CD
1.570 aprobate
denitsoc@gmail.com

CONCERTUL EUROPEI
– rădăciniile revoluților de culoare, revoluțiile culturale, kontra-kultura

De CD

PARTEA a I-a

Începuturile Concertului Europei, cunoscut sub numele de Sistemul de Congrese sau Sistemul de la Viena, după Congresul de la Viena (1814–1815), a fost dominat de cele cinci mari puteri ale Europei: Austria, Franța, Prusia, Rusia și Regatul Unit. Congresele au avut loc pe o bază ad-hoc și au avut în general succes în prevenirea sau localizarea conflictelor.

Congresul de la Viena, adunarea din 1814–1815 care a reorganizat Europa după războaiele napoleoniene. A început în septembrie 1814, la cinci luni după prima abdicare a lui Napoleon I și și-a încheiat „Actul final” în iunie 1815, cu puțin timp înainte de campania de la Waterloo și de înfrângerea finală a lui Napoleon. Congresul a adus cel mai cuprinzător tratat pe care l-a văzut vreodată Europa.

Austria, Prusia, Rusia și Marea Britanie, cele patru puteri care au avut un rol principal în răsturnarea lui Napoleon, au încheiat o alianță specială între ele cu Tratatul de la Chaumont, la 9 martie 1814, cu o lună înainte de prima abdicare a lui Napoleon. Tratatele ulterioare de pace cu Franța, semnate la 30 mai nu doar de „cei patru”, ci și de Suedia și Portugalia și la 20 iulie de Spania, prevedeau ca toți foștii beligeranți să trimită plenipotențiari la un congres la Viena. Cu toate acestea, cei „patru” încă intenționau să-și rezerve adevărata luare a deciziei pentru ei înșiși, asa cum se intapla si astazi la ONU cu Consiliul de Securitate.

Scopul nu era pur și simplu refacerea granițelor vechi, ci redimensionarea puterilor principale astfel încât acestea să se echilibreze între ele și să rămână în pace, fiind în același timp păstori pentru puterile mai mici. Cu această invitație, Metternich l-a asigurat pe Yanko Mavroyeni, însărcinatul cu afaceri otoman la Viena, de planurile prietenoase ale Austriei față de imperiul sultanului.
Acordul Congresului a fost semnat cu nouă zile înainte de înfrângerea finală a lui Napoleon la Waterloo, pe 18 iunie 1815.

Congresul de la Viena a fost primul dintr-o serie de întâlniri internaționale care au ajuns să fie cunoscute sub numele de Concertul Europei, care a fost o încercare de a crea un echilibru pașnic de putere în Europa. A servit drept model pentru organizațiile ulterioare, cum ar fi Liga Națiunilor în 1919 și Națiunile Unite în 1945.

În loc de un echilibru de putere bazat pe descurajarea militară reciprocă, au ajuns la un echilibru de negociere, un compromis bazat pe cooperare activă. Ca atare, Ordinea de la Viena, deși imperfectă, a fost un rafinament cert în comparație cu paradigma tradițională a echilibrului de putere moștenit din Tratatul de la Utrecht. A creat un Concert al Europei, care chiar și dincolo de impactul său de-a lungul secolului al XIX-lea ce încă încadrează un etos politic european până astăzi.

Membrii mai conservatori ai Concertului Europei, membri ai Sfintei Alianțe (Rusia, Austria și Prusia), au folosit sistemul pentru a se opune mișcărilor revoluționare și liberale și a slăbi Naționalismul.
Sistemul oficial de congres s-a prăbușit în anii 1820, dar pacea între Marile Puteri a continuat și întâlniri ocazionale care aminteau de Congrese au continuat să aibă loc în perioade de criză.

Printre demnitarii prezenti la semnarea tratatului de la Viena erau vicontele Castlereagh si ducele de Wellington, reprezentand Anglia,; Talleyrand, ministrul de externe al Frantei, si Metternich, cancelarul Austriei. Delegații au fost de acord că acest congres ar trebui organizat si reglementat pentru a monitoriza situația internațională, iar acest „Acord al Europei”, cum a fost denumită Intalnirea, a anticipat sub anumite aspecte Organizația Natiunilor Unite.

Unul din obiectivele principale era păstrarea ordinii traditionale si prevenirea revolutiilor. Această orientare era mai ales sustinută de cancelarul Mettemich, care pana in 1848 a avut o influentă intematională remarcabilă.
Păstrarea “ordinii bazate pe reguli” si-a făcut intrarea discret, desi de pe pozitiile de putere ale decidentilor vremii si nu a căutat o armonie naturală ci doar un accord ideologic pe tesătură culturală cu introducerea permanentă si definitivă a Propagandei si a Cenzurii la toate nivele culturale, ca mijloc de nivelare a aspiratiilor Nationaliste si a păstrării ordinii de putere.

