Istoric
Serviciile secrete sunt „arme cu doua tăişuri”, pe cât de folositoare, pe atât de primejdioase. Utilitatea lor, in orice societate, este indiscutabila. Exista, insa, mereu riscul „derapajelor”. Serviciile secrete pot preveni dezastre, pot zadarnici conspiraţii criminale, pot apăra interesele naţionale. Pot, insa, sa se transforme si in instrumente de represiune, aducătoare de teroare si dezinformare. De aceea, este imperios necesar controlul societăţii civile. Cat de eficient este acest control in cazul serviciilor de informaţii din România aflam dintr-un document extrem de interesant redactat, in februarie 2003, de Larry L. Watts, consilier pe probleme de Siguranţă Naţională al Preşedintelui Ion Iliescu. Raportul a fost prezentat Centrului de la Geneva pentru Controlul Democratic asupra Forţelor Armate (DCAF), organism înfiinţat in anul 2000 la iniţiativa guvernului elveţian. „DCAF încurajează si sprijină instituţii ale statelor si non-statelor in eforturile lor de întărire a controlului democratic si civil asupra forţelor armate si de securitate si promovează cooperarea internaţionala in acest domeniu”, se arata in statutul organizaţiei.
Va prezentam in continuare un amplu fragment din raportul lui Larry Watts, intitulat „Controlul si supravegherea serviciilor de informaţii din România”. O analiza detaliata (deşi nici completa, nici total obiectiva) a evoluţiei fenomenului informativ in epoca post-decembrista. Marii criticaţi sunt Virgil Măgureanu, fost director al SRI, Administraţia Emil Constantinescu si DGIPI (Direcţia Generala de Informaţii si de Protecţie Interna, din Ministerul de Interne – fostul „Doi si-un sfert”).

„ (…) Potrivit sondajului efectuat in luna martie 2002 (de IRSOP – la comanda TVR), 60% din populaţia romana crede ca serviciile ei de informaţii – îndeosebi SRI (Serviciul Roman de Informaţii – serviciul de informaţii interne) si SIE (Serviciul de Informaţii Externe) – „au fost transformate in instituţii democratice după modelul occidental”; 52% cred ca serviciile servesc interesele naţionale si sunt neutre din punct de vedere politic, in timp ce 32% sunt de părere ca servesc scopurile partizane ale guvernului de la putere, iar 55% au in general o părere buna despre performanta lor; 73% din populaţie considera ca serviciile nu au prea multa putere si jumătate dintre romani cred ca au prea putina putere, in timp ce 74% cred ca specialiştii ramaşi după 1989 – aproximativ 15% in SRI si 18% in SIE – trebuie menţinuţi. Sondajele periodice făcute de alte agenţii plasează SRI imediat după biserica si armata si înaintea guvernului si politiei, in ceea ce priveşte încrederea publica.
Puterea acestei aprobări publice a venit ca un soc pentru serviciile de informaţii, care au fost condiţionate de imaginea copleşitor de negativa pe care le-a creat-o presa scrisa din România, făcându-le sa se considere un paria social. Rezultatele acestor sondaje indica o revoluţionare veritabila a atitudinilor publice din 1989 încoace, când Departamentul Securităţii Statului – temuta Securitate – considerata o instituţie a cărei represiune era întrecută doar de KGB-ul sovietic si STASI est-german, dar care a fost perceputa si ca scelerata responsabila pentru cele 1.000 de victime ale Revoluţiei Romane din decembrie 1989. Motivele acestei schimbări de atitudine sunt numeroase incluzând momentul si gradul in care au fost introduse controlul si supravegherea serviciilor de informaţii, imbunatatirea vizibila a eficientei organelor de control parlamentare, existenta permanenta a instabilităţii regionale si riscurile de-a lungul frontierelor romaneşti, percepţia publica a factorilor principali care răspund de instituţie si înaintarea stabilităţii interne, dezbaterea publica iniţiata de servicii înainte de reforma lor ampla din 2001 – 2002.
