Corvin Lupu despre Basarabia

Scrisoare către Basarabia.
pentru cel pe care sigur îl voi (re)întâlni
Moto:
Din Țara mamă eu vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.
(Parafrază după Grigore Vieru)

Prieten drag,
Sigur că mă gândesc mereu la ceea ce ne preocupă pe amândoi!
Cred că, în cele din urmă, totul se rezumă la conştientizarea responsabilităţii pe care cu toţii o avem şi care contează în mod fundamental în construcţia viitorului pe care ni-l dorim.
Frate, îţi scriu cu mult drag, însă port în suflet un mare regret. Nu-i de vină nici Prutul, nici graniţa, nici limba „moldovenească”, ci timpul care s-a scurs călcând peste adevăr şi dreptate. Simt credinţa noastră comună, simt tăria curajului nostru de a înfrunta chiar şi cele mai covârşitoare repulsii, chiar şi cele mai otrăvite minciuni. Însă vremea minciunilor şi-a văzut paroxismul; acum urmează vremea împlinirii idealului nostru. Unirea se va face, nu am nicio îndoială, iar în acest moment noi căutăm să ne revedem. Nu prin poduri, prin tratate sau prin mişcări politico-sociale se va redesăvârşi această unire, ci prin depăşirea tăcerii şi prin propagarea adevărului, prin reconturarea identităţi milenare pe care un simplu an, cum ar fi 1812 sau 1940, nu ar putea-o şt sau nega nicicând. Iar singurul mijloc de redobândire al tezaurului nostru spiritual este LIMBA STRĂMOŞEASCĂ, lim ba care i-a zămislit şi îi plânge pe Mihai Eminescu, pe Grigore Vieru sau pe soţii Teodorovici.
De la Chişinău la Timişoara, de la Hotin la Balcic, de la Tisa şi până dincolo de Nistru strâng întreaga suflare românească prin cel mai simplu gest cu putință, ţinând în mână condeiul LIMBII NOASTRE. Astăzi, Limba Română reprezintă rodul Podului de Flori pentru ambele maluri ale Prutului. Sârma ghimpată ce ne despărţea este de domeniul trecutului, iar frații se caută cu sinceritate şi cu regretul acestei lungi despărţiri. „Degeaba a venit libertatea, dacă fraţii nu se cunosc între ei”, spunea cel pe care îl simt ca pe un prieten al nostru: Grigore Vieru.
Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Moldova, parte din trupul Daciei străbune, a fost împărţită, proaspăta provincie de la est de Prut fiind „răpită de la legitimul și adevăratul său proprietar, care era Moldova, şi transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia!”, aşa cum spunea un alt mare prieten – Mihai Eminescu. Să nu uităm, însă, că primul Imperiu care a încălcat înţelegerile internaţionale ale epocii a fost Imperiul Habsburgic care, în 1775, a anexat Moldova de Nord, denumită ulterior Bucovina. Se crea astfel un precedent pentru „săraca Moldovă”, provincia românească pe care Mihail Kogălniceanu n-ar fi dat-o „nici pentru întâiul tron din lume”.
Astfel, trecutul evidenţiază un brav popor din care noi, românii din toate colțurile lumii, suntem mândri că ne tragem sorgintea, dar acelaşi trecut a consemnat în filele milenare ale istoriei Neamului un destin nedrept, nesfârșite granițe între fraţi, între copiii unei istorii şi limbi ancestral comune (acelaşi Grigore Vieru: „România este o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie și graniţe”).
Prezentul, însă, ţese în sufletul viu al românului un veşmânt nepreţuit pentru un viitor drept şi glorios, un viitor care ne va reda ceea ce demult am avut; „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât”, spunea Petru Rareş, marele Domn al Moldovei secolului al XVI-lea, printre primii care au încercat reîntregirea naţiunii prin luptele din Transilvania şi Pocuţia.
Viitorul, pe cât îl pot vedea scriindu-ţi în această clipă, înseamnă edificarea conștiinţei naţionale prin redescoperirea valorilor uitate, iar asta nu poate însemna decât reîntoarcerea Basarabiei acasă, pentru că, fără ea, conform spuselor lui Dimitrie Cantemir, „nu avem trecut, prezent şi viitor”, această provincie fiind „leagănul autentic al civilizaţiei româneşti”.
Basarabia nu mai este un copil „înfăşurat în sârmă ghimpată”, cum era în viziunea lui Grigore Vieru, ci este, mai curând, parfumul sentimentului patriotic a cărui văpaie o simţim din ce în ce mai prezentă. Inefabilă e dorinţa de a regăsi fratele pierdut, iar lacrima vărsată de sărmanii noștri străbuni prin ocnele Siberiei au semănat, simt astăzi, lumina speranţei şi credinţă nestrămutată. Pentru că nimeni nu ne poate aresta sufletul, nimeni nu ne poate nega istoria, nimeni nu ne poate face să ne uităm cea mai scumpă zestre, LIMBA NOASTRĂ.
În acest spirit închei, dragul meu prieten, şi sper din toată inima să ne putem revedea curând, ca în alte dăţi. Până atunci, aştept cu nerăbdare răspunsul tău şi relatări din Chişinău despre marcarea Unirii Basarabiei, unde am înţeles că ai participat cu mult entuziasm.
Cu drag şi cu mult dor.
Rareş

Pentru tine Prietene … si Buna dimineata !