Albert Einstein – un hoţ genial  ?
Articol de:  Emil Goga  la data:  12/08/2012 13:32:00

În 1999 analizele ştiinţifice şi istorice despre naşterea teoriei
relativităţii au condus la concluzia clară că adevăratul creator al
teoriei a fost Henry Poincare şi că lucrarea lui Einstein a fost un
plagiat. Este greu de înţeles cum Einstein a elaborat o teorie de
asemenea amploare în doar câteva săptămâni în condiţiile în care
anterior nu publicase nimic în acest sens.

În ultimii ani au fost descoperite două noi elemente semnificative:

a) absenţa recenziilor a două texte majore a  teoriei lui Poincare în
Analele de Fizica germane, în ciuda meticulozităţii nemţeşti, a altor
trei texte despre studiile sale din 1905, fiind recenzate doar diverse
texte ştiinţifice de mai mică importanţă.
b) ignorarea aparent deliberată a trei studii majore despre
relativitate prezentate de fizicianul francez la seminarul „teoria
electronului”, organizat în iunie/iulie 1905 la Universitatea din
Gottingen . Primul text reprezintă faimoasa notă relativistă către
Academia din Paris despre dinamica electronilor, al doilea era
memorandumul trimis lui Hendrik Lorentz în mai 1904 iar al treilea
descria  principiile relativităţii susţinute de Poincare la Conferinţa
Mondială de Ştiinte din Saint-Louis, din septembrie 1904. Mai mult de
atât, în ianuarie 1905, Societatea de Matematică din Göttingen a
organizat un seminar tocmai despre teoria relativităţii enunţată de
Poincare.

Apariţia acestei situaţii trebuie însă căutată în relaţiile
tensionate existente între Franţa şi Germania la începutul secolului
XX. David Hilbert, invidios pe descoperirile lui Poincare a decis să
reacţioneze, organizând o maşinaţiune cu scopul de a oferi Germaniei
laurii muncii francezului. Iar cum riscurile se dovedeau a fi imense,
era nevoie de o persoană  care să şi le asume. Acea persoană a fost un
mărunt funcţionar la Oficiul de patente şi brevete din Berna, Albert
Einstein.
Universitatea din Gottingen , la care au studiat Gauss, Riemann sau
Lejeune-Dirichlet era considerată la acea dată polul mondial al
matematicilor şi al cercetărilor ştiinţifice. În 1905 universitatea se
afla sub conducerea lui David Hilbert, un matematician de prim rang.
În acel an premiul Bolay pentru matematică a fost pierdut de Hilbert
în favoarea lui Henry Poincare, lucru care a născut o imensă frustare
în mediile academice germane.

Arnold Sommerfeld,  Herglotz şi Wiechert au încercat pe parcursul
toamnei lui 1904 şi iernii următoare să publice trei lucrări despre
electronul superluminic, electronul care se mişcă cu o viteză
superioară luminii in vid, în jurnalul universităţii. Sommerfeld,
fizicianul care a îmbunătăţit modelul de atom descoperit de Niels Bohr
pentru a fi compatibil cu relativitatea şi mecanica cuantică, a
publicat chiar şi într-o revistă olandeză un studiu în care
concluziona că „transformările lui Lorentz”, o ipoteză revoluţionară a
cunoscutului fizician olandez, nu poate fi folosită.  În aceste
condiţii, în mijlocul pregătirilor pentru seminarul din vara lui 1905,
a apărut nota lui Poincare care postula clar şi argumentat: nici un
corp  material nu poate depăşi viteza luminii în vid.

