 CD1.854 aprobate denitsoc@gmail.com 216.131.75.32
COMPASUL MORAL A venit Apokalipsa si noi nici nu am sezizat, căci au fost focuri de artificii, salve de tun si alte fumuri si jocuri de oglinzi, dar in directia opusă, ca de obicei, ca noi să fim orbiti de scandalurile din presă, de dezvăluiri uluitoare, Epstein si Rezeva Federala, orice ca să nu sezizăm că Apokalisa a venit si a lovit silentios dar neiertător. Nimeni nu mai poate visa că ne putem intoarce inapoi la ”vremurile bune”, “inainte era mai bine”. Nu merge nici mult trambitata MAGA – “Să facem America măreata din nou”. Acesta este un colaps, o adevărată prăbușire a întregii lumi occidentale. Termenul „colaps” este starea în care totul începe să se destrame ca un castel de cărți, mai ales din punct de vedere ideologic. Un colaps în ceea ce privește ideologia, religia, filosofia, moralitatea și tot restul. O civilizatie in declin pronuntat spre verticală. Nu ne-am fi putut imagina că occidentul reprezenta un astfel de sistem de civilizație satanică, în centrul căreia se află secte canibale sataniste care mănâncă copii, trafică femei si copii, comit provocări în întreaga lume, manipulează piețele financiare și procesele politice, face răpiri de presedinti și organizează „messe negre” și orgii globale, in insule tropicale private. Se vede asta din ce in ce mai bine, dar nimeni incă nu intreabă ce v-om face de aici incolo. Lipseste eroul care să pună intrebarea leninistă: Șto delata? „Что делать? – Cei de făcut? Trebuie pornit de la zero dar fără exagerări bolsevice si fătarnice cand eroii isi faceau in sedinte Autocritica. Dar o critică sinceră este totusi necesară, critica, recunoasterea decăderii morale si asumarea, cel putin pe viitor, a unei responsabilităti sociale. Da, lipseste Alternativa salvatoare sau de fapt nu putem să o vedem desi este in jurul nostru, este o realitate faptică dar neimbracată, investită in hainele scumpe, filozofice ale ideologiei pretioase care atrage de la distantă si dirijează précis. Sansa din jurul nostru nu poartă o tinută ideologică, o uniformă unică si uniformizatoare, ci lasă fiecarui membru al blocului să isi poarte propriile vesminte ideologice ce provin din cultura si preferintele fiecarei tări, Lucrurile elementare care ne pot orienta sigur pe oceanul geopolitic sunt ambitii simple si dureroase, Cinstea si Setea de muncă. Fără aceste trăsături bine intipărite in comportamentul nostru nu putem face nimic, căci avem atat de mult de făcut si refăcut, tot ce nu s-a mai făcut de decenii. Dacă cineva mai are speranta să găsească o solutie salvatoare venind din occident, acea persoană va rămane pierdută in neant ca si cei din occident care nu se vor reorienta rapid spre o lume multipolară, morală si harnică. Harnicia si abnegatia sunt salvarea civilizatiei decăzute, pentru a se salva si a propăsi. Dar atentie ce se vede acum că se scufunda este Deep Government – guvernul profund, dar se stie că procesul va continua si cu căderea Very Deep Government, a guvernului si mai profund, la care nimeni nu a avut curajul ca măcar să se gandească. Si dacă nu credeti doar ganditivă cine a facut ca Deep Govrnment să cadă? Oricum nimeni de pe stradă, deci altii mai puternici, din umbră care au realizat că hegemonismul financiar nu mai poate rezista si au deschis portile iadului ca guvernul profund să se prăbusească si să ne atragă atentia acolo. Să nu credeti din nou că guvernul foarte profund este si el o teorie a conspiratiei, căci veti fi inselati si sacrificati. Dacă regăsirea compasului moral este un proces dificil este recomandabil să se apeleze la religie ca un sprijin spiritual si orientativ. Spiritualitatea ne va ajuta să ii gasim pe cei care ne pot ajuta dezinteresat si eficient. Nu trebuie să evităm să ne deschidem sufletul si mintea spiritualitătii divine. Se incearcă in mare grabă o normalizare a Satanismului intr-o nouă versiune ca să pară doar ca o teorie a conspiratiei si lumea să fie derutată din nou. O lume murdară va dispărea si nu stim cat de curată o să mai devină ea. Dar noi ne putem separa, feri si organiza. Intraga Civilizatie Occidentală va pleca spre Iad asa cum arată hărtile si pozele din Dosarul Epstein. Vom iesi ditr-o lume muradară cu toate cunostintele si datele necesare ca să nu mai facem ca istoria să se repete dureros. Atlanta 11/02/2016 |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
BRETTON WOODS SI DAVOS
De CD
Se incheie zguduitor, intr-o cheie de fatalism si apokalism kinetic o eră istorică ce a inceput cu sfarsitul Imperiului Britanic si sfarsete acum cu căderea erei Imperiale Hegemonice Americane.
