COMUNITATEA/UMMAH MUSULMANĂ

CD

COMUNITATEA/UMMAH MUSULMANĂ
-ambitii si loialităti
De CD

Se crede cu multă sperantă si dorintă că Iranul va ieși victorios din războiul actual cu Israelul și Statele Unite și că va deveni liderul umma/comunitătii sau al lumii musulmane, o sperantă care este încă discutabilă.

Dr. Kalim Siddiqui (15 septembrie 1931 – 18 aprilie 1996), scriitor britanic pakistanez și activist islamic, teoretician, comentator și intelectual al mișcării islamice globale din ultimele decenii ale secolului al XX-lea a îndemnat „toți musulmanii să sprijine Revoluția Islamică iraniană din 1979 în eforturile sale de a înlătura secole de ocupație occidentală tiranică a teritoriilor cu majoritate musulmană”.

El credea că Iranul va deveni „o piatră de temelie și o inspirație a Ummei islamice liberă și unită care va apărea într-o lume post-sio-americană”, in pofuda diviziunii puternice si străvechi dintre sunniți și șiiți, intretinuta in mod perfid de puterile coloniale in tendinta lor talmudică “divide et impera”.

Diviziunea dintre sunniți și șiiți în Islam a început cu o dispută privind succesiunea la conducere, care a izbucnit imediat după moartea profetului Mahomed în anul 632 d.Hr. Sunniții l-au ales pe Abu Bakr, prietenul apropiat și socrul profetului Mahomed, drept lider al lor, în timp ce șiiții considerau că conducerea ar trebui să rămână în cadrul familiei lui Mahomed, în special cu vărul și ginerele său, Ali ibn Abi Talib, soțul Fatimei, fiica lui Mahomed.

Șiiții cred că profetul Mahomed l-a desemnat pe Ali drept succesor la evenimentul de la Ghadir Khumm. Ei îi consideră pe Ali și descendenții săi ca având autoritate spirituală specială și îndrumare divină. Diviziunea s-a adâncit dramatic odată cu bătălia de la Karbala din 680 d.Hr., când fiul lui Ali, Husayn, și micul său grup de adepți au fost uciși de forțele califului omeiazi Yazid.

Această animozitate a persistat până în zilele noastre. Sunniții au sprijinit grupări teroriste precum ISIS, care i-a decapitat atât pe „infidelii” șiiți, cât și pe cei creștini. Saudiții și satrapiile lor din Golf sunt aliați ai Israelului.

Visul unității islamice porneste de la vizita președintelui egiptean Muhammed Morsi la Teheran în 2012. Morsi a fost membru al Frăției Musulmane sau Ikhwan, o organizație influentă dominată de sunniți, despre care spune că „a fost în cea mai mare parte mai puțin ostilă Iranului islamic”. Din păcate, „ miscarea Ikhwan a petrecut mulți ani distanțendu-se de singurul stat din lume și anume Iranul care face o încercare onestă de guvernare islamică”.

Velayat-i-faqih sau regula gardianului/juristului ar fi putut oferi un model pentru unitate, dar regula gardienilor nu este un concept islamic. Ayatollahul Khomeini a învățat acest lucru citind Legile lui Platon. Platon și-a propus consiliul de gardieni ca antidot la tiran, într-un mod incompatibil cu rolul pe care califul l-a jucat în dezvoltarea islamului sunnit.

Această mișcare curajoasă și onorabilă ar fi putut fi cel mai important factor care i-a determinat pe sioniști și pe marioneta lor, Abdel Fattah el-Sissi, să-l răstoarne și ulterior să-l tortureze și să-l ucidă pe ultimul lider legitim al Egiptului – o crimă care a ilustrat de ce musulmanii trebuie să preia puterea prin revoluție, așa cum au făcut iranienii, în loc să încerce să lucreze prin intermediul unor instituții „democratice” corupte iremediabil.

Dar visul bazat pe vizita lui Morsi la Teheran este doar un vis, o plăsmuire cre in ciuda distantei fată de realitate ar putea totusi porni si ceea ce nu a fost in intentia eroului, ca multe alte mituri mobilizatoare.

In fapt Morsi a sosit la Teheran pe 30 august 2012 pentru o vizită scurtă și simbolică, menită să participe la deschiderea celui de-al 16-lea summit al Mișcării Nealiniate și să transfere președinția rotativă a acestei organizații lui Mahmoud Ahmadinejad, pe atunci președinte al Iranului.

