Interviu cu CRISTEA SANDU TIMOC Secretar general al Asocației „Astra Română” pentru Banat-Porțile de Fier și Românii de Pretutindeni

Timocul sau Valea Timocului este o regiune situată în nordul Peninsulei Balcanice (în estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei), de-a lungul văii râului Timoc și în zonele montane adiacente acesteia. Este formată din județele sârbești Branicevo, Morava de Est, Bor și Zaječar, precum și din regiunea bulgară Vidin. În antichitate, regiunea era numită Tribalia (după tribali, o ramură a dacilor, care a trăit în nord-vestul Bulgariei de azi).

În această regiune trăiește o importantă populație românească, numită vlasi, valahi, vlahi de către slavi. Potrivit ziarului comunist „Borba”, din anii’80,ca și unui periodic belgrădean de acum un deceniu, „Nașa Reci”, al lui Vuk Drașkovic, într-un articol semnat de istoricul sârb Dapcevic, românii din Timoc numărau circa un milion de persoane. Este vorba de 200 de comune pur românești și 200 de comune mixte, plus câteva orașe în care trăiesc mulți români.Întrucât, în secolul al IV-lea d.Hr., Valea Timocului făcea parte din Dioceza Dacia, respectiv din provincia Dacia Ripensis,estul de astăzi al Serbiei este practic o parte a vetrei străromâne, ocupate prin forță de-a lungul istoriei. Mai multe informații despre Timocul Sârbesc, fost, în vremea imperiului Otoman, Regiunea Autonomă Marginea, ne oferă venerabilul scriitor, jurnalist și diplomat,Cristea Sandu Timoc, în vârstă de 96 de ani, un refugiat timocean la Timișoara, născut în satul Zlocutea, de pe malul drept al râului Timoc. Mare patriot român, domnul Cristea Sandu Timoc a lucrat, în timpul războiului mondial, la ambasada României din Belgrad, trimis de Mareșalul Antonescu la recomandarea lui Iuliu Maniu.

„Timocul a fost parte a Daciei Aureliene, numit Valahia Mică, unde s-a vorbit și se vorbește aceeași limbă ca la Calafat sau ca la Timișoara”

– Istoria oficială, elaborată la București, vorbește puțin sau deloc despre românii din Peninsula Balcanică. Care este, pe scurt, istoria românilor timoceni?

– Așa cum am mai spus, timp de cel puțin șapte secole după Hristos, nu există nici o urmă de îndoială că o „mare românească”, un imens teritoriu traco-dac latinizat, se întindea de la Marea Egee, la Marea Adriatică, din Munții Pindului în Dalmația, de la Marea Neagră, la Nistru și dincolo de Tisa. Invazia slavă din secolele al VII-lea și al VIII-lea a găsit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limbă romanică; un popor de păstori și agricultori, de comercianți, meșteșugari, prelucrători de metale și constructori bogați. Încă de la începuturi, neamurile sosite din stepe au privit cu ochi răi populația băștinașă. Așezându-se între Muntenegru și Albania, sârbii și-au dat seama că au ales un loc sărac, fără resurse, și de aceea au pornit expansiunea pe pământurile băștinașilor de neam latin. La rândul lui, neamul grec, dornic de expansiune spre nord, s-a împiedicat și el de „ciotul” latin din Pind și Macedonia, încercând, de aproape două mii de ani, să-l grecizeze.Vorbind despre Timoc, amintimcă a fost parte a Daciei Aureliene, unde s-a vorbit și se vorbește aceeași limbă ca la Calafat sau ca la Timișoara, adică daco-româna. Împărțit între sârbi și bulgari, acest teritoriu, numit și „Valahia Mică”, are în spate o istorie bimilenară.

– Se știe că tot Balcanul a fost românesc. Cum s-a ajuns la dispersarea de astăzi?