Nimeni nu plange după trecutul triumfalnic al uniciăttii si măretiei americane, acum cand apokalipsa revelatorie aduce in mass-media dosarele imense, incredibil de murdare si criminale a le lui Epstein.
Nici nu au curajul să le de-a publiciăttii integral si le editează/cenzurează masiv.
Ciclicitatea sistemelor si a imperiilor merge după vechea regulă a politicii si diplomatiei capitaliste: “morcovul si bătul”.
Era americană a debutat asa cum se procedează intotodeuna, cu sperante, promisuni si iluzii progresive. Cu cele mai nobile idealuri pe care natiunea americană le mai arătase, tot ciclic, in ultimii 200 de ani.
Pentru că suna prea fumos s-a intamplat ca promotorul visător cinstit al acestor idealuri nobile să moară inainte ca aceste proiecte mărete să poată deveni realitate.
Proiectele nobile care au făcut ca America – SUA sa fie iubite de toată populatia lumii, au fost indeplinite insă intr-un mod defectuos si cu efecte contrare scopurilor initiale.
Pe de o parte, sistemul american de anticolonialism a militat pentru un sistem de colaborare reciproc avantajoasă și multipolarism promovat de FDR – Franklin D. Roosewelt, care a imaginat un “New Deal” – “Nouă Intelegere” internațională pentru a elibera lumea de imperiu prin promovarea investițiilor la scară largă în infrastructură, industrie și cooperare vitală.
Pe de altă parte, susținătorii sistemului britanic de gândire cu sumă zero au insistat pentru o dominație anglo-saxonă unilaterală asupra lumii.
Această ciocnire a luat forma bătăliilor purtate de colaboratorul de încredere al lui FDR, Henry Dexter White, împotriva lui John Maynard Keynes la Bretton Woods, unde 730 de delegați reprezentând 44 de națiuni s-au adunat pentru a stabili termenii ordinii postbelice. Un Davos al sfarsitului de imperiu britanic.
Deși această conferință este asociată în mod faimos cu crearea Băncii Mondiale, a Fondului Monetar Internațional și a Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), se presupune în mod FALS că este o creație keynesiană.
Deși nimeni nu ar susține că John Maynard Keynes (1883-1946) a influențat profund o mare parte din ordinea economică internațională în timpul Războiului Rece, ar fi o minciună periculoasă să credem că el a fost altceva decât un dușman al sistemului american în toate formele sale. Se poate dovedi că Keynes nu a fost un prieten al libertății sau al idealurilor nobile americane din 1776, ci a fost doar un slujitor docil al imperiului dedicat infiltrării, cooptării și apoi transformării sistemului american într-un instrument al Imperiului, eugeniei și hegemoniei.
Înainte de a ne permite să sărbătorim prematur victoria Sistemului american asupra orașului Londra[City of London], să vedem dacă a fost introdus un Cal Troian periculos, care riscă să submineze toate cuvintele frumoase și aspirațiile de restaurare a SUA la tradițiile sale mai sănătoase.
John Maynard Keynes a fost un loialist devotat Imperiului Britanic, un promotor al eugeniei radicale, un pedofil rampant și, chiar dacă nu era un prieten al fascismului naționalist de tip hitlerist, nu a avut nicio problemă cu un fascism „internaționalist iluminat” aflat sub influența Băncii Angliei – rothschildzilor.
Cartea sa de la începutul anului 1911 despre moneda și finanțele indiene realizată în timpul inspectiei sale de cinci ani în Biroul Indian al Imperiului a ignorat toate motivele politice reale ale foametei care afecta India și a pledat rece pentru o mai mare integrare a sistemului bancar indian sub controalele City of London, care ar rezolva cumva problemele Indiei.