Printre opozantii acestor politici erau liberalii, care doreau lnlocuirea guvernării absolutiste cu un sistem constitutional – bazat pe lege si Parlament; nationalistii care luptau pentru independentă, de exemplu in Polonia dominată de Rusia si Austria, sau pentru unitate in Germania, In Principatele Valahe si Italia, cele două cauze erau strans legate; o mai mare libertate personală era posibilă doar dacă dominatia Austriei era sfaramată.

Miscarile sociale care au urmat erau de asemenea influentate de dezvoltarea accelerată a economiei europene In secolul al XIX-lea, cu perioade de crestere sau recesiune, cat si de cresterea clasei muncitoare in majoritatea oraselor.
In Franta sustinatorii dinastiei Bourbon s-au Intors din exil si au dezlantuit asa-numita „Teroare alba” Impotriva fostilor revolutionari si a bonapartistilor.

Decretele de la Carlsbad (1819) au impus cenzura presei si un control sever al universitatilor in care ideile liberale cistigasera teren.
In Marea Britanie, Actul de constringere din 1817 si Cele 6 legi din1819 au restrins drastic drepturile civile, pe un fond de agitatie care impunea o reformă parlamentara. intre timp, masinaria pusa in miscare la Congresul de la Viena incepea sa functioneze.

La Aix-la-Chapelle in 1818 Franta a fost readmisa In Acordul Europei, iar cind au avut loc revolte In Spania si Italia, Congresul de la Troppau si Laibach din 1820-1821 a autorizat Austria sa Inabuse miscarile din Italia.

Marea Britanie nu aproba Insa aceste practici „politienesti”, iar opozitia sa a devenit mai ferma Incepind cu 1822, cind a venit la putere partidul Torry. Dupa Congresul de la Verona din 1822, sistemul Congresului s-a sfirsit brusc. Trupele franceze suprimasera liberalii din Spania, dar puterea navala a Marii Britanii a impiedicat orice actiune impotriva revolutionarilor participanti la revoltele latino-americane.

Cele trei autocratii „estice” – Austria, Rusia si Prusia, numite si „Sfanta Alianta” -au format in continuare un front impotriva revolutiei, desi in cele din urma Rusia i-a ajutat pe greci, de aceeasi religie, sa scape de sub jugul Turciei.
Chiar si in Rusia represiunile s-au intensificat dupa esecul revolutiei din decembrie 1825.

Europa se revolta Micile miscari ale anilor 1820 s-au transformat Intr-o revoltă pe scară largă, In 1830. in Franta, unde regele Charles X a Incercat, neinspirat, să reinstaureze absolutismul dinastiei Bourbon, Revolutia din iulie l-a inlăturat si a instaurat o monarhie constitutională sub conducerea lui Louis Philippe.

După evenimentele din Franta a urmat o revolutie in Belgia, care a obtinut independenta fată de Olanda; alte revolte au avut loc in ltalia, Germania, Polonia – in cele din urmă inăbusite.

Marea Britanie si Franta au sustinut partidele constitutionale in războaiele civile din Spania si Portugalia si cele patru puteri au format o Cvadruplă Aliantă liberală.

După o perioadă de calm aparent, au urmat alte frămantări in 1848. Revolte prevestitoare au avut loc in Italia, urmate de noi revolutii in Franta si proclamarea unei a doua republici.
In Germania conducătorii au fost fortati să accepte constitutiile, si reprezentanti ai statelor germane s-au Intrunit la Frankfurt pentru a discuta formarea unei Germanii Unite.

In Austria studentii si muncitorii s-au revoltat la Viena, fortandu-l pe Mettemich să fuga. Cu cehii, italienii si ungurii inarmati, imperiul multinational al Austriei parea să fie in pragul colapsului. Surprinztăor insă, vechea ordine a fost restabilită după ce liberalii germani nu au reusit să ia o pozitie fermă iar armatele austriece au zdrobit si ultimele revolte ale italienilor. In Imperiu, austriecii instigau diferitele nationalităti una impotriva celeilalte si cu ajutorul trupelor rusesti au reusit să recastige Ungaria.
Nefiind sustinut de puterea statului, nationalismul revolutionar a fost sortit esecului.