David Hilbert s-a văzut astfel obligat să prezerve autoritatea
instituţiei pe care o conducea, luând trei decizii extreme de
importante:
– să ignore sistematic studiile lui Poincare şi cele adiacente lor.
– să solicite ajutorul lui Max Planck, directorul Analelor de Fizica,
o publicaţie deosebit de influentă, ca notele lui Poincare să nu apară
în rubricile acesteia.
– să caute un german care să-şi asume riscurile unui eventual proces
prin publicarea rezultatelor lui Poincare sub semnătura sa. Acesta s-a
numit Albert Einstein iar motivaţiile pentru care el a fost cel ales
au fost, se pare, următoarele:
-a plagia ceva implica automat excluderea din mediul ştiinţific, ori
Einstein era un simplu funcţionar fără veleităţi
-Hermann Mincovski, evreu lituanian şi şef al departamentului de
matematici din cadrul universităţii îl cunoştea pe Einstein, pe care
l-a avut elev între 1896-1900.
– Max Planck şi Einstein au corespondat o vreme despre teoria cuantică.
– Einstein a scris între anii 1902-1904 diverse lucrări despre
termodinamică, părând că ar avea anumite cunoştiinţe în acest domeniu.
– Soţia sa, Mileva Marici era o fiziciană respectată.
Manipularea a funcţionat iar pentru Einstein a însemnat o incredibilă
şansă de a-şi promova şi propriile idei, cunoscute la Gottingen şi
Berlin ca fiind la rândul lor plagiate şi  care nu-şi găsiseră
susţinere până în acel moment. În toamna lui 1905, imediat după
publicarea aşa-ziselor teorii ale lui Einstein, Max Planck organizează
un colocviu internaţional în care îl numeşte pe acesta „noul
Copernic”.

Adevăratul Einstein

Albert Einstein era departe de a fi un geniu. Considerat retardat
mintal din cauza incapacităţii sale de a vorbi până la vârsta de 5
ani, încă din primii ani de şcoală el a dovedit slabe calităţi. La
vârsta de 15 ani, a părăsit băncile şcolii fără nici o diplomă.
Einstein însuşi recunoştea într-un ziar al scolii că e lipsit de
imaginaţie şi abilităţi practice.

În 1895 pică un simplu examen de intrare la Politehnica din Zurich
, singura instituţie care nu cerea dovada absolvirii cursurilor
liceale. Examenul era constituit din probleme de matematică, pe care
Einstein nu le-a putut rezolva. A urmat o şcoală economică mai
modestă, la Aarau, sperând ca după absolvire să prindă un post
academic. Incapabil să finalizeze cursurile unei şcoli, cum şi-ar fi
dorit, şi descurajat de recomandările profesorilor de a nu-şi continua
studiile, se angajează, cu ajutorul unui coleg şi  prieten,  Marcel
Grossman, viitor co-autor al teoriilor sale, la Oficiul de Patente din
Berna. A fost angajat ca expert tehnic gradul trei, abia în 1906, la
un an  după elaborarea celebrelor sale lucrări, fiind ridicat la
gradul doi. Activitatea sa în cadrul oficiului nu era, cum s-ar putea
crede, bazată pe fizici cuantice sau teorii ale fizicii, ci viza
revizuirea zilnică a documentaţiei tehnice a diferitelor patente.

A lucrat la oficiu până în 1909, perioadă în care a încercat fără
succes să prindă o poziţie în cadrul unei universităţi. Surprinzator,
în condiţiile unui program încărcat, fără acces la orice lucru asociat
unei lucrări academice, Einstein a elaborat în timpul său liber patru
eseuri despre mecanica cuantică pe care le-a publicat în 1905.
Neputând să ofere o justificare a acestei situaţii, Einstein lăsa să
se înţeleagă că o parte din idei i-au venit în somn şi că documentele
care au condus la dezvoltarea tezelor sale s-au pierdut din cauza
războiului, deşi acea perioadă o petrecuse într-un stat neutru,
Elvetia.

Abia în 1909 Einstein primeşte un post universitar insignificant,
profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zurich ,
adevărata sa carieră constând în cea de jurnalist la o publicaţie
evreiască, timp de alţi 10 ani. Căsnicia cu Milena Marici a durat până
în 1919, iar cei doi baieţi rezultaţi au fost diagnosticaţi ca ambii
suferind de schizofrenie, o boală ereditară. Pe lângă Poincare,
Einstein s-a mai „inspirat” şi din studiile lui Hendrik Lorentz,
Olinto di Pretto, care în 1903, publica în revista ştiinţifică Atte,
celebra formulă e=mc2, Heinrich Hertz sau scoţianul James Maxwell.

În 1953, Edmund Whittaker publică o carte, „Teoria relativităţii
lui Lorentz şi Poincare”, în care demonstrează cu documente cum s-a
dezvoltat teoria, istoria sa precum şi sursele primare plagiate de
Einstein în lucrările sale.

Reactia acestuia, încă în viaţă, la acuzele aduse a fost aceeaşi cu
aportul său real în domeniul fizicii: inexistentă.

 

Nota Redacției: acest text a mai fost publicat, aproape integral, cu luni în urmă. De data aceasta putem preciza și numele autorului. Textul ar merita tradus și confruntat cu alte opinii.