Realitatea demonstrabilă era că foametea indiană a fost un instrument coordonat de controlul populației de către elita malthusiană a establishmentului britanic, care considera „războiul, „foametea și bolile” ca daruri pe care natura le-a oferit celor puternici pentru a-i gestiona pe cei slabi. Părere impărtasita si reaplicată de Churchill.
Deși lucrarea sa ulterioară din 1919, „Consecințele Păcii”, părea a fi un avertisment destul de simpatetic că reparațiile draconice de la Versailles ar provoca pagube incredibile și ar duce la un nou război mondial, în realitate, Keynes dădea dovadă de o mare stăpânire de sine.
Ca reprezentant al Trezoreriei Britanice la Conferința de la Versailles, Keynes nu s-a opus niciodată fascismului: el a susținut doar că o cale mai liberală către Fascismul Global ar putea fi stabilită sub conducerea Băncii Angliei.
Opoziția sa, însă, față de abordarea mai violentă preferată de imperialiștii conservatori din rândul intelectualității britanice, a fost mai degrabă una de formă decât de substanță.
Keynes și colegii săi fabieni H.G. Wells, Bertrand Russell și G.B. Shaw au preferat „jocul lung” „lent și constant”, amintind de generalul roman Quintus Fabius Maximus, care s-a luptat cu dușmanii săi prin atritie, uzură lentă, mai degrabă decât prin confruntare la scară largă.
Datorită ignoranței generale a publicului cu privire la această strategie, îi mai sărbătorim pe acești luminari ai Societății Fabiene pentru pacifismul lor, deși în realitate, erau la fel de rasiști, fasciști și iubitori de eugenie ca omologii lor mai miopi și mai înrăiți, Sir Oswald Mosley, Lord Alfred Milner și chiar Winston Churchill.
În timp ce adevărata soluție la tipărirea de monedă hiperinflaționistă și la închiderea economică industrială a Germaniei în anii de după Primul Război Mondial se găsea în Acordul germano-rus de la Rapallo distrus odată cu asasinarea ministrului de externe al Sistemului American, Walter Rathenau, Keynes și cei de aceeași rasă au cerut doar integrarea economică a sistemului bancar și militar german sub controlul Băncii Angliei/Ligii Națiunilor.
Definindu-și credința mizantropă în suprapopulare, economistul Companiei Britanice a Indiilor Orientale, Thomas Malthus (1766-1834), a afirmat o nouă „lege fundamentală” în faimosul său Eseu despre populație din 1799:
„Puterea populației este atât de superioară puterii pământului de a produce subzistență pentru om, încât moartea prematură trebuie să afecteze într-un fel sau altul rasa umană.” Cum ar putea fi evitată această criză?
Malthus răspunde așa cum numai un imperialist devotat ar putea:
„Ar trebui să facilităm, în loc să încercăm prostește și în zadar să împiedicăm, operațiunile naturii în producerea acestei mortalități; și dacă ne temem de vizita prea frecventă a formei oribile de foamete, ar trebui să încurajăm cu sârguință celelalte forme de distrugere, pe care le obligăm pe natură să le folosească.
În orașele noastre ar trebui să îngustăm străzile, să înghesuim mai mulți oameni în case și să curtăm revenirea ciumei.”
Deși unii apologeți îl considerau pe Keynes un anti-malthusian – datorită teoriei sale conform căreia suprapopularea ar putea fi depășită prin încurajarea cheltuielilor mai degrabă decât a economisirii, ceea ce, la rândul său, ar crea cumva piețe și, prin urmare, noi fabrici și mai multă creștere, realitatea a fost opusă. Keynes nu numai că a vorbit cu entuziasm despre Malthus de-a lungul vieții sale ca fiind una dintre cele mai mari minți din toate timpurile, dar chiar a plagiat multe dintre teoriile lui Malthus, de exemplu cea despre „deficitul de cerere care provoacă șomaj și recesiune”, subliniată în Tratatul său despre bani din 1930.
În Eseul său despre Malthus din 1933, Keynes a scris:
„Să ne gândim la Malthus astăzi ca la primul dintre economiștii de la Cambridge – ca, mai presus de toate, la un mare pionier al aplicării unui cadru de gândire formală la confuzia complexă a lumii evenimentelor cotidiene. Malthus a abordat problemele centrale ale teoriei economice pe cea mai bună dintre toate căile.”