Concertul Europei a fost un consens general între marile puteri ale Europei secolului al XIX-lea pentru a menține echilibrul european de putere, granițele politice și sferele de influență. Niciodată avand o unitate perfectă și supus disputelor și masinatiilor pentru poziție și influență, Concertul a fost o perioadă extinsă de relativă pace și stabilitate în Europa, după războaiele Revoluției Franceze și războaiele napoleoniene care au consumat continentul încă din anii 1790.

Există o dispută academică considerabilă cu privire la natura și durata exactă a Concertului. Unii savanți susțin că s-a prăbușit aproape imediat ce a început în anii 1820, când marile puteri nu au fost de acord cu privire la gestionarea revoltelor liberale din Italia, în timp ce alții susțin că a durat până la izbucnirea Primului Război Mondial și alții pentru puncte intermediare.

Pentru cei care pledează pentru o durată mai lungă, există în general un acord că perioada de după Revoluțiile din 1848 și Războiul Crimeii (1853–1856) a reprezentat o fază diferită, cu o dinamică diferită față de perioada anterioară.

Concertul s-a confruntat cu o provocare majoră în Revoluțiile din 1848, care au urmărit independența națională, unitatea națională și reforme liberale și democratice. Revoluțiile din 1848 au fost în cele din urmă controlate fără schimbări teritoriale majore. Totuși, epoca naționalismului a dus în cele din urmă la sfârșit prima fază a Concertului, deoarece nu a putut preveni unirea Principatelor Valahe si războaiele care au condus la unificarea Italiei (de către Piemont-Sardinia) și Germania, de către Prusia în 1871, care au refăcut hărțile Europa.

După unificarea Germaniei, cancelarul german Otto von Bismarck a căutat să revigoreze Concertul Europei pentru a proteja câștigurile Germaniei și pentru a-și asigura rolul principal în afacerile europene.
Concertul revitalizat a inclus Austria, la acea vreme o parte din Austro-Ungaria, Franța, Italia, Rusia și Marea Britanie, Germania fiind puterea continentală. A doua fază a supravegheat o nouă perioadă de relativă pace și stabilitate din anii 1870 până în 1914 și a facilitat creșterea controlului colonial și imperial european în Africa și Asia fără războaie între marile puteri.

Concertul Europei s-a încheiat cu siguranță odată cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, când Concertul s-a dovedit în cele din urmă incapabil să facă față prăbușirii puterii otomane în Balcani, întărirea sistemului de alianțe în două tabere ferme Tripla Alianță și Sfanta Alianță – Antanta și sentimentul în rândul multor lideri civili și militari de ambele părți că un război era inevitabil sau chiar de dorit.

Concertul Europei descrie ordinea geopolitică din Europa din 1814 până în 1914, timp în care marile puteri au avut tendința de a acționa concertat pentru a evita războaiele și revoluțiile și, în general, pentru a menține status quo-ul teritorial și politic. În special în primii sai ani Concertul a fost menținut prin Sistemul de Congrese – uneori numit Sistemul de la Viena – care era o serie de Congrese printre marile puteri pentru a rezolva disputele sau a răspunde la noi probleme.

Ideea unei federații europene fusese deja ridicată de figuri célèbre precum Gottfried Leibniz și Lord Grenville. Concertul Europei s-a bazat pe ideile lor și pe noțiunea de echilibru de putere în relațiile internaționale, astfel încât ambițiile fiecărei mari puteri să fie înfrânate de celelalte.
Concertul Europei, așa cum a început să fie numit la acea vreme, a avut… o realitate în dreptul internațional, care decurgea din Actul final al Congresului de la Viena, care prevedea că granițele stabilite în 1815 nu puteau fi modificate fără acordul celor opt semnatari ai săi.

Regatul Prusiei și Imperiile Austriac și Rus au format Sfânta Alianță la 26 septembrie 1815, cu intenția expresă de a păstra valorile sociale creștine și monarhismul tradițional. Doar trei prinți de seamă nu au semnat: Papa Pius al VII-lea, nu era suficient de catolic, sultanul Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman prea creștin și Prințul Regent britanic pentru că guvernul său era o monarhie constituțională cu o filozofie politică mai liberală și nu dorea să se angajeze în fața poliției Europei continentale.

Concertul a fost contestat de Revoluțiile din 1848, dar a avut succes în prevenirea schimbărilor majore ale hărții Europei. Cu toate acestea, revoltele, care combinau ideile naționaliste și liberale, reprezentau o amenințare reală la adresa ordinii conservatoare care domnea din 1815, după cum arată succesul revoltei franceze care a pus capăt Monarhiei din iulie și a inaugurat cea de-a doua republică.