– Timpurile se schimbă… După încă șapte sute de ani de la năvălirea slavilor, vin turcii (1453), apoi, în părțile de apus, coboară austriecii, iar poporul român se împrăștie, se împuținează, în unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru și Bosnia-Herțegovina. Pe lângă aromânii din Macedonia și Pind, din Albania și Bulgaria, rămân să reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc. Ei au avut parte de domnia a cel puțin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, pană la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Acești domnitori au construit mai multe mânăstiri și biserici românești în sudul Dunării, decât în nord, deoarece românii stăpâneau acel ținut din timpuri străvechi, Dunărea nefiind niciodată, până la 1918, graniță între frați. Dacă ne gândim la marele Basarab I, el a ridicat o mânăstire la Cladova, pe râul Șaina (azi în ruine), una la Mânăstirița (tot în ruine) și una la Vradna (care există și acum, fiind ocupată de călugărițe sârboaice).

– Ați evocat cândva bisericuța din Coroglași, cea cu guri de ulcioare în ferestre. Mai există această minune românească?

– Există, a fost renovată de belgieni, dar sârbii au pus stăpânire pe ea, spunând că strămoșii lor au ridicat-o. Anii trecuți i-au alungat cu poliția pe românii care veniseră acolo să țină un parastas pentru toți eroii căzuți în lupta de la „Rovine II”, cum i se spune bătăliei în cares-a luptat Mircea cel Bătrân cu Baiazid, în 1395. De data asta, turciii s-au aliat cu sârbii. Acolo a pierit, sub sabia lui Mircea, eroul sârb Kralevic Marko, macedonean din mamă româncă,dar au pierit în luptă și mulți turci și români. În memoria tuturor, fără deosebire de credință și nație, milostivul Mircea cel Bătrân a ridicat o bisericuță din piatră, în ale cărei ferestre au fost montate capete de ulcior, într-o anumită geometrie, care, de câte ori bătea vântul dinspre Țara Românească, scoteau o melodie de dor și jale, ca un oftat prelung al unui cor de eroi… Nu știu dacă astăzi se mai aude acel sunet ceresc, dar românii, generație după generație, au făcut acolo parastas în fiecare lună mai. Până acum vreo patru ani, când un grup de timoceni, în frunte cu liderul lor, Dușan Pârvulovici, au fost arestați de poliția sârbă, sub pretextul că n-au aprobare să întindă mesele pe iarbă. De fapt, după cum le este obiceiul, sârbii au dorit să le fure românilor și acest simbol al identității și trecutului lor istoric, declarând bisericuța ca fiind închinată eroului lor, Kralevic Marko. După cum nu se prea știe pe la noi, sârbii, din clipa năvălirii lor pe pământurile românilor, la sfârșitul secolului al VI-lea d.Hr., au tot furatde la gazdele lor, la început bunuri, apoi nume, credință, identitate. Un istoric al lor recunoștea: „Încă din vechime, în perioada migrațiunii lor, strămoșii noștri slavi au început cu hoția, furând altora vitele și stupii… Iar când, în cele din urmă, au sosit în aceste părți pe unde trăim astăzi, strămoșii aceștia ai noștri au furat pământurile săracilor iliri, celți și traci”. Adică a unei populații deja romanizate.

„Toți, și grecul, și bulgarul, și albanezul, și sârbul vor să ne zdrobească, văzând cât suntem de moi, cât de mult îndurăm…”

– Se pare că această hoție s-a manifestat sute de ani de-a rândul… Ce altceva le-au furat slavii geto-dacilor romanizați din Dacia Aureliană?

– Autonomia și dreptul valah cel vechi, limba română, numele și bisericile. După năvălirile din stepele răsăritene, slavii s-au făcut stăpâni cu silnicie pe plaiuri și peste băștinași. Un profesor de istorie sârb, arătând elevilor săi pe un român localnic trecând pe stradă, zice: „În vedeți pe bătrânul acela, ce original e îmbrăcat și cum merge drept pe mijlocul străzii? Are cioareci de lână albă, zăbun negru lung, căciulă mare de oaie, încălțat cu obiele și opinci, cu straița îmbăierată pe umăr. Acesta e unul ce-i reprezintă pe locuitorii cei vechi, băștinași ai acestui pământ, pe care strămoșii noștri, veniți aici din ținuturile lor din răsărit, i-au găsit aici, pe loc. Numai că el nu știe aceasta, și e bine așa”. Bătrânul își ținea bastonul de muntean în poziție orizontală, ca să fie la nevoie… Mergea în treaba lui, pesemne să procure din oraș grunzi de sare pentru mioarele lui de la târlă. Era, zicea profesorul mai departe, „o apariție exotică, deși frecventă”. El, băștinaș ante-slav al pământului, care, iată, nu știa aceasta. Mândria o avea însă păstrată.