În conferința sa despre populație din 2 mai 1914, Keynes a susținut că guvernul ar trebui „să modeleze legea și obiceiurile în mod deliberat pentru a realiza densitatea populației care ar trebui să existe” și că „ar fi mai multă fericire în lume dacă populația ar fi diminuată.”
Spunând că „India, Egiptul și China sunt grav suprapopulate”, Keynes a pledat pentru utilizarea violenței pentru a apăra „rasele albe superioare” în această luptă pentru supraviețuire, pacifistul spunând: „Aproape orice măsură mi se pare justificată pentru a ne proteja nivelul de viață de prejudiciile provocate de rase mai prolifice. O parcelare definitivă a lumii ar putea deveni necesară; și presupun că acest lucru nu este improbabil să provoace războaie rasiale. În orice caz, astfel de războaie vor fi despre o problemă substanțială.”
În calitate de președinte interimar al Ligii Neo-Malthusiene, Keynes a declarat în 1927: „Noi, cei din această societate, suntem neo-malthusieni… Cred că, pentru viitor, problema populației va apărea în problema mult mai mare a ereditării și eugeniei. Calitatea trebuie să devină preocuparea.”
Până în 1946, Keynes, încă membru al Societății Britanice de Eugenie, după ce a ocupat funcția de vicepreședinte al agenției între 1936 și 1944 a scris în “The Eugenics Review”: „Mintea excentrică, sceptic, observatoare, strălucitoare, de lider de cavalerie a lui Galton l-a determinat în cele din urmă să devină fondatorul celei mai importante, semnificative și, aș adăuga, autentice ramuri a sociologiei care există, și anume eugenia.” Nu era vorba de teoretizare de tip turn de fildeș, ci de concepte cu o semnificație practica, foarte reală.
Până în 1937, “Teoria generală a ocupării forței de muncă” a lui Keynes a fost publicată în Germania nazistă. Dacă cineva dorește să apere ideea că economistul era cumva un apărător antifascist al „valorilor liberale”, să citească propriile sale cuvinte din prefață și apoi fie să redefinească „valorile liberale”, fie ideea lor naivă despre Keynes:
„Mă pot aștepta poate să găsesc mai puțină rezistență în rândul cititorilor germani decât în rândul celor englezi, atunci când le prezint o teorie a ocupării forței de muncă și a producției în ansamblu… Teoria producției în ansamblu, care este obiectul acestei cărți, poate fi mult mai bine adaptată condițiilor unui stat totalitar decât teoria producției și distribuției bogăției în circumstanțe de liberă concurență.”
Hitler însuși nu a fost doar un eugenist devotat, ale cărui politici de purificare rasială au apărut prin finanțarea generoasă făcută de Fundațiilor Rockefeller, Carnegie, precum și a establishment-ului britanic, ci a fost și un malthusian devotat, care spunea:
„Va veni cu siguranță ziua în care întreaga omenire va fi obligată să oprească creșterea speciei umane, deoarece nu va mai exista nicio posibilitate de a ajusta productivitatea solului la creșterea perpetuă a populației.”
În timpul conferinței de la Bretton Woods, desfășurată în New Hampshire între 1 și 20 iulie 1944, două paradigme opuse s-au ciocnit cu privire la ceea ce va deveni lumea în epoca postbelică.
Rolul lui Keynes ca reprezentant al britanicilor Imperiul, la fel ca rolul său anterior la Versailles în 1919, a fost definit de intenția de a modela cu orice preț condițiile unei ordini mondiale post-stat-națiune în numele Orașului Londra.
La fel ca Bertrand Russell și alți Apostoli de la Cambridge înainte și de atunci incoace, Keynes a fost instruit în utilizarea sofisticată a statisticii și logicii matematice pentru a acoperi jafurile imperiale asupra națiunilor vizate.
Lordul Keynes a fost trimis să conducă delegația britanică la Bretton Woods și să promoveze un plan necinstit care prevedea crearea unei Uniuni Internaționale de Compensare controlate de Orașul Londra[City of London], denumind toate plățile într-o unitate contabilă comună: Bancor.
Bancorul urma să fie folosit pentru a măsura deficitele comerciale sau excedentare ale tuturor națiunilor – expropriind surplusurile până la sfârșitul anului și impoziționând țările cu deficite. Impunerea unei „arhitecturi matematice” asupra sistemelor fizice (non-matematice) ale națiunilor era cea mai sigură modalitate de a menține o cușcă invizibilă pe pământ sub un ideal de „echilibru matematic”.