Cu toate acestea, ca răspuns, Austria, Prusia, Rusia și chiar Franța republicană au lucrat – și în unele cazuri s-au coordonat îndeaproape – pentru a învinge revoltele din Germania, Italia și Europa de Est. Marea Britanie a căutat, de asemenea, să păstreze status quo-ul, fără a oferi sprijin revoluționarilor și, în principal, căutând să se asigure că nicio altă putere nu a reușit să folosească revoltele în influență extinsă în zone de interes britanic, cum ar fi Marea Mediterană și Țările de Jos.

A doua fază a văzut o renaștere a „conferințelor” marilor puteri în care toate marile puteri s-au întrunit ad-hoc pentru a rezolva crize sau dispute prin consens.
Printre acestea s-au numărat Congresul de la Berlin care a determinat statutul Peninsulei Balcanice în urma războiului ruso-turc din 1877–78.
Castigătorii au fost bankerii evrei care au asigurat penetrarea evreilor in estul Europei, in tările eliberate de sub suzeranitatea otomană si obtinerea facilă a cetăteniei in schimbul independentii proaspăt dobandite.

Conferința de la Berlin din 1884–1885 este adesea văzută ca punctul culminant al celei de-a doua faze, deoarece toate marile puteri și câteva puteri minore au convenit asupra Regulilor Expansiunii Coloniale care au definit zonele de control colonial și imperial și au prevenit cu succes multe dispute privind expansiunea colonială. in Africa.

Două conferințe internaționale majore de la Haga au condus la Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 și au ilustrat dorința continuă de pace și stabilitate în Europa.
Evenimentele din Balcani au subminat Concertul, deoarece marile puteri nu au fost capabile să păstreze status quo-ul după Primul Război Balcanic. În timp ce Conferința de la Londra din 1912–1913 a cerut marilor puteri să finalizeze granițele, succesul statelor minore balcanice a fost prezentat marilor puteri ca un fapt împlinit și nu putea fi anulat.

Criza din iulie 1914 – asasinarea arhiducelui Ferdinand la Saraievo, care a aprins tensiunile balcanice – a catalizat definitiv prăbușirea Concertului Europei și a marcat începutul primului război mondial.

Naționalismul a jucat un rol atât în căderea primei, cât și a celei de-a doua faze a Concertului Europei și, în general, era în creștere în întreaga lume înainte de începerea primului război mondial; naţionalismul este văzut de unii savanţi ca un factor determinant al începerii primului război mondial.

În special odată cu căderea primei faze, ascensiunea naționalismului a fost în opoziție aproape directă cu funcțiile de bază de cooperare ale Concertului și a dus la state care nu mai erau bine constrânse de sistemul Congresului. Izbucnirea conflictului – și anume în Balcani după asasinarea Arhiducelui Ferdinand – a evidențiat eșecul final al Concertului Europei, prin faptul că acesta nu a mai putut constrânge interesele naționale ale statului pentru a menține un front internațional cooperant.

Francmasoneria a fost o forță puternică în numele liberalismului și ideilor iluministe în Europa, de la aproximativ 1700 până în secolul al XX-lea. S-a extins rapid în timpul Epocii Luminilor, ajungând practic în fiecare țară din Europa si Orientul Mijlociu.
Marele dușman aparent al Francmasoneriei a fost Biserica Romano-Catolică, astfel că în țările cu un mare element catolic, precum Franța, Italia, Austria, Spania și Mexic, o mare parte din ferocitatea bătăliilor politice implică confruntarea între susținătorii Bisericii versus masoni activi. si vizibili.

Mișcările totalitare și revoluționare din secolul al XX-lea, în special fasciștii și comuniștii, aparent i-au zdrobit pe francmasoni, care au evitat loviturile cu tipica lor coregrafie, intrand tăcut tiptil si linistit in “adormire”.
„Secolul al XIX-lea lung”, din 1789 până în 1914, a cunoscut schimbările sociale, politice și economice drastice inițiate de Revoluția Industrială, Revoluția Franceză și Războaiele napoleoniene.

În urma reorganizării hărții politice a Europei la Congresul de la Viena din 1815, Europa a cunoscut ascensiunea naționalismului, ascensiunea Imperiului Rus și apogeul Imperiului Britanic, precum și declinul Imperiului Otoman. În cele din urmă, ascensiunea Imperiului German și a Imperiului Austro-Ungar a inițiat cursul evenimentelor care au culminat cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914.