In prezent, România are sase servicii si substructuri ministeriale a căror sarcina speciala este culegerea secreta de informaţii: SRI, SIE, SPP (Serviciul de Paza si Protecţie, însărcinat cu apărarea înaltelor personalităţi romane si străine), DGIA (Direcţia Generala de Informaţii a Apărării, din cadrul Ministerului Apărării), DGIPI (Direcţia Generala de Informaţii si de Protecţie Interna, din Ministerul de Interne) si SIPA (Serviciul Independent de Protecţie si Anticorupţie, din Ministerul Justiţiei).
DGIA are funcţii atât de informaţii, cat si de contrainformaţii militare. DGIPI – cunoscuta in primele sale forme ca UM 0215 si UM 0962 – a absorbit, in 2002, Direcţia de Informaţii Operative (DSOI) din Inspectoratul de Justiţie. Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS) este frecvent citat in mod eronat ca serviciu de informaţii; are in sarcina protecţia infrastructurii comunicaţiilor critice si nu a avut niciodată atribuţii sau sarcini de culegere secreta de informaţii.
SRI, ca principal serviciu de informaţii care răspunde de securitatea interna, si DGIPI, care este cunoscut pentru depăşirea atribuţiilor sale in domeniul culegerii de informaţii din sfera penalului si ale cărei efective si competente au crescut constant din 1990, sunt subiectele principale ale acestui studiu.
Natura brusca si violenta a revoluţiei romane a condiţionat in mare măsura procesul ulterior al reformei serviciilor de informaţii. Spre deosebire de Polonia si Ungaria, ea nu a răsturnat dictatura comunista ca rezultat al unei lungi negocieri si al creării consensului si, deci, a avut mult mai putina continuitate in structurile si personalul serviciilor de informaţii. Spre deosebire de Cehoslovacia, violenta revoluţiei si rolul negativ al aparatului de securitate perceput in cadrul acesteia au făcut ca limitarea severa a atribuţiilor acestuia si controlul efectiv asupra serviciilor succesoare sa fie priorităţi centrale si imediate.
Pe 21 decembrie 1989, Ceaușescu a încercat sa scape de o populaţie înverşunata, marcând sfârşitul dictaturii sale. A doua zi, in mijlocul focurilor de arma care răsunau peste tot si care au durat pana la executarea dictatorului peste câteva zile, noile autorităţi ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) au închis centrele de interceptare si înregistrare a convorbirilor telefonice, le-au deschis inspecţiilor publice si au scos in afara legii interceptarea comunicărilor private – prevedere care a rămas in vigoare pana in iulie 1991. Pe 26 decembrie, Securitatea a fost transferata de la Ministerul de Interne la un Minister al Apărării intransigent fata de aceasta, pierzându-si simultan toate atribuţiile de arestare, deţinere de persoane si interogatorii. Peste patru zile, la 30 decembrie 1989, Securitatea a fost desfiinţata cu totul.
In decurs de o luna de la revoluţia din decembrie, fostele Direcţia a IV-a – contrainformaţii militare – Direcţia a V-a – de securitate si garda – Direcţia a VI-a – de cercetări penale si Compartimentul de Interne), iar 449 de tehnicieni din domeniul telecomunicaţiilor si soft-urilor au fost transferaţi la o unitate de transmisiuni din Ministerul Apărării.
Seful de personal din Ministerul Apărării a efectuat verificări sistematice. Pana la sfârşitul lunii ianuarie 1990, peste 10.000 din cele 15.312 cadre ale Securităţii au fost excluse din rezerva de personal care a furnizat efective pentru SRI. Din cei 4.944 de angajaţi consideraţi iniţial corespunzători pentru noul serviciu la sfârşitul lunii ianuarie, alţi 806 au fost înlăturați la 1 februarie 1990, rămânând 4.138 de cadre verificate – aproximativ 28% din personalul fostei Securităţi la 22 decembrie 1989.