Austeritatea fiscală dură si sadică cerută astăzi de economiștii matematicieni și de alți tehnocrați de la Bruxelles reflectă acum forța încă activă a spiritului Keynesian care incă bântuie lumea de astăzi ca si fantoma comunismului in perioada interbelică si cea a Neomarxismului in sec. XXI.
Formula lui Keynes pentru echilibrul total impus de agențiile supranaționale națiunilor lumii își avea rădăcinile în convingerea sa antiumană că nimeni nu ar trebui să poată produce mai mult decât își poate permite matematic pentru propria lor supraviețuire imediată, ceea ce a reprezentat un afront complet la adresa întregii fundații a Sistemului American de Economie Politică, așa cum a fost exprimat de Alexander Hamilton, către Clay, Carey, Lincoln, McKinley, Franklin Roosevelt și chiar John F. Kennedy.
Un exemplu chiar dacă nu’i recent este prevederea ce a fost inclusă într-un acord de împrumut al guvernului Romaniei de la Banca Mondială, din 1997, care, ne-a conditionat/obligat să lichidăm toate societățile agricole din țară, lăsând țara fără rezervele alimentare nationale necesare.
Harry Dexter White, astăzi calomniat ca fiind agent sovietic de istoricii afiliați CFR a luptat cu înverșunare pentru a se asigura că Marea Britanie nu va fi la conducerea noului sistem economic emergent sau a mecanismelor importante ale FMI pe care le va conduce.
White s-a asigurat că sistemul de „preferințe” economice coloniale, folosit de Marea Britanie pentru a menține jaful liberului schimb în întregul imperiu, a fost distrus, iar lira sterlină nu va mai juca un rol principal în comerțul global.
În schimb, a fost instituit un sistem de curs de schimb fix pentru a garanta că speculațiile nu puteau depăși strategiile naționale de creștere, iar dolarul, pe atunci susținut de aur si de o puternică platformă economică fizică a fost o coloană vertebrală a comerțului mondial.
La Bretton Woods, Dexter White și Henry Morganthau au ajuns la acorduri pentru a oferi transferuri vaste de tehnologie pentru a ajuta America de Sud să se industrializeze.
În același timp, programe la scară largă, modelate pe New Deal, au fost prezentate de delegații din India, Europa de Est și China.
Este demn de remarcat faptul că delegația chineză a introdus planuri de infrastructură elaborate inițial de Sun Yat-sen în lucrarea sa „Dezvoltarea Internațională a Chinei” din 1920, pe care atât Mao, cât și Zhou Enlai le-au aprobat alături de Chiang Kai-Shek al Kuomintangului din Taiwan!
Sinofobii trebuie să ia aminte că Sun Yat-sen nu era communist si absolvise la universitatea americană din Hawai. Vizitase in mai multe randuri SUA cu ocazia unor simpozioane stiintifice fiind in excelente relatii cu personalitatile academice americane ale vremii. Partidul Comunist Chinez s-a infiintat in 1921.
Dacă aceste planuri nu ar fi fost sabotate, este uimitor să ne gândim ce fel de progres s-ar fi putut deschide pentru chinezi cu 70 de ani înainte ca cineva să audă de termenul „Inițiativa Centura și Drumul”.
În această etapă incipientă, Rusia era încă fericită să fie membru fondator al FMI și al Băncii Mondiale, care au fost initial concepute pentru a acționa ca mecanisme de creditare ieftine pentru dezvoltarea globală pe termen lung, cu dobândă mică și de înaltă tehnologie.
Comentând sprijinul pentru sistemul postbelic de interes reciproc al lui FDR, Stalin a declarat: „Putem oare conta pe faptul că activitățile acestei organizații internaționale vor fi suficient de eficiente?
Acestea vor fi eficiente dacă Marile Puteri care au suportat povara războiului împotriva Germaniei lui Hitler continuă să acționeze într-un spirit de unanimitate și armonie. Nu vor fi eficiente dacă această condiție esențială este încălcată”.