În ciuda ospitalității iraniene, Morsi a refuzat să petreacă noaptea la Teheran. Morsi a petrecut toate cele patru ore pe pământ iranian, inclusiv timpul petrecut în ambuteiajele apocaliptice ale Teheranului, urmat de un discurs pe care iranienii l-au considerat condescendent și insultător. În timpul discursului respectiv, Morsi a atacat regimul președintelui sirian Bashar al-Assad, un apropiat al Iranului, numindu-l „opresiv” și „pierzându-și legitimitatea”.

Ca și cum acest lucru nu ar fi fost suficient de rău, Morsi le-a spus apoi conducerii iraniene că au o „datorie etică” de a sprijini schimbarea regimului în Siria, Într-o mustrare publică rostită pe pământ iranian, în fața președintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad și a altor lideri, care a determinat delegația siriană să părăsească locul în semn de protest, ministrul de externe Walid Muallem acuzându-l ulterior pe Morsi de „incitare la vărsare de sânge”.

Vizita lui Morsi în Iran a fost prima a unui șef de stat egiptean de la Revoluția Islamică din 1979 și de la ruperea relațiilor diplomatice, derivate din recunoașterea de către Egipt a Israelului, tratatul său de pace și găzduirea șahului detronat.

Vizita și plecarea sa bruscă nu au fost menite să contribuit deloc la promovarea unității islamice. De fapt, discursul său incendiar și plecarea sa bruscă i-au determinat pe mulți să creadă că se temea să contracteze impurități rituale prin asocierea cu persoane pe care sunniții încă le considerau eretici.

Ignorând natura divizivă a vizitei lui Morsi, mulți musulmani care căutau unitatea comunitătii musulmane aveau toate motivele să recunoască faptul că Iranul este cel mai important aliat al lor. Condescendenta si trufia lui Morsi a starnit nu numai umoare dar a si mobilizat asistenta să se gandească la o necesară unitate a comunitătii musulmane. Efectul invers s-a produs spontan si discursul jignitor a fost catalizatorul Visului de Unire. N-a fost o iluzie ci un efect invers, greu de prevăzut si de evitat.

Ceva similar s-a întâmplat în SUA în timpul alegerilor primare prezidențiale din 2016, când locuitorii din Hoosiers au apărut pentru a-l susține pe Donald Trump în cel mai mare miting politic din istoria orașului. Acei locuitori din Hoosiers erau ceea ce Marx ar fi numit proletariatul.

Dar din punct de vedere religios, erau în mare parte Creștini Sioniști care lucrau în fabrici ale industriei de apărare. Când a apărut Trump, afilierea lor religioasă a trecut pe plan secund în fața intereselor economice. Erau extrem de îngrijorați de plecarea companiei Carrier Air Conditioning, care își retrasese recent participațiile în Indiana și își mutase fabrica în Mexic. Proletariatul din Indiana s-a definit economic, nu religios, și este posibil ca musulmanii din emiratele Golfului Persic să facă același lucru după ce americanii vor pleca din zonă.

Nouăzeci la sută dintre musulmanii lumii sunt sunniți. Dacă ummah ar fi definită demografic sau religios, am putea ignora șiiții ca excepția care a confirmat regula. Dar demografia a trecut pe plan secund în fața geopoliticii.

Șiiții minoritari si disprețuiți au ajuns în scaunul șoferului, deoarece sunt singura națiune musulmană care s-a ridicat impotriva imperialismul american și luptă pentru a spune povestea – visul. Gaddafi a eșuat; Assad a eșuat spectaculos în Siria, în ciuda sprijinului rusesc și iranian. Saudiții și statele din Golf i-au considerat întotdeauna pe perși dușmanii lor, în principal din motive religioase, dar geopolitica schimbă acest lucru.

Chiar dacă aceștia constituie doar zece procente din ummah, iranienii nu mai pot fi ignorați, deoarece vor determina ordinea mondială în Asia de Vest în zorii celei de-a patra republici americane, nu prin predici, ci prin „sânge și fier”, așa cum a articulat maestrul incontestabil al Realpolitik-ului, Otto von Bismarck.

Pe 30 septembrie 1862, Bismarck, pe atunci proaspăt numit ministru-președinte al Prusiei, a ținut celebrul discurs „Sânge și fier” (Blut und Eisen) în timpul unei crize constituționale privind finanțarea militară. În discursul său adresat Comitetului Bugetar al Landtag-ului prusac de la Berlin, Bismarck a susținut că „unificarea Germaniei va veni prin puterea militară prusacă, mai degrabă decât prin discursuri liberale sau voturi majoritare”.

Gramatica subtilă a Realpolitik-ului lui Bismarck era si ea religioasă. După ce a unificat Germania sub hegemonia prusacă în 1871, Bismarck a încercat să facă din protestantismul iluminat, așa cum era promovat de filozofi precum Emmanuel Kant și G.W.F. Hegel, normativ pentru toți germanii, inaugurând Kulturkampf-ul împotriva catolicilor din Germania.

