Culisele Diktatului de la Viena
www.activenews.ro

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din parteareprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și Bucovinei Memoriul lui Iorga din 2 iulie 1940 cu privire la pierderea Basarabiei și a Bucovinei de nordCrime, jafuri, torturi, copiii dintr-un spital aruncați pe geam, profanări de biserici: Atrocitățile comiseasupra populației și armatei române în 1940 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord. Documente OFICIALE ale statului român

La 77 de ani de la dictatul care a dus la separarea – vremelnică – a unei părți a Ardealului deȚară, este bine să cunoaștem cât mai multe detalii despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Cu cât știm mai multe, cu atât avem mai multe șanse să nu repetăm ceea ce am greșit atunci.Înacest sens, trebuie să precizăm că vara anului 1940, cu cedările teritoriale către URSS și Germania, afost punctul culminant al unei politici falimentare, ce nu a ținut cont de schimbările politice de pecontinent de la momentul psihologic al Primului Război Mondial.

Revenind la momentul 30 august 1940, colonelul (r) Alesandru Duțu, unul dintre cei mai redutabiliistorici militari ai țării, a publicat câteva dintre culisele acelor evenimente nefaste pentru noi.

Astfel, printre detalii, iese în evidență termenul de „gândire”, pe care Germania nazistă l-a oferit României pentru „acceptarea arbitrajului”: 5 minute!

De asemenea, reiese importanța pe Hitler și Germania o puneau pe petrolul României, de unde și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la un atac al Ungariei. De altfel, cancelarul Germaniei chiar preciza că Ungaria nu are șanse într-o confruntare militară cu România, iar un conflict dintre cele două ar fi degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul nemților. Mai mult, Hitler considera imperioasă continuarea existenței statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuher-ului anunțau partea română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România în mâinile Rusiei pentru a fi distrusă. Aceste mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public, a „imposibilității” rezistențe iromânești în fața agresiunii maghiare și care se dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde lașitatea Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale.

Iată textul colonelui (r) Duțu, marcând evenimentele în ordine cronologică (sublinierile ne aparțin):

26 – 27 august 1940. Cine, unde și cum a stabilit traseul viitoarei linii de demarcație româno-ungară impusă prin dictatul de la Viena . Adolf Hitler: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă”. La 26 august 1940, preocupat de ,,cursul pe care-l lua controversa dintre Ungaria și România” și dorind să ,„evite cu orice preț o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Cianopropunându-i să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Stră ine român și ungar și ,,să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”. Oferta trebuia însoțită și de un ,,avertisment”: „cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare”. Având acceptul lui Benito Mussolini, ministru italian de Externe s-a declarat de acord.

A doua zi, convocat de urgență în Germania, la castelul lui Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Fabricius a indicat o linie de demarcație prin care România pierdea unele regiuni de graniță. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și orașul Cluj. Carl Clodius a plusat însă pentru Budapesta reușind să convingă pe von Ribbentrop că și „regiunea secuiască trebuie să aparțină neapărat Ungariei”. Seara, spre Germania s-a îndreptat și Galeazzo Ciano având „deplină libertate de acțiune” din partea Ducelui.

La Obersalzburg, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano prezintă lui Adolf Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Conform stenogramei întocmită de Paul Otto Schmidt, neștiind dacă amenințările Ungariei la adresa României erau serioase, Führer-ul a apreciat că în evaluarea situației generale trebuiau luați în considerare mai mulți factori: „Un factor pur material, care are însă o importanță extraordinară pentru continuarea războiului: aprovizionarea cu petrol, care este extrem de importantă, atâ t pentru Germania cât și pentru Italia. Este limpede că la primul foc de armă vor înceta toate expedițiile de petrol din România către Germania și Italia. Natural că o Românie în război cu Ungaria nu-și va mai putea exporta produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre. Un al doilea element este problema extinderii războiului… Aceasta va duce la înrăutățirea considerabilă a situației Germaniei și Italiei în viitor. Dacă se va ajunge la un conflict armat, Ungaria se va lupta fie singură, fie cu ajutor străin. Dacă Ungaria va rămâne singură, atunci, având în vedere gradul ei depregătire militară și situația ei în alte privințe, victoria nu este deloc sigură… Rezultă limpede că un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei și Italiei și de aceea ambele țări au totinteresul să facă totul pentru a evita un astfel de conflict. Aceasta este și părerea generalilor germani,deoarece nici ei nu consideră posibilă victoria ungară, cum o socotesc cei de la Budapesta”.

În final s-a considerat că pentru protejarea intereselor germane se impunea șantajul. „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria – a continuat Hitler – cu urmările grave pe carele-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele,dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie săaccepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datoreazăsatisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și național-șovinismului. României trebuie să i se aratelimpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național care, la urmaurmelor este încă destul de mare… De altfel, Italia și Germania trebuie să se gândească dacă nu ar fiindicat să dea o asigurare în legătură cu existența statului român în continuare, deoarece, dupăreglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei șiGermaniei”.

În final, Führer-ul a decis ca noua linie de demarcație româno-ungară să corespundă intereselor și planurilor viitoare de acțiune germane: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților Orientali, pătrunderea până în apropiere de Brașov, pentru a „proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei și României în așa fel încât ele să fie ținute ca „două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.
Cu același prilej s-a hotărât să nu se ducă convorbiri cu nici una dintre cele două delegații, ci ,„la unmoment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană , cu linia dedemarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”. Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au împachetat harta și auplecat la Viena. Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Adolf Hitler a ordonat și măsuri militarecorespunzătoare. 29 august 1940. Dictatul de la Viena (I). După primirea invitației guvernului german ca ministrul român al Afacerilor Străine să participe, laViena, la ,„o convorbire asupra relațiilor româno-ungare”, regele Carol al II-lea a cerut să se insistepentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualeicedări de teritoriu: între 10 000 și 18 000 kmp). Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Ion Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă lui Joachim vonRibbentrop, prin Mihail Manoilescu): „Noi stăm pe punctul de vedere al schimbului de populație. Dreptcea mai largă concesiune am consimțit ca îndată după acceptarea acestui principiu să avem opropunere pentru o eventuală frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis și drept urmaresă fie mutată încoace și încolo judecând-o prin prisma punctului de vedere teritorial”. La 29 august 1940, în Capitala Austriei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au discutat maiîntâi cu delegația ungară condusă de Csáky István căruia i-a propus ca diferendul să fie soluționat prin„arbitraj”. Cerând „un timp de gândire”, ministrul de Externe ungar și-a întrebat guvernul dacă „este deacord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că„arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerareatunci când își vor forma decizia juridică”. Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis „să sesupună fără condiții” deciziei luate de „tribunalul” german și italian. „Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu, asentimentul guvernuluiromân fiind cerut până la „ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece „ar cere prea multăvreme”).
După ce ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul român ar fi cerutvreodată arbitrajul, Joachim von Ribbentrop a vorbit „în termeni impresionant de apăsați” de „ataculconcomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă„Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitulRomâniei”. După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care„ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru „ca un bluf, pentru căFührer-ul nu face bluf”.
La rându-i, Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,„dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”.