Dezvoltarea politică a naționalismului și impulsul pentru suveranitatea populară au culminat cu revoluțiile etnice/naționale ale Europei. În secolul al XIX-lea, naționalismul a devenit una dintre cele mai semnificative forțe politice și sociale din istorie; este de obicei enumerat printre principalele cauze ale Primului Război Mondial.

Majoritatea statelor europene deveniseră monarhii constituționale până în 1871, iar Germania și Italia au fuzionat multe orașe-stat mici pentru a deveni state naționale unite. Germania, în special, a dominat tot mai mult continentul în economie și putere politică. Între timp, la scară globală, Marea Britanie, cu Imperiul său britanic îndepărtat, Royal Navy de neegalat și bancheri puternici, a devenit prima putere globală a lumii.

Soarele nu apunea niciodată pe teritoriile sale, în timp ce un imperiu informal a funcționat prin finanțatori, antreprenori, comercianți și ingineri britanici care și-au stabilit operațiuni în multe țări și au dominat în mare măsură America Latină.

O componentă importantă a naționalismului a fost studiul moștenirii națiunii, punând accent pe limba națională și cultura literară. Acest lucru a stimulat și a fost la rândul său puternic susținut de apariția sistemelor naționale de învățământ. Latina a făcut loc limbii naționale, iar învățământul obligatoriu, cu sprijin puternic din partea modernizatorilor și a mass-media, a devenit standard în Germania și, în cele din urmă, în alte națiuni vest-europene.

Reformele de vot au extins franciza. Fiecare țară a dezvoltat un simț al originilor naționale – acuratețea istorică a fost mai puțin importantă decât motivația către patriotism. Învățământul obligatoriu universal a fost extins si la fete la nivel elementar. În anii 1890, în unele țări, printre care Franța, Germania și Statele Unite, au apărut mișcări puternice pentru a extinde învățământul obligatoriu la nivelul secundar

Intelectualii radicali au căutat în clasele muncitoare o bază pentru ideile socialiste, comuniste și anarhiste. Foarte influent a fost Manifestul Comunist din 1848 al lui Karl Marx și Friedrich Engels.
Clasele de mijloc și oamenii de afaceri au promovat liberalismul, comerțul liber și capitalismul. Elemente aristocratice au rămas concentrate în serviciul guvernamental, armată și bisericile stabilite.

Mișcările naționaliste în Germania, Italia, Polonia, Ungaria, Principatele Valahe și în alte părți au căutat unificarea națională și/sau eliberarea de sub dominația străină. Ca urmare, perioada cuprinsă între 1815 și 1871 a cunoscut un număr mare de încercări revoluționare și războaie de independență. Grecia s-a revoltat cu succes împotriva dominației otomane în anii 1820

Imperiile coloniale au fost produsul erei europene a descoperirilor din secolul al XV-lea. Impulsul inițial din spatele acestor imperii maritime dispersate și a celor care au urmat a fost comerțul. Atât Imperiul Portughez, cât și Imperiul Spaniol au crescut rapid și au devenit primele sisteme politice și economice globale cu teritorii răspândite în întreaga lume.

Ulterior, marile imperii coloniale europene au inclus francezi, olandezi și britanici. Acesta din urmă, consolidat în perioada de hegemonia maritimă britanică în secolul al XIX-lea, a devenit cel mai mare imperiu din istorie datorită tehnologiilor îmbunătățite de transport oceanic ale vremii, precum și a comunicațiilor electronice. La apogeul său în 1920, Imperiul Britanic acoperea un sfert din suprafața pământului și cuprindea un sfert din populația sa. Alte țări europene, precum Belgia, Germania și Italia, au urmărit și ele imperii coloniale, mai ales în Africa, dar acestea erau mai mici.

Revolutiile si revoltele sociale au adus initial cu ele si revolutii culturale, iar mai apoi s-a produs fenomenul invers. Atunci cand se proiectează o revolutie socială apare mai intai revolutia culturală care pregăteste mentalul populatiei pentru schimbările dorite de cei ce aranjeaza revolutia. Este o coregrafie a miscarilor revolutionare devenită de acum clasică si se poate vedeea pană si la revolutiile colorate.

În arte, clasicismul se referă în general la o mare considerație pentru o perioadă clasică, antichitatea clasică în tradiția occidentală, ca stabilire a standardelor de gust pe care clasiciștii încearcă să le imite. În forma sa cea mai pură, clasicismul este o atitudine estetică dependentă de principii bazate în cultura, arta și literatura Greciei și Romei antice, cu accent pe formă, simplitate, proporție, claritatea structurii, perfecțiune, emoție reținută, precum și explicit apel la intelect.
Arta clasicismului caută în mod obișnuit să fie formală și restrânsă. Un accent violent sau o accelerare bruscă a mișcării ritmice. ar fi distrus acele calități de echilibru și completitudine prin care și-a păstrat până în secolul prezent poziția sa de autoritate în repertoriul restrâns de imagini vizuale.