– De ce credeți că manifestă bulgarii, grecii și sârbii atâta ură împotriva românilor sud-dunăreni?

– Asta mă întreb și eu… Cred că se poartă astfel cu noi fiindcă au văzut că suntem o nație moale. Toți, și grecul, și bulgarul, și albanezul, și sârbul vor să ne zdrobească, văzând cât suntem de moi, cât de mult îndurăm… O nație adormită. Apoi, ar mai fi și alte motive. Spre exemplu, grecii. Cum să nu ne urască? Gândiți-vă că, pâna la Cuza, o șesime din averile mânăstirești era în mâna grecilor. Prin secularizarea averilor mânăstirești, grecii au pierdut totul. Pe de altă parte, ei urăsc bogăția și vrednicia aromânilor, părtinirea de care s-au bucurat aceștia din partea turcilor, în timp ce pe dânșii i-au oropsit din greu; urăsc inteligența, mărinimia, spiritul liberal al multor intelectuali și magnați aromâni. Vorbind de sârbi, ei ne urăsc pentru că le-am luat Banatul în 1918. Socotesc că au fost stăpâni acolo și au pierdut din pricina vicisitudinilor istorice care pe români i-ar fi favorizat (însuși generalul Berthelot le-a alungat armata din Timișoara). Ne mai urăsc și pentru bogăția păstorilor așa-ziși vlahi, pentru că noi am deținut cele mai bune pământuri, pentru că suntem diferiți, suntem latini, aparținem unei mari familii de popoare vest europene. De curând, au declanșat o campanie condusă de așa-ziși istorici, pentru a demonstra că Vlad Țepeș a fost sârb. Pe vremea când nu aveau stat, nu aveau nimic, l-ar fi avut, chipurile, pe Țepeș, un domnitor viteaz, vizionar, european. Mi se pare de tot râsul o asemenea pretenție. Pe de altă parte, deoarece Constantin cel Mare s-a născut în localitatea Niș de astăzi, ei sunt în stare să lase impresia că și marele împărat bizantin a fost tot sârb. În fine, bulgarii ne urăsc pentru același lucru, dar și pentru că le-am luat Dobrogea. Ar fi dorit-o toată, până la Constanța, nu doar cele două județe. S-au bătut mult pentru asta.

„Cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării”

– Deși sunt o „pană despărțitoare” între două neamuri slave, românii din sudul Dunării sunt încă o necunoscută la nordul fluviului.Au făcut oare tot ce era normal să facă politicienii de după 1989, pentru a-i ajuta să supraviețuiască, să-și facă glasul cunoscut în Europa?

– Doar vag și doar din întâmplare. Cred că singurii guvernanți care ar înțelege drama noastră ar fi aromânii. Ei să vină la putere în București, și ne-ar fi mult mai bine! Am impresia că, în instinctul majorității românilor, sentimentul național a adormit de tot. Mai dăinuie puțin în Transilvania și în Banat, dar în rest îi mort. Cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării, de românii de pe pământul lui Decebal și Traian. Ei nu-i cunosc pe timoceni. Timocenii încă n-au fost sârbizați sau bulgarizați. Au conștiință etnică, dar poate n-o au pe cea politică necesară, cu unele excepții care au scos capul în ultima vreme. Românii timoceni au un tată adoptiv aspru și sunt „streini de mamă”, orfani. Sunt ca niște puișori în cuibar, cu ochii încă negri, nedeschiși, și ridică și ei căpșorul, căscând ciocul la hrană și la aer. Ama, nu să dă! Adică nu li se dă, pentru că frații din Țara Mamă, România, mai cu seamă cei din politică, nu-i cunosc și nu-i ajută.

Ion Longin Popescu , Revista Formula AS nr.1003