Așa cum Corporația de Finanțare a Reconstrucției (RFC) a fost folosită ca o bancă națională pentru a finanța mii de proiecte mari de infrastructură, transport, energie și apă în timpul New Deal-ului și așa cum Glass-Steagall a spart monopolul finanțării speculative private asupra economiei productive, acești membri ai New Deal-ului doreau să folosească Banca Mondială și FMI pentru a emite credite productive pe termen lung, cu dobândă mică, pentru mega-proiecte de infrastructură pe termen lung din întreaga lume. Nu doar în reconstrucția Europei.
Printre figurile de frunte ale acestui grup de patrioți s-au numărat subsecretarul de stat Sumner Welles, confidentul lui FDR, Harry Hopkins, și liderul partidului republican, Wendell Willkie, care a lucrat îndeaproape cu rivalul său democrat, devenind „ambasador New Deal” internațional.
În 1942, după ce a fost trimis de FDR într-un turneu mondial pentru a organiza proiecte internaționale New Deal într-o cursă pentru a pune capăt colonialismului, Willkie a scris:
„În Africa, în Orientul Mijlociu, în întreaga lume arabă, precum și în China și în întregul Orient Îndepărtat, libertatea înseamnă abolirea ordonată, dar programată, a sistemului colonial… Când spun că, pentru a avea pace, această lume trebuie să fie liberă, raportez doar că a început un mare proces pe care niciun om – cu siguranță nici Hitler – nu-l poate opri.
După secole de supunere ignorantă și plictisitoare, sute de milioane de oameni din Europa de Est și Asia au deschis cărțile. Vechile temeri nu-i mai sperie… Sunt hotărâți, așa cum trebuie să fie, că nu există loc pentru imperialism în propria lor societate decât în societatea națiunilor.”
Lupta lui FDR cu Churchill pe această temă a fost bine documentată în cartea fiului/asistentului său, Elliot Roosevelt, „Așa cum a văzut-o” (1946):
„Am încercat să clarific… că, deși suntem aliații [Marii Britanii] și suntem alături de ei în lupta pentru victorie, trebuie să-și dea seama că nu suntem implicați doar pentru a-i ajuta să se agațe de ideile lor arhaice, medievale despre un imperiu… Sper că își vor da seama că nu sunt parteneri senioriali; că nu vom sta deoparte și vom privi cum sistemul lor împiedică creșterea fiecărei țări din Asia și, pe deasupra, a jumătate din țările din Europa.”
Această viziune a fost exprimată în mod continuu de FDR în sutele sale de discursuri, precum și de vicepreședintele său, Henry Wallace, în crearea Cartei Atlanticului și a Celor Patru Libertăți. A fost integrată în apărarea suveranității naționale în Constituția/Carta ONU (evident inexistentă în Liga Națiunilor, condusă anterior de britanici).
Era menită să fie spiritul conducător care anima lumea pe măsură ce omenirea intra într-o epocă matură a rațiunii creative. Cât timp FDR a fost la putere, acest grup de oameni conduși de britanici a fost ținut la distanță, dar imediat ce a murit, infestarea a cuprins America și a început imediat să submineze tot ce creaseră FDR și aliații săi.
La moartea președintelui, Harry Dexter White a fost demis din funcția de director al FMI și etichetat drept agent comunist. Henry Wallace a fost demis din motive similare și a lucrat cu White la o candidatură prezidențială din 1948, ca candidat al unui partid terț la președinție. William Willkie (care discutase despre crearea unui nou partid cu FDR) a murit în octombrie 1944, iar mâna dreaptă a lui FDR, Harry Hopkins, care a făcut cel mai mult pentru a iniția o legătură strânsă de prietenie cu Stalin, a murit în 1946.
Elliot Roosevelt l-a intervievat pe Stalin câțiva ani mai târziu și a consemnat că Stalin a crezut întotdeauna că tatăl lui Elliot a fost otrăvit „de banda lui Churchill”.
Până în 1946, Churchill a inaugurat Războiul Rece, punându-și foștii aliați la gât unii impotriva altora pentru cei 70 de ani rămași, în timp ce arunca bombe nucleare asupra unei Japonii învinse. Stalin a deplâns moartea lui Roosevelt spunând că „marele vis a murit”.
În urma morții lui FDR, modelul de guvernare al lui Keynes, care a pătruns sistemul de operare al epocii postbelice, a asigurat că tipurile de proiecte la scară largă, bazate pe INTENȚIE, care ar putea pune capăt în cele din urmă colonialismului, nu vor vedea lumina zilei.
