Au existat și evrei care au spus adevărul
Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010

Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul
preşedintelui W. Wilson, în 1961

Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control
total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea
complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc
aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări.
Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte
vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi
dormeam.

Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a
izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc
lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea
Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania,
Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase
acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane,
care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din
Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu
alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni.
Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la
Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau
jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea
pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei.
Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate
acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania
oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo
ante basis”.Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să
considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”.

Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi
încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o
pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue
un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din
Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au
mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic
pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care
dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile:
încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi
putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii
voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război.
Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au
spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest
război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să
ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.

Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în
război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este
Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”.
Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi
avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv
oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată
vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea
Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferi
sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea
Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în
octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre
dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate
pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii
Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane,
deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii
americani erau evrei şi, în general, mass-media americană
aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau
pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din
Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar.
Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând
războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci
celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un
dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi
Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri
au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de
Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul
anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate
de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi,
la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de
atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând
despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva
Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau
buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii
executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La
puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război
Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului
Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunândui.
„Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi
obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni
asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii.

America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel
război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în
patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens
ca America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în
Marea Britanie şi au spus:„Ei bine, noi ne-am îndeplinit
obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne
arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după
război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau
zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o
chitanţă”. Iar„chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă
redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi
poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost
denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii
Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA
în război.
Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim
vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu
cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în
război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit
şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117
evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost
acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în
cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi
împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au
spus:„Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în
public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în
acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească
înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii
doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei.
Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie
precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau
mai confortabil instalaţi decât în Germania.
Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de
important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard
Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii
maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines.
Era domnul Bleichroder,bancherul familiei Hohenzollern. În
Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai
mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în
Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să
gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie
ipotetică. Să presupunem căSUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi
învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată
tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China
comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar
duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de
reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţivă
că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la
noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au
trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război
împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a
americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză?
Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi
nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de
ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…

Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi
cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase
în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea
Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu
respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul
că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că
sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în
toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul
antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul
german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în
război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în
1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos
decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici
vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era
ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge
acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl
Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania
interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe
evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară.
Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără
niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu
aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii
creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania
era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai
departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul
lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în
următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii.
Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile
germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania
producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între
Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur
istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru
care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă,
din punct de vedere politic.
Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce
descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente
puternice s-au dezvoltat în germani.

Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost
atins.

Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a
avut acces la multedocumente de la Departamentul de Stat)
citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de
către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşazisele
lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de
comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru
că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii
Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi
miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii
au preluat puterea înBavaria, pentru câteva zile. Rosa
Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia
puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a
încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor
prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi
executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în
Olanda.

Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a
fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar
germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar
fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu
german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu
lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci
o luptă cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de
germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia
Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care
controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei
germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic
cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului
german şi adevărata cauză a resentimentelor
germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor,
organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost
îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi
americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau
catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat
inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la
Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au
reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl
concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l
deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii
lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!”Vă puteţi
imagina ce au răspuns germanii…

Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania
refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei
de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful
delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în
SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a
rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt
împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un
conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se
vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi
aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în
cadrul afacerilor de export”.
Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia
să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export
două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august
1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi
autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a
recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery
Administration”.
Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New
Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat
economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât
de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un
produs având inscripţionat Made in Germany.
Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth
mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi
ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele
cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii
pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” –
aşa cum se face uneori în Sud.

Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască
Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta
Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de
cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania
nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista
suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.

Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care
declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi
ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa
ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe
magazinele evreilor. Lucru normal.
De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar
de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin
embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi
apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era
ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a
împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris,
germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania.Astfel
au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1
consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în
continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în
Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva
evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului
război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final,
se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial,
pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut
necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un
război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va
supravieţui şi cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii
deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu
exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.

În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea
Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat
seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul
nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici,
curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84
miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva
cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat
puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut
comanda în atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război
mondial?
Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea
fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta
chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în
1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război
britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un
război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA,
la vremea respectivă? Nimeni.

Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut
sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi
oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva
idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau
Sr., în 1912,în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau
zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al
lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare,
eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul
mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe
preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui
Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe
preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi
preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul
de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la
fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război
mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în
Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii
de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu
ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din
auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă,
singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă
scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se
referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul
Dumnezeu, în sensul că orice
promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în
următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit.
Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi
promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de
câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că
legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de
respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor?
Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat
germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi,
americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii,
şi din aceleaşi motive.
Benjamin H. Freedman
.
.
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare,
dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în
1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York
City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap.
După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul
cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o
mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari,
pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale
evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt
extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte
nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale
pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii
americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel
Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph
Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale
societăţii americane.
Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961,
la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme
de Commori Sense. Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă
convingem. E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul său.

Prelucrare de Karen Miller