Deşi necesitatea serviciilor de informaţii a fost in general recunoscuta de noii conducători, aceştia nu s-au grăbit sa rişte repetarea experienţei Securităţii prin recunoaşterea rapida a unei agenţii de informaţii de securitate. Si nici publicul nu avea încredere ca noile autorităţi nu vor abuza de puterea executiva dobândita. Aceasta teama si neîncredere s-au văzut in atitudinea autorităţilor centrale, care „si-au luat mâinile” de pe interceptarea telefoanelor in primele 18 luni critice ale tranziţiei României. Deşi o reacţie de înţeles la anii de interziceri ai Securităţii încă proaspeţi in memoria romanilor, excluderea acestei metode fundamentale de culegere de informaţii secrete a privat autorităţile de posibilitatea prevenirii sau chiar a prevederii unor crize interne si provocării externe. Aceasta lipsa de informaţii esenţiale a fost amplificata de absenta unor organe de ordine publica, care fuseseră desfiinţate ca simboluri ale represiunii. Împreuna, absenta lor a lăsat instituţiile neexperimentate ale guvernului extrem de vulnerabile, iar demonstraţiile necontrolate si repetate au culminat cu asaltarea clădirilor guvernamentale in lunile ianuarie si februarie 1990. Când interceptarea comunicaţiilor a fost aprobata in sfârşit prin Legea Siguranţei Naţionale din iulie 1991, ea a fost reglementata in sase articole separate.
Un conflict etnic violent in oraşul transilvănean Târgu Mureş, in 19 – 20 martie 1990, a prins din nou autorităţile centrale nepregătite. Posibilitatea izbucnirii unui conflict etnic mai larg care ar fi putut duce la dezintegrarea naţionala a fost mai degrabă puternic resimţită decât înţeleasă complet la Bucureşti, in mod deosebit dat fiind degenerarea paralela a relațiilor sârbo-croate in Republica Federală Socialistă Iugoslavia, care nu dusese încă la dezmembrarea țării. Incidentul de la Târgu Mureș, care a etichetat România drept un butoi de pulbere în prima jumătate a anilor ’90, a subliniat necesitatea urgentă a unui serviciu de securitate internă care să avertizeze din timp și să permită întocmirea unor planuri pentru situații neprevăzute. Imediat după evenimentele de la Târgu Mureș, echipa de consilieri militari condusă de coloneii Ioan Talpeș și Mihai Stan a primit sarcina redactării decretului pentru înființarea noului serviciu. Stan a fost numit prim-adjunct al Directorului SRI. Talpeș a devenit Director al SIE în aprilie 1992. Ambii au fost ofițeri în armată. Echipa de consilieri a inclus și doi ofițeri de poliție, Eugen Donose, expert juridic, și Alexandru Kilm, specialist în antiterorism. Și-au reluat activitățile pe profil în SRI ca șef al Diviziunii Juridice și, respectiv, ca șef al Informatiilor în cadrul Brigăzii Antiteroriste.
Împrumutând elemente structurale și organizatorice de la modelele de servicii de informații americane, canadiene și europene, Decretul nr. 18 din 26 martie 1990 privind înființarea SRI a reflectat și preocuparea pentru instabilitatea internă. Articolul 1 stabilește ca mandatul SRI este „de a culege date și informații privind activitățile desfășurate de serviciile de spionaj, de organizații extremiste și teroriste îndreptate împotriva României, de către elemente care intenționează să organizeze și să desfășoare acțiuni de diversiune și încercări criminale și privind acțiuni de subminare a economiei naționale și de destabilizare a ordinii de drept.”