Inamicii lui FDR au avut nevoie de încă 25 de ani pentru a demonta sistemul de curs de schimb fix din Bretton Woods, ceea ce a dus la plasarea dolarului american pe piețele speculative de către Nixon în 1971, transformând lumea și mai mult într-un sistem de cazinou militarizat.
În loc să fie folosite ca instrumente pentru creșterea pe termen lung, așa cum au fost intenționate, FMI și Banca Mondială au fost folosite ca instrumente de sclavie financiară a datoriilor și de recolonizare financiară, așa cum este subliniat în cartea “Confesiunile unui asasin economic” de John Perkins.
Mulți oameni au fost șocați să afle că la Davos a avut loc un discurs, în care Jamieson Greer, reprezentant comercial american mormon, format la Sorbona, a prezentat istoria Sistemului American de Economie Politică din 1776 până în prezent.
Discursul lui Greer a fost intitulat „De la Hamilton până în prezent: Comerț și strategie economică a SUA” și a inclus o expunere șocant de sinceră a originilor Sistemului American în urma revoluției americane, inovată de primul secretar al Trezoreriei SUA, Alexander Hamilton, și de creșterea Societății pentru Promovarea Manufacturilor Utile a lui Hamilton.
Greer a subliniat lupta pentru revitalizarea acestui sistem de către hamiltonienii de a doua generație, conduși de Henry Clay și John Quincy Adams, și a prezentat cu competență modul în care acest sistem de tarife protectoare, planificare națională și cooperare internațională a modelat cele mai bune izbutiri de progres industrial atât în SUA, cât și în multe alte națiuni ale lumii.
Greer a demonstrat chiar cum acest sistem a condus la progresul industrial de care s-a bucurat Germania sub conducerea lui Friedrich List și von Bismark, Rusia, Japonia sub restaurația Meiji și chiar China condusă de adepții președintelui Sun Yat-sen.
Totul suna puțin prea frumos ca să fie adevărat.
A fost „sistemul american” revitalizat la Davos… sau se lansează un cal troian keynesian?
Cum a putut fi permisă o competență atât de perspicace într-un loc atât de puternic precum Davos, a unui oficial comercial mormon de la Sorbona?
Ar putea fi aceasta o dovadă că forțele patriotice au preluat cu succes controlul asupra puterii în SUA, până la urmă?
Din păcate, spre sfârșitul acestei prezentări aproape impecabile, Jamieson a făcut ceva foarte ciudat, dandu-si arama pe fată, când a lăudat strălucirea economistului britanic John Maynard Keynes, care, asa cum a exclamat Greer, a înțeles acest sistem american:
„John Maynard Keynes – marele economist britanic și reprezentantul britanic la conferința de la Bretton Woods – a avut o idee despre cum se putea realiza acest lucru. El a susținut că sistemul economic internațional trebuia organizat în jurul principiului echilibrului. Națiunile puteau urmări ceea ce Keynes numea «autosuficiență națională» prin diferite modele de dezvoltare economică, dar o cerință a unui comerț echilibrat pe termen lung ar proteja pe toată lumea împotriva așa-numitelor tactici de «cerșetor al vecinului».”
Jamieson Greer deplânge apoi eșecul națiunilor de a adopta programul lui Keynes pentru Bancor, managementul globalist al ordinii mondiale, ignorând în același timp faptul că acest eșec s-a datorat în întregime dușmanilor americani ai lui Keynes de la Bretton Woods, care au recunoscut răul agendei Bancor a lui Keynes. Greer afirmă:
„Multe dintre cele mai creative idei ale lui Keynes despre cum să abordeze această problemă, inclusiv o monedă globală propusă, au fost lăsate în atelierul de la Bretton Woods. Sistemul care a apărut nu a inclus mecanisme structurale pentru a descuraja țările să acumuleze surplusuri comerciale persistente. Ca să fiu sincer, faptul că Statele Unite înregistrau un surplus comercial masiv la acea vreme ar fi putut avea o legătură cu acest lucru. Este regretabil și cu toții trebuie să ne confruntăm cu rezultatele astăzi.”
În timp ce Greer recunoaște că surplusul comercial al Statelor Unite a dus la faptul că ideile lui Keynes au fost „lăsate în atelierul de la Bretton Woods”, Greer ignoră complet faptul că aplicