Cine știe care este ziua onomastică a lui Mircea Geoană?

Când a apărut în faţa reporterilor la ieşirea DNA, Mircea Geoană avea întipărită o expresie de om care-şi făcuse datoria. “Le-am înapoiat intacte” – a declarat el cu mândrie (în sinea sa gândindu-se că ar fi putut fi pus să plătească uzura dacă le folosea). Era vorba despre cele trei ceasuri “de colecţie” (“nici măcar nu erau pe gustul meu!” – a mai adăugat el, şi nu poţi decât să te întrebi de la ce preţ în sus încep gusturile sale dacă Constantin Vacheron nu e în top) pe care le-a primit cadou “de ziua sa onomastică” (Sfântul Mircea  sau Sfântul Geoană?) de la un prieten. Pentru că doar prietenii sau rudele pot face astfel de cadouri, iar dacă sunt şi trei deodată, dintre care două identice, abia atunci poţi să cuantifici devotamentul (sau interesul) prietenului. Care nu e altul decât Marian Vanghelie. Cei care-şi mai amintesc frumoasele vremuri de după debarcarea lui Iliescu, când Geoană încerca să-şi consolideze “primul inel” (aşa denumea el cercul de colaboratori apropiaţi) au reţinut, poate, spectaculoasa ascensiune a primarului Sectorului 5, exclus de Năstase şi asuprit de DIP, în ierarhia pesedistă. Şi, foarte probabil, printre calităţile avute în vedere de Geoană s-a numărat şi generozitatea prietenului Marian. E drept însă că prietenia asta a şchiopătat serios după ce Geoană a pierdut preşedinţia partidului, revigorându-se brusc atunci când ambii au fost excluşi din partid şi forţaţi să inventeze o formaţiune fantomă, alternativă la PSD, la remorca PNL.

Dar nu despre politică şi doctrină vreau să vorbesc aici. Ci despre oameni. Se întâmplă un lucru a cărui perversitate putea fi cu greu imaginată înaintea declanşării “jihadului” anticorupţie, când DNA a început să adune, pe bandă rulantă, candidaţi la puşcărie din mediul politic. Comiterea unei infracţiuni – în special din categoria corupţiei, ar trebui să marcheze, moral, orice persoană aflată într-o astfel de situaţie. Paradoxal, fenomenul pe care-l înregistrăm este exact contrariul: acuzarea, arestarea şi condamnarea devin, treptat, nişte merite cu care subiectul se mândreşte şi pe care le arborează ca pe nişte medalii. “Eroii” încep să cugete public pe seama justiţiei, dau interviuri în care îşi subliniază tăria de caracter şi modul demn în care înfruntă vicisitudinile, ţinea conferinţe de presă pe scările DNA-ului sau ale tribunalului, dau mesaje pe Facebook şi Twitter. În studiourile TV se perindă prieteni şi apropiaţi care ridică în slăvi calităţile celor anchetaţi şi condamnaţi, iar dacă ajung în puşcărie, îşi suflecă mânecile şi încep să scrie de zor cărţi de specialitate pe care le lansează “echipele de susţinători”.

Şi nu numai atât: colegii de partid se declară fideli până în pânzele albe, adepţi ai nevinovăţiei lor, iar dacă sunt forţaţi să-i dea afară, îi menţin pe lângă casă, în calitate de specialişti.

Acuzaţiile de corupţie încep să devină un soi de certificat de bună purtare, iar anii de puşcărie nişte medalii. Corupţii se transformă sub ochii noştri într-un fel de ilegalişti de pe vremuri, care se legitimează tocmai prin “suferinţele” îndurate sub regimuri opresive şi probabil că nu va mai trece mult timp până când vor deveni chiar nişte condiţii de afirmare şi promovare.

Din acest punct de vedere, Mircea Geoană este pe drumul cel bun. Nu-i mai lipseşte decât “formalitatea” trasformării sale din martor în suspect…

Octavian ANDRONIC