Controlul parlamentar a fost stabilit ca prima prioritate chiar înaintea existentei Parlamentului, înainte de primele alegeri din România, programate pentru 20 mai 1990, in Articolul 2, care stipulează ca SRI „răspunde pentru toate activitățile sale”, în fața organului legislativ ad hoc – Consiliul Provizoriu de Unitate Națională (CPUN), format în februarie 1990 și apoi în fața Parlamentului. Directorul SRI este obligat „să prezinte cu regularitate rapoarte privind problemele principale rezultate din activitatea specifica si sa răspundă direct la întrebările referitoare la serviciu” puse de legislativ iar CPUN si viitorul Parlament sunt autorizate expres să înființeze „comisii speciale pentru a controla modul in care SRI respecta principiile si normele constituționale și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor”. Articolul 3 stabilește ca SRI este un organ al statului subordonat Președintelui, împuternicește CPUN să îi aprobe structura organizatorica și stipulează ca statutul personalului SRI este reglementat de Legea privind statutul personalului militar (o varianta noua a acesteia a fost adoptata cinci ani mai târziu). Articolul 8 a înființat un departament pentru relații publice și l-a împuternicit pe Președinte să aprobe ca SRI sa stabilească relații cu omologi străini.
Pentru a fi cat mai eficient intr-un timp cat mai scurt, SRI s-a bazat substanțial pe foști ofițeri ai Securității care, în 1990, formau 60% din personalul SRI, împreună cu tineri ofiţeri si personal de comanda din Ministerul Apărării. Fluctuaţiile si verificările ulterioare au redus prezenta personalului din fosta Securitate la mai puţin de 36% in 1994, si la aproximativ 20% la sfârşitul deceniului. Acest procent a scăzut la 15% in 2001 – 2003, peste doua treimi din şefii de unităţi centrale si teritoriale fiind numiţi începând din primăvara anului 2001. Peste 5.500 din cei 6.800 de angajaţi ai SRI in martie 1990 au părăsit de atunci serviciul fiind înlocuiţi de recruţi noi, vârsta medie a efectivului SRI scăzând la 37 de ani.
Deși ridiculizat la unison de opozitia politica, s-a facut un efort serios pentru identificarea si pedepsirea autorilor victimelor revoluţiei. Partea leului din responsabilitatea pentru violenta contrarevolutionara a revenit Securității și Ministerului de Interne. Primul proces, transmis aproape in totalitate la Televiziunea romana, a inceput la 27 ianuarie 1990 impotriva fostului ministru de Interne si a trei inalti membri ai Comitetului Central al partidului. Al doilea proces a inceput peste doua săptămâni impotriva a 22 de inculpaţi din Securitate si Miliţie de la cartierul general înfiinţat la Timişoara, in decembrie 1989. Pana in august 1990, 1.456 de presupuşi autori au fost puşi sub acuzare, din care 834 de cazuri au fost rezolvate.
Deşi 687 de acuzaţi nu au putut fi judecaţi din lipsa de probe, intre cei 147 care au fost judecaţi s-au aflat 9 generali, 34 de ofiţeri de Securitate, 47 ofiţeri si 6 subofiţeri din Ministerul de Interne, 3 ofiţeri, 1 subofiţer si trei soldaţi din Ministerul Apărării si 44 de civili – din care 33 erau foşti lideri de partid si de stat. Aproape toţi – 134 din 147 – au fost ţinuţi in detenţie înainte si in timpul procesului. Din 2001, procesele a 79 de inculpaţi au fost încheiate, 30 au primit pedepse cu închisoarea, 7 au fost achitaţi, pentru 15 s-au continuat cercetările, 1 a fost amnistiat si 69 au fost in procese de recurs. Caracterul public al acestor procese a contribuit mult la spulberarea mitului Securităţii atotputernice.
Unul dintre obstacolele principale in înţelegerea tuturor avantajelor unei reînnoiri pe scara larga a personalului a fost continuitatea in funcţie a primului Director al SRI, Virgil Măgureanu, in perioada 1990 – 1997. El i-a ascuns lui Iliescu trecutul lui la Securitate atunci când a fost numit in funcţie, compromiţând astfel efortul de a o rupe definitiv cu trecutul si perpetuând vechea mentalitate instituţionala in cadrul organizaţiei nou structurate. In consecinţa, SRI a rămas izolat pe plan internaţional pana la jumătatea anilor ’90 (Biroul de Securitate al NATO preferând sa aibă relaţii cu SIE si nu cu SRI înainte de 1997).