Bismarck a abandonat treptat Kulturkampf-ul, care a durat aproximativ între 1871 și 1878, și a înlocuit poziția sa anticatolică și conflictuală cu o politică de reconciliere pragmatică și acomodare politică față de catolicii germani și Partidul lor de Centru. Abordarea lui Bismarck a evoluat de la războiul cultural și supremația statului asupra Bisericii la conservatorismul pragmatic și politica de coaliție – un exemplu clasic al flexibilității sale Realpolitik.

Bombardamentul comun israeliano-american din martie 2026 a unit Iranul așa cum doar o invazie străină o poate face. Nu a existat nicio contrarevoluție în Iran, în ciuda eforturilor CIA. Prioritățile mullahilor, dar nu și ale velayat-i-faqih -gărzii au fost trecute în liniște deoparte de tehnocrații de la IRGC, care au salvat Iranul prin desfășurarea de rachete și drone avansate, ceea ce a făcut ca cea mai scumpă putere marină din istoria omenirii să devină învechită si total ineficientă. Rachetele și dronele erau echivalentul iranian al lui “Blut und Eisen”. Rezultatul a fost versiunea iraniană a Realpolitik-ului flexibil.

Iranul va putea deveni un lider de coalitie in zona Golfului și putere dominantă în Asia de Vest, dar o va face pe măsură ce Persia renaște si nu ca lider al ummah-ului.
Dar este posibil ca Iranul constient că religios reprezinta o minoritate de 10% să nu isi asume rolul de hegemon si să ramana doar un fondator al unitatii si să aplice regula respectului reciproc si a neamestecului in treburile interne si in domeniul religiei, regula deaur a Miscării Tărilor nealiniate – Bandung.

Dacă sunniții ar propune principiul unității, șiiții l-ar respinge și invers. Ca o recunoaștere tacită a faptului că Islamul este divizat iremediabil, liderii politici moderni din ummah să se orienteze invariabil către știință, filozofie și etică pentru a uni populația țărilor lor, deoarece principiile unificării naționale nu pot fi găsite în Islamul atat de cronic divizat. Diferenta va fi ca o diversitate religioasă respectată si acceptată neconditionat.

Gamal Abdel Nasser, președintele Egiptului (1956 – 1970), a încercat si el să unească ummah-ul sub auspiciile egiptene promovând naționalismul secular panarab pentru a ocoli diviziunile teologice din Islam, cum ar fi separarea dintre sunniți și șiiți. Nasser a combinat antiimperialismul, modernizarea și apelurile la istoria/cultura comună și justiția socială, în special antiimperialismul, ca parte a unui program politic hotărât secular.

În 1958, Nasser a implementat filosofia politică a „Celor Trei Cercuri” (arab, african și islamic), pe care a articulat-o în cartea sa din 1954, „Eliberarea Egiptului: Filosofia Revoluției”, prin formarea Republicii Arabe Unite împreună cu Siria în 1958. Religia nu putea servi drept bază comună pentru RAU, deoarece majoritatea musulmanilor din Siria erau alawiți, un grup pe care sunniții îl considerau eretici în afara Islamului.

Socialismul, deși bazat pe principii islamice de justiție și echitate, a fost adevărata bază a unității în RAU, ceea ce însemna că umma a trecut pe plan secund în fața internaționalei socialiste. Umma a devenit o categorie a minții care a acoperit superficial diviziunile religioase care existaseră de secole.

Saddam Hussein a propus ceva similar în Irak prin învierea baathismului, o ideologie politică originară în anii 1940 de la gânditori sirieni precum Michel Aflaq și Salah al-Din al-Bitar, care promovau „Unitate, Libertate, Socialism”, într-un mod deliberat calculat pentru a evita diviziunile inerente pe care Islamul le-a impus ummah-ului.

Baathismul a reusit să prioriteze identitatea arabă în detrimentul religiei. A respins etnocentrismul egiptean din centrul nasserismului, promovând etnocentrismul irakian, așa cum a propus Saddam Hussein, care a invocat moștenirea antică a Mesopotamiei Irakului, inclusiv referințe la Babilon și Nebucadnețar.

Asta a fost autodistructiv deoarece îi excludea pe șiiți, care nu erau arabi și care se plângeau de cucerirea lor de un grup de jochei de cămile analfabeți încă de când imamul Hussein ibn Ali a murit în bătălia de la Karbala.

Gânditorii iranieni au găsit, de asemenea, o ușurare față de sterilitatea Kalamului sau a apologeticii scolastice islamice prin scotocirea ideologiilor care permiteau si discuții fără opulența declarațiilor teologice de erezie sau haram ori de câte ori apărea un dezacord.

După întoarcerea sa din șederea sa de cinci ani la Paris, influentul sociolog, filosof și gânditor revoluționar iranian Ali Shariati a propus marxismul și existențialismul ca soluție la dezunitatea islamică. Shariati nu a abandonat niciodată islamul, dar a folosit marxismul și existențialismul ca o șansă filosofică unificatoare care a dat sens ideilor islamice tradiționale.

Aceasta a produs „șiismul roșu” – un islam revoluționar, orientat spre dreptate – versus „șiismul negru” quietist, care era cuvântul său de cod pentru doliul pasiv, dominat de clerici, ritualic, care se aliase cu structurile puterii.
Determinismul economic marxist se opunea ideii existențialiste conform căreia existența precede esența, făcând incoerentă orice aplicare a ambelor principii.

Ideea „șiismului roșu” a contribuit la revoluția din 1979, care a avut loc la doi ani după moartea lui Shariati. Ayatollahul Khomeini l-a atacat într-un discurs important în care a avertizat împotriva celor care căutau „Islamul fără cler”, numindu-i dușmani care „aruncă toate grupurile noastre religioase în mare”.
El a considerat ideile mai anticlericale sau cu influențe de stânga ale lui Shariati ca o amenințare la adresa unei guvernări islamice adecvate.

Alternativa lui Khomeini la „șiismul roșu” al lui Shariati a fost „domnia gardienilor” sau velayat-e faqih – tutela juristului islamic – centrată pe conducerea clericală ca fiind esențială pentru un stat islamic, un concept respins de Shariati ca fiind „șiism negru”. Shariati a propus o societate mai lipsită de clase, condusă de oameni, dar Khomeini nu avea nicio afinitate pentru marxism, iar după revoluție, Khomeini i-a suprimat pe aliații socialiști și liberali care îi permiseseră să-l răstoarne pe Șah.

Shariati și Khomeini au devenit „piloni gemeni” ai revoluției, dar niciunul nu a putut rezolva problemele asociate cu Kalaam, deoarece domnia gardienilor:
nu este compatibilă cu Kalam – teologia scolastică, așa cum este practicată în mod tradițional de sunniți.

Este o doctrină șiită distinct duodecima, care se bazează pe premise șiite specifice despre imamat, ocultare (ghaybah) și rolul juriștilor (fuqaha) ca adjuncți în absența Imamului Ascuns. Kalam-ul sunnit, în principal școlile Ashʿarī și Maturīdī operează pe fundamente teologice fundamental diferite în ceea ce privește autoritatea, voința divină și guvernarea.

În practică, Revoluția din 1979 a reușit printr-o coaliție largă, dar odată ajuns la putere, establishmentul clerical sub Khomeini a marginalizat sau a cooptat selectiv moștenirea lui Shariati, dar ideile sale au rămas mai influente în rândul intelectualilor decât în structura statală postrevoluționară.

Academicienii îi descriu adesea pe Shariati și Khomeini ca fiind „piloni gemeni” sau influențe paralele, dar cu „un pat, două vise”: zel revoluționar comun împotriva șahului, dar cu scopuri fundamental diferite pentru societatea islamică. Shariati a oferit combustibil intelectual masei; Khomeini a furnizat cadrul organizațional și jurisprudențial care a definit Republica Islamică. Pe scurt, Khomeini a beneficiat de impulsul revoluționar pe care Shariati l-a ajutat să-l genereze, dar nu a adoptat sau construit ideologia sa în jurul „șiismului roșu”

Așadar Iranul va deveni liderul fondator al coalitiei din Asia de Vest după ce americanii se vor retrage, dar nu va deveni liderul ummah-ului. Iranul va contesta militar hegemonia evreiască/americană în Asia de Vest sub numele de Persia și va continua să joace un rol în geopolitică și, mai important, în istoria mântuirii, care a început cu Cirus cel Mare, cu secole înainte de existența Islamului.

Magii erau perși care reprezentau lumea neevreiască, fiind primii non-evrei care l-au venerat pe Iisus Hristos. Când Iulian Apostatul a complotat cu evreii pentru a reconstrui templul și a eradica creștinismul din Imperiul Roman, a fost oprit de regele persan Shapur al II-lea, care a forțat legiunile romane să se retragă din Asia de Vest, pentru a nu se mai întoarce niciodată.

Istoria se repetă uneori in culori si nuante diferite si cu urmări surprinzatoare mai ales pentru cei care nu cunosc si nu urmăresc atent Istoria.

Atlanta 10/08/2026