Clasicismul implică un canon de forme ideale acceptate pe scară largă unde renașterea stilurilor clasice este, de asemenea, o caracteristică recurentă.
Clasicismul este o forță care este adesea prezentă în toate tradițiile, cu toate acestea, unele perioade s-au simțit mai conectate la idealurile clasice decât altele, în special în Epoca Iluminismului, când neoclasicismul a fost o mișcare importantă în artele vizuale.

Clasicismul este un gen specific de filozofie, care se exprimă în literatură, arhitectură, artă și muzică, care are surse grecești și romane antice și un accent pe societate.
Clasicismul este o tendință recurentă în perioada antichității târzii și a avut o revigorare majoră în arta carolingiană și otoniană, dar a existat o altă renaștere, mai durabilă, în renașterea italiană.
Cultura bizantină se revarsă literalmente peste cultura apuseană si in special in zona de nord a Italiei unde s-au stabilit elitelle oligarhice si culturale ale Bizantiului. Rafinamentul bizantin a devenit o modă si nu doar o aluzie la politica exersată de bizantini.

Secolul al XIX-lea a văzut epoca clasică ca fiind precursorul academicismului, incluzând astfel de mișcări precum uniformitarismul în științe și crearea unor categorii riguroase în domeniile artistice. Diverse mișcări ale perioadei romantice s-au văzut ca revolte clasice împotriva unei tendințe predominante de emoționalism și neregularitate, de exemplu prerafaeliții.

Până în acest moment, clasicismul era suficient de vechi încât mișcările clasice anterioare au primit renașteri; de exemplu, Renașterea a fost văzută ca un mijloc de a combina medievalul organic cu clasicul ordonat. Secolul al XIX-lea a continuat sau extins multe programe clasice în științe, în special programul newtonian pentru a explica mișcarea energiei între corpuri prin intermediul schimbului de energie mecanică și termică.

Scriitorii clasici importanți din secolele XVII-XVIII, în principal, dramaturgi și poeți includ Pierre Corneille, Jean Racine, John Dryden, William Wycherley, William Congreve, Dimitrie Cantemir, cu primul roman à clef oriental – Istoria hieroglifică, Jonathan Swift, Joseph Addison, Alexander Pope, Voltaire, Carlo Goldoni și Friedrich Gottlieb Klopstock.
Clasicismul în arhitectură s-a dezvoltat în timpul Renașterii italiene, în special în schitele și desenele lui Leon Battista Alberti și opera lui Filippo Brunelleschi.

Clasicismul în filosofia politică datează de la vechii greci. Filosofia politică occidentală este adesea atribuită marelui filosof grec Platon. Deși teoria politică a acestui timp începe cu Platon, ea devine rapid complexă atunci când elevul lui Platon, Aristotel, își formulează propriile idei. „Teoriile politice ale ambilor filozofi sunt strâns legate de teoriile lor etice, iar interesul lor este în chestiunile referitoare la constituții sau forme de guvernare”.
Socrate a considerat că „valorile care ar trebui să determine modul în care indivizii își trăiesc viața ar trebui să modeleze și viața politică a comunității”. el credea că oamenii din Atena implicau prea mult bogăția și banii în politica orașului lor. El i-a judecat pe cetățeni pentru felul în care au adunat bogăție și putere asupra lucrurilor simple, cum ar fi proiecte pentru comunitatea lor.
Socrate nu a venit singur cu aceste idei. Idealurile lui Socrate provin din Protagoras și alți filozofi premergători. Sofistii, acești „profesori de arte politice” au fost primii care nu au gândit și au acționat așa cum a făcut Socrate, ei nu aveau scopul de bine pentru comunitate, care îi aparținea lui Socrate si oricarui filozof adevarat.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, Parisul devenise centrul activității filozofice și științifice care contestă doctrinele și dogmele tradiționale. Mișcarea filozofică a fost condusă de Voltaire și Rousseau, care au susținut o societate bazată pe rațiune, ca în Grecia antică, mai degrabă decât pe credință și doctrina catolică, pentru o nouă ordine civilă bazată pe legea naturală și pentru știința bazată pe experimente și observație empirica.

Filosoful politic Montesquieu a introdus ideea unei separări a puterilor într-un guvern, concept care a fost adoptat cu entuziasm de autorii Constituției Statelor Unite. În timp ce filozofii iluminismului francez nu erau revoluționari și mulți erau membri ai nobilimii, ideile lor totusi au jucat un rol important în subminarea legitimității Vechiului Regim și în modelarea Revoluției Franceze.

Kant a încercat să reconcilieze raționalismul și credința religioasă, libertatea individuală și autoritatea politică, precum și să creeze o viziune asupra sferei publice prin rațiunea privată și publică. Opera lui Kant a continuat să modeleze gândirea germană și, într-adevăr întreaga filozofie europeană, până în secolul al XX-lea.

Legatura organică a clasicismului cu stiintele, cu noile industrii apărute in sec. al IXX-lea, si cu filozofia din ce in ce mai mult implicată in viata socială nu era ceva care să ducă la un rezultat dorit de elita conducatoare, De aceea se impunea deturnarea preocuparilor sociale de la normele clasicului la orice alta modă temporară si efemeră. A fost gasit romantismul ieftin si emotional ca să se faca inlocuirea.

Clasicismul a fost folosit atât de cei care au respins sau au văzut transfigurări temporare în lumea politică, științifică și socială, cât și de către cei care au îmbrățișat schimbările ca mijloc de a răsturna greutatea percepută a secolului al XIX-lea.
În filozofia actuală, clasicismul este folosit ca termen în special în relație cu impulsurile apolonice și dionisiace în societate și artă; aceasta este o preferință pentru raționalitate, sau cel puțin catarsis ghidat rațional, față de emoționalism.

La începutul secolului al XIX-lea, Europa Centrală este sediul mișcării culturale cunoscute sub numele de Romantism, definită în 1798 de criticul german Friedrich Schlegel (1772–1829), cu o atenție deosebită la poezie. Numită după romantism, o formă literară medievală, mișcarea afirmă puterea sentimentului asupra rațiunii și a naturii asupra artificiului.

Proliferează misticismul și, prin extensie, gustul pentru fantastic și sublim. În artele vizuale, acest lucru are ca rezultat o înflorire a picturii peisagistice și, combinat cu sentimentul politic popular pe măsură ce regiunea suferă o perioadă de dominație franceză, influențează o renaștere naționalistă a culturii medievale în literatură, artă și arhitectură. Conflictul cu Franța se reia în a doua jumătate a secolului, de data aceasta rezultând o Germanie unificată (1871).

Romantismul s-a caracterizat prin accentul pus pe emoție și individualism, precum și pe glorificarea trecutului și a naturii, preferând medievalul clasic. Romantismul a fost parțial o reacție la Revoluția Industrială și la ideologia predominantă a Epocii Iluminismului, în special la raționalizarea științifică a Naturii. A fost întruchipat cel mai puternic în artele vizuale, muzică și literatură; a avut, de asemenea, un impact major asupra istoriografiei, educației, științelor sociale și științelor naturii. A avut un efect semnificativ și complex asupra politicii: gândirea romantică a influențat conservatorismul, liberalismul, radicalismul și naționalismul.

Revolutia tehnică a determinat si ea o revolutie culturală in toate domeniile si in special in arhitectură. Revivalismul a fost un semn distinctiv al arhitecturii europene a secolului al XIX-lea. Au avut loc renașteri ale stilurilor romanic, gotic, renascentist și baroc, alături de renașteri ale stilurilor clasice. Stilurile regionale, cum ar fi Tudorul englezesc, au fost, de asemenea, reînviate, precum și stilurile non-europene, precum chineză (Chinoiserie) și egipteană.

Aceste renașteri au folosit adesea elemente ale stilului original într-un mod mai liber decât exemplele originale, uneori împrumutând din mai multe stiluri simultan. La Castelul Alnwick, de exemplu, elemente de renaștere gotică au fost adăugate la exteriorul castelului medieval original, în timp ce interioarele au fost proiectate în stil renascentist.

Arhitectura Art Nouveau a fost o reacție împotriva stilurilor eclectice care au dominat arhitectura europeană în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. S-a exprimat prin decorare. Clădirile erau acoperite cu ornamente în forme curbate, bazate pe flori, plante sau animale: fluturi, păuni, lebede, irisi, ciclame, orhidee și nuferi. Fațadele erau asimetrice și adesea decorate cu plăci ceramice policrome. Decorul sugera de obicei mișcare; nu a existat nicio distincție între structură și ornament.

Multe dintre evoluțiile literaturii din această perioadă sunt paralele cu schimbările în artele vizuale și alte aspecte ale culturii secolului al XIX-lea.
Realismul literar este tendința, începând cu literatura franceză de la mijlocul secolului al XIX-lea și extinzându-se până la autorii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, către reprezentări ale vieții și societății contemporane așa cum a fost sau este. În spiritul „realismului” general, autorii realiști au optat pentru reprezentări ale activităților și experiențelor cotidiene și banale, în loc de o prezentare romantizată sau stilizată.

Honoré de Balzac este adesea creditat cu pionieratul unui realism sistematic în literatura franceză, prin includerea unor detalii specifice și personaje recurente.
Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, Gustave Flaubert și Ivan Turgheniev sunt considerați reprezentând apogeul stilului realist prin proza lor neîmpodobită și atenția acordată detaliilor vieții de zi cu zi.

În literatura germană, realismul secolului al XIX-lea s-a dezvoltat sub numele de „Realism poetic” sau „Realism burghez”, iar figurile majore includ Theodor Fontane, Gustav Freytag, Gottfried Keller, Wilhelm Raabe, Adalbert Stifter și Theodor Storm. Scriitorii „realiști” de mai târziu au inclus Benito Pérez Galdós, Nikolai Leskov, Guy de Maupassant, Anton Cehov, José Maria de Eça de Queiroz, Machado de Assis, Bolesław Prus și, într-un fel, Émile Zola, al cărui naturalism este adesea privit ca o ramură a realismului.

Până în anii 1850, căile ferate și liniile telegrafice legau toate orașele mari din Europa de Vest, precum și cele din Statele Unite. În loc să reducă considerabil nevoia de călătorie, telegraful a făcut călătoria mai ușor de planificat și a înlocuit serviciul de poștă lent pe distanțe lungi, lansand turismul ca industrie si nu doar o aventura. Cablurile submarine au fost așezate pentru a lega continentele prin telegraf, ceea ce era o realitate în anii 1860. Comunicatia rapida era o necessitate tehnică de care au profitat si comertul dar mai ales finantele internationale impreuna cu oficinile lor, serviciile secrete..

Clasicismul renascentist a dat naștere a două mișcări diferite: manierismul și barocul. Manierismul, o reacție împotriva perfecțiunii idealiste a Clasicismului, a folosit distorsiunea luminii și a cadrelor spațiale pentru a sublinia conținutul emoțional al unui tablou și emoțiile pictorului. Acolo unde arta Renașterii înalte subliniază proporția, echilibrul și frumusețea ideală, manierismul exagerează astfel de calități, rezultând adesea în compoziții care sunt asimetrice sau nefiresc de elegante.

Stilul se remarcă prin rafinamentul său intelectual, precum și prin calitățile sale artificiale spre deosebire de cele naturaliste. Favorizează tensiunea compozițională și instabilitatea mai degrabă decât echilibrul și claritatea picturilor renascentiste anterioare.

În contrast, arta barocă a dus reprezentaționalismul Renașterii la noi culmi, subliniind detaliile, mișcarea, iluminarea și drama. Poate cei mai cunoscuți pictori baroc sunt Caravaggio, Rembrandt, Peter Paul Rubens și Diego Velázquez. Arta barocă este adesea văzută ca parte a Contrareformei – renașterea vieții spirituale în Biserica Romano-Catolică.

Temele religioase și politice sunt explorate pe scară largă în contextul artistic baroc, iar atât picturile, cât și sculpturile sunt caracterizate de un element puternic de dramă, emoție și teatralitate. Arta barocă era deosebit de ornamentată și elaborată în natură, folosind adesea culori bogate, calde, cu subtonuri întunecate. Pictura olandeză din epoca de aur este un subset distinct al barocului, ceea ce duce la dezvoltarea unor genuri seculare, cum ar fi natura moartă, picturile de gen cu scene cotidiene și pictura peisajului.

Până în secolul al XVIII-lea, arta barocă se transformase în rococo în Franța. Arta rococo era chiar mai elaborată decât barocul, dar era mai puțin serioasă și mai jucăușă. Mișcarea artistică nu a mai pus accent pe politică și religie, concentrându-se în schimb pe teme mai ușoare precum romantismul, sărbătoarea și aprecierea naturii. În plus, a căutat inspirație din formele artistice și ornamentația Asiei din Orientul Îndepărtat, ceea ce a dus la creșterea în favoarea figurinelor de porțelan și a chinezismelor, în general. Rococoul a căzut curând în disgrație, fiind văzut de mulți ca o mișcare strigătoare și superficială care pune accent pe estetică în detrimentul sensului.

Atltanta 08/06/2024