Neutralitatea politica
Exact aşa cum hipercentralizarea lui Ceauşescu i-a facut pe romani sa aleagă un sistem semiprezidential care a împărțit puterea executiva intre un preşedinte si un prim-ministru, tot astfel hiperpolitizarea sectorului securităţii a provocat o preocupare similara pentru neutralitatea politica a armatei si a serviciilor de securitate. Astfel, neutralitatea politica a personalului militar este prevăzuta in Decretul – Lege nr. 81 din 30 decembrie 1989, in Legea Siguranţei Naţionale din 1991, care stipulează ca angajaţii serviciilor de informaţii „nu pot fi membri ai unei organizaţii cu caracter politic sau secret si nu pot fi angajaţi in scopuri politice” (Articolul 26), in Constituţia romana din 1991, Articolul 37 (3), Secţiunea a 3-a, in Articolele 28 si 29 a Legii privind statutul personalului militar, din iulie 1995 si Articolul 4(1) al Legii privind partidele politice, din 1996.
Legea SRI din februarie 1992 subliniază neutralitatea politica in mai multe articole, inclusiv in jurământul SRI (Articolul 23). In acest scop, prim-adjunctul directorului si toţi ceilalţi adjuncţi, care au rang de secretari de stat (miniştri adjuncţi) sunt numiţi nu de guvernul partidului de la putere, ci de preşedinte (Articolul 24). Articolul 36 reiterează interdicţia dintre Legea Siguranţei Naţionale privind apartenenţa la organizaţii politice si folosirea personalului SRI in scopuri politice, specificând in continuare ca „SRI nu întreprinde nici o acţiune care promovează sau lezează interesele unui partid politic ori unei persoane fizice sau juridice, cu excepţia acelor acţiuni ale acestora care contravin siguranţei naţionale.”
In general, au existat puţine plângeri ca SRI s-ar comporta ca o politie politica partizana – si toate acestea au fost amplu redate in presa. Acest lucru nu înseamnă ca SRI a fost lipsit de serioase influente de politizare. Directorul Măgureanu a arătat o inclinaţie puternica pentru jucarea unui rol politic independent pe tot parcursul mandatului sau, de multe ori trecând peste limitele legii. De exemplu, discursul sau public câtre mineri, in 1992, sfătuindu-i sa nu mai vina la Bucureşti in viitor, publicarea parţiala in 1992 a dosarului sau de Securitate pentru a lua-o înaintea dezvăluirilor făcute de mijloacele de informare in ceea ce priveşte trecutul sau si poziţia sa publica impotriva candidaturii lui Ion Iliescu in alegerile din 1996. Imediat după demiterea sa ca sef al SRI in aprilie 1997, Măgureanu si-a înfiinţat propriul sau partid politic – Partidul Alianţa Naţionala – format substanţial din alţi foşti ofiţeri de Securitate. Verificările obligatorii înainte de alegerile parlamentare din 2000 au arătat ca si printre candidaţii partidului sau erau foşti ofiţeri sau informatori ai Securităţii.
Un alt fel de politizare a fost evidenta in timpul Administraţiei Preşedintelui Emil Constantinescu, in perioada 1997-2000. Pentru prima oara din 1989, politicieni ai unor partide au fost numiţi in funcţia de directori adjuncţi operativi in toate serviciile (inclusiv STS), rezultatul fiind o diminuare a profesionalismului in rândurile conducerii si creşterea numărului personalului neprofesionist la alte niveluri. Posturile de directori adjuncţi au fost considerate funcţiile cele mai înalte pentru ofiţerii activi ai serviciilor de informaţii. De exemplu, membrul PNTCD Mircea Gheordunescu a fost numit prim-adjunct al directorului SRI, in timp ce in SIE au fost numiţi membri ai PNTCD si PNL. Gheordunescu a fost un politician neprofesionist numit intr-o funcţie de conducere a unui serviciu de informaţii profesionist, chiar daca a renunţat public la afilierea sa politica după numire.
