineză Henan, trăiesc în conștiința tezaurului cultural Yangshao, care a ajuns să preceadă toponimul oficial. Aici, de 100 de ani, se descoperă permanent urmele unei civilizații străvechi, de acum 7000-5000 de ani, într-un spațiu denumit azi Parcul Național al Ruinelor Arheologice din satul Yangshao. (…)
Cu ajutorul ultimelor tehnologii, arheologii prelevat mostre de fibroină[5], din rămășițele umane dezgropate, demonstrând că înainte de a fi înmormântate corpurile au fost cel mai probabil învăluite în mătase.
Însă, ce leagă în mod esențial culturile Cucuteni și Yangshao este ceramica pictată, tipică, unică, uimitoare prin creativitate, mulți specialiști convenind că aceasta reprezintă primul val artistic din perioada preistorică umană. Obiectele de ceramică oferă reprezentări de petale, triunghiuri arcuite, puncte circulare, păsări, pești, reprezentări umane și ale focului.
Un prim proiect de cooperare China-România a fost demarat în 2019, când un grup de experți de la Institutul de Arheologie al Academiei Chineze de Științe Sociale s-au alăturat săpăturilor din Dobrovăț (Iași), dorința principală fiind legată de misterul care aduce atât de aproape cele două culturi neolitice. Pandemia a suspendat cooperările, însă, după anul 2021, dialogul China-România a fost reluat, partea chineză manifestând interesul în acest sens.
O explicație prezentată până acum este legată de faptul că locuitorii din perioada celor două culturi erau eminamente sedentari, cu o activitate agrară stabilă, dar, spre deosebire de civilizația Cucuteni, dispărută fără o explicație istorică judicioasă, civilizația pe cursul Fluviului Galben a continuat și s-a dezvoltat, zona centrală a Chinei de azi fiind considerată rădăcina civilizației chineze.
Chinezii consideră România drept patria ceramicii pictate Cucuteni, o zonă aflată la interferența rutelor comerciale euro-asiatice antice, cu o poziție strategică între vechea Europă și Asia. Mai mult, chinezi privesc Cultura Cucuteni ca pe un apogeu al civilizațiilor preistorice din Europa.
Pe de altă parte, există consistente poziții în rândul cercetătorilor chinezi care susțin că asemănările vizuale de vasele de ceramică aparținând celor două culturii nu sunt atât de pregnante, dimpotrivă, sunt superficiale și înșelătoare, existând suficienți indicatorii culturali în spatele asemănărilor[6] dintre civilizațiile apărute și care au înflorit în epoca de tranziție de la neolitic, la epoca bronzului. (…)
Din altă perspectivă, Prof.Univ.Dr. Anna Eva Budura susţine că străvechea şi valoroasa cultură Yangshao este anterioară culturii Cucuteni, aşa încât ceramica din spaţiul chinez „poate fi considerată primul mesager al civilizaţiei Huaxia care a ajuns până în Europa Centrală şi a găsit condiţii de înflorire maximă la Cucuteni, pe plaiurile României. Uimitoarea asemănare a celor două culturi, apropiate în unele cazuri până la confundare, a fost semnalată de unii istorici francezi încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar constatărilor lor nu li s-a acordat importanţă”.
[1] Johan Gunnar Andersson (1874-1960) a fost un geolog, paleontolog și arheolog suedez, asociat cu începuturile arheologiei chineze moderne. Prima vizită în China o efectuează în 1914, în calitate de consilier minier al guvernului de la Pekin, unde a sprijinit procesul de formare a primei generații de geologi din China. De asemenea, în China, a făcut numeroase descoperiri în domeniul minereurilor, geologiei și paleontologiei.
[2] Cultura Cucuteni sau Cucuteni-Trypillia, denumită după satul Cucuteni, Județul Iași, românia. Primele descoperiri și cercetări au fost făcute în anul 1884.
[3] Teodor T. Burada (1839-1923), jurist, folclorist, etnograf și muzicolog, membru corespondent al Academiei Române. Descoperirile sale, privind obiectele ceramice găsite pe dealul Cetățuia de pe moșia Cucuteni au fost prezentate la Congresul de Arheologie de la Paris (1889), devenind cunoscute la nivel mondial, fiind considerate încă de pe atunci un punct de pornire în studiul preistoriei umane din spațiul european.
[4] Lopata Luoyang este un instrument tradițional de testare, în formă de tub, utilizat de arheologii chinezi pentru examinarea straturilor de sol și pentru a localiza posibile relicve subterane.
[5] Substanță proteică, principal component al fibrelor de mătase naturală.
[6] Punct de vedere exprimat de Prof. Wen Chenghao, din cadrul Institutului de Arheologie al Academiei Chineze de Științe Sociale, în cadrul articolului intitulat “Clues from an intriguing past”, publicat în China Daily, 23 Decembrie 2021
* Din volumul „Un prieten adevărat, China”, Dan Tomozei, Editura Prestige 2024, p. 190-193
Tomozei? Aproape impostor…(nici macar limba nu o cunoaste)
Cel mai bun cunoscator al spatiului kinez a fost prietenul meu, care a si tradus O scrisoare pierduta, ce face si acum sala plina in tetrele din Kina si care, de bun si blajin a fost ales de El sa-i stea de-a dreapta si de-a pururea, inca din 2022!
*Marian va tine totul la cald pt varianta dura sau lină, caci, rand pe rand, venim din umbra noastra sa ne luam lumina …