Status quo-ul ante restabilit după alegerile din decembrie 2000 a condus la reduceri de personal intre 10 si 20%. (Vezi Raportul privind activitatea de telecomunicaţii speciale pe anul 2001 si principalele direcţii de acţiune pe anul 2002 (Bucureşti, 2002) pag.1-7 si Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Strategia pe termen mediu si lung pentru telecomunicaţiile speciale (Bucureşti, 2002), pag.1-25. In SIE, angajarea prietenilor politici si membrilor de familie a umflat efectivele sectorului medical la peste un sfert din efectivele întregului serviciu.)
Noul Director al SRI a fost membru al Comisiei de Control al SRI încă de la înfiinţarea acesteia in 1993, fiind seful ei in perioada 1993 – 1996 si din nou in 2001 înainte de numirea sa. Un indicator al stării actuale de neutralitate este cooperarea cu/si sprijinul acordat de SRI Parchetului Naţional Anticorupţie – entitate independenta înfiinţata in iulie 2002. SRI a ajutat la declanşarea unei operaţiuni de provocare („Afacerea Pavalache”) care l-a prins in plasa pe consilierul economic principal al Secretarului General al Guvernului, dat in vileag cu o mita de 4 milioane de dolari. Consilierul a fost unul dintre cei mai mari contribuabili la finanţarea campaniei partidului de guvernământ.

Controlul Executivului
Pentru a tine in continuare serviciul in afara luptelor intre partide si a politizării si pentru a face cat mai improbabila folosirea lui impotriva oponenţilor politici, s-a hotărât ca SRI (dar si SIE si SPP) sa nu fie subordonat guvernului format in baza algoritmului politic.
In conformitate cu planurile de creare a unui sistem semiprezidential in care preşedintele are responsabilitatea principala a siguranţei naţionale, ordinii publice si politicii externe, SRI a fost înfiinţat in martie 1990 ca „organ central al administraţiei statului … subordonat direct preşedintelui CPUN si, după alegerile din 20 mai 1990, preşedintelui României.”
Consiliul Suprem de Apărare a Tarii (CSAT) a fost după aceea însărcinat cu organizarea SRI si coordonarea activităţilor lui (si ale SIE si SPP), ca si cu acordarea de asistenta in stabilirea atribuţiilor acestuia. Cei zece membri cu drept de vot ai CSAT sunt preşedintele (preşedinte), primul ministru (vicepreşedinte), ministrul pentru reforma economica (acum industrie), ai Apărării, de Interne si Externe, consilierul prezidenţial pentru analize politice (acum consilier pentru siguranţa naţionala), directorii SRI si SIE si seful Marelui Stat Major. Pentru a fi eficienta, coordonarea trebuie sa fie activa. Deşi CSAT este obligat sa se întrunească cel puţin trimestrial, in ultimii 11 ani s-a întrunit aproape lunar (cele mai puţine şedinţe fiind in perioada 1998 – 2000).
Componenta stat – guvern a CSAT reflecta faptul ca instituţiile statului, guvernul si o serie de ministere sunt beneficiarii principali ai produsului informaţional. In acelaşi timp s-a intenţionat ca aceasta coordonare si stabilire in comun de atribuţii de câtre instituţii ale statului si guvernului sa diminueze posibilitatea ca serviciul sa fie folosit in scopuri partizane de câtre Guvern sau Preşedinţie. Pentru a satisface nevoile de informaţii secrete ale guvernului, evitând in acelaşi timp capcanele unei activitatea partizane, ofiţerii de legătura ai SRI (si SIE) participa la şedinţele săptămânale ale cabinetului la cererea guvernului, dar stabilirea sarcinilor este rezervata Preşedinţiei si CSAT.

Controlul legislativ
Deşi decretul din martie 1990 privind SRI a stipulat controlul legislativ, CPUN-ul ad-hoc a fost preocupat in primul rând de pregătirea primelor alegeri libere din România după mai bine de jumătate de secol, abordând controlul asupra SRI mai mult de ochii lumii. După alegerile din luna mai 1990, comisiile pentru apărare, ordine publica si siguranţa naţionala au fost printre primele înființate in ambele camere ale Parlamentului. Totuşi, priorităţile aflate in concurenta in domeniul siguranţei naţionale, in mod deosebit restructurarea majora a armatei si refacerea unei forte de politie, combinate cu lipsa de experienţa parlamentara si in domeniul serviciilor de informaţii, au menţinut acest control superficial la multe niveluri in toata perioada 1990 – 1992. Intr-o anumita măsura, obsesia publica privind o posibila revenire a Securităţii a contrabalansat alte priorităţi si comisia a reuşit sa-l facă pe directorul Măgureanu sa prezinte raportul in fata Parlamentului pentru prima oara in noiembrie 1990. Raportul lui Măgureanu, prezentat in Parlament la 22 noiembrie 1990, s-a referit la dosarele fostei Securităţi, controlul si verificarea personalului SRI, interzicerea supravegherii electronice, cadrul legal al activităţii SRI, activităţile de spionaj străin impotriva României, evenimentele din Piaţa Universității si cele declanşate de mineri in iunie 1990 si problema transparentei referitoare la SRI. Evident, ca răspuns la calitatea superficiala a controlului la acea data, Directorul SRI „a cerut Comisiei pentru apărare si ordine publica sa desfăşoare activitatea de control referitoare la probleme controversate si sa facă publice rezultatele.”
Capacitatea si disponibilitatea Parlamentului de a-si îndeplini aceasta funcţie au fost susţinute de sistemul semiprezidential al României. Parlamentari dependenţi de partide supravegheau astfel o agenţie a statului subordonata unui preşedinte care nu era afiliat la un partid (care, potrivit Constituţiei romane, la alegere renunţa la afilierea la partid), si nu unei instituţii aflate sub controlul primului ministru – seful ierarhic al majorității parlamentare formate din membrii partidului care a câştigat alegerile. Potrivit sondajelor efectuate in 2002, romanii considera ca tensiunile care apar intre primul ministru si preşedinţie din cauza împărţirii acestei puteri executive sunt un preţ mic plătit pentru sistemul de pârghii suplimentare impotriva supracentralizării puterii.
După crearea unei baze constituţionale, adoptarea unei legi privind înfiinţarea si reglementarea SRI a fost una din primele priorităţi ale Parlamentului. Legea SRI din februarie 1992 a stabilit un control „mai concret si permanent exercitat de „Comisia comuna a celor doua Camere”. Legea stipulează, de asemenea, autoritatea Parlamentului de a numi directorul SRI pe baza raportului comisiei comune după audierea nominalizării făcute de preşedinte (Articolul 23), ca si controlul asupra bugetului SRI (Articolul 42). Procesul de definire a structurii, funcţionarii si metodelor de exercitare a controlului a fost întârziat de alegerile naţionale din 1992 si a fost încheiat la jumătatea lunii iunie 1993.
Eficacitatea controlului este legata direct de frecventa cu care organele de control se întrunesc si de sfera autorităţii lor. Depinde, de asemenea, de numărul personalului administrativ si de specialişti care le ajuta in munca si de măsura in care membrii comisiei trebuie sa-si împartă atenţia si in alte comisii. Ceteris paribus (toate celelalte lucruri fiind egale), comisiile specializate pentru un anumit serviciu vor acumula mai multa experienţa specifica decât comisiile care trebuie sa supravegheze si alte servicii. De asemenea, comisiile care se întrunesc in mod frecvent vor fi mai eficiente decât cele care fac mai rar acest lucru, iar comisiile ai căror membri lucrează exclusiv in cadrul lor vor putea sa-si exercite mai serios nivelul de control decât cele ai căror membri sunt obligaţi sa-si împartă timpul si atenţia intre mai multe comisii. Si, in sfârşit, comisiile care au atât personal administrativ, cat si specialişti vor fi mai eficiente decât cele care nu dispun de sprijinul necesar.
In calitate de comisie comuna permanenta, Comisia de control al SRI s-a întrunit cel puţin o data pe săptămână in perioada 2001-2002. Este formata din noua membri, numiţi in funcţie de reprezentarea partidului lor in Parlament. In 2001-2003 au fost patru membri ai partidului de guvernământ (PSD), doi membri ai PRM din opoziţie, cate un membru al PD, PNL si UDMR din opoziţie. Membrii Comisiei de control al SRI nu fac parte si din alte comisii parlamentare. Comisia are patru funcţionari administrativi si, in decembrie 2002, si-a dublat la patru numărul specialiştilor.
Responsabilităţile Comisiei de control al SRI stabilite prin decizie parlamentara sunt:
* Verificarea constituționalității si legalităţii activităţii SRI.
* Examinarea încălcărilor aduse la cunoştinţa si stabilirea masurilor necesare pentru reinstaurarea legalităţii.
* Investigarea acuzaţiilor cetăţenilor de încălcare a drepturilor civile comisa in procesul de culegere de informaţii, prezentate de una din comisiile de apărare, ordine publica sau siguranţa naţionala.
* Examinarea si rezolvarea altor reclamaţii privind încălcări ale legii comise de SRI.
* Desfăşurarea de audieri privind nominalizarea făcuta de preşedinte pentru funcţia de director al SRI si prezentarea unui raport in plenul Parlamentului.
* Examinarea raportului anual prezentat de directorul SRI si prezentarea propriului raport despre acesta in plenul Parlamentului.
* Examinarea proiectelor de buget prezentate de SRI si prezentarea propunerilor si observaţiilor proprii privind alocările de la buget comisiilor specializate ale Parlamentului.
* Monitorizarea modului in care SRI foloseşte fondurile alocate de la buget si din sursele extrabugetare.
* Verificarea legalităţii regiilor autonome, firmelor de producţie si instituţiilor de sănătate, culturale si de sport ale SRI.
Comisia este autorizata sa solicite de la SRI rapoarte, note informative, expuneri scrise de mana, date si alte informaţii, exceptând cele referitoare la operaţiuni curente, identitatea agenţilor si surselor, mijloacele si metodele specifice folosite in activităţile informative (atâta timp cat acestea respecta prevederile Constituţiei si legilor in vigoare). SRI este obligat prin lege sa pună la dispoziţie rapoartele, informaţiile, datele solicitate si personalul (angajaţi SRI) intr-o perioada rezonabila de timp.
Comisia poate convoca directorul SRI si alţi ofiţeri cu responsabilități, si oricare alta persoana suspectata ca are in vreun fel legătura cu problemele aflate in discuţie. Este, de asemenea, abilitata sa facă vizite neanunţate la sediile centrale si teritoriale ale SRI pentru inspecţii si monitorizare, iar SRI este obligat sa-i asigure acces total atunci când face aceste inspecţii.
In anul 2001, Comisia a facut şapte inspecţii la sedii centrale ale SRI si zece la sedii teritoriale. A efectuat patru investigaţii speciale si a desfăşurat 23 de audieri ale Directorului si ale altor oficiali SRI.
De asemenea, a solicitat si primit 55 de rapoarte, expuneri si documente. Ca urmare a acestor controale, Comisia a identificat necesitatea imbunătățirii cadrului juridic pentru contracararea corupţiei si criminalităţii organizate, pentru apărarea drepturilor si libertăţilor civile impotriva unor abuzuri ale agenţiilor de securitate private – in special in ceea ce priveşte filajul si interceptările ilegale ale convorbirilor telefonice, si pentru întărirea sistemului de apărare antiterorista.

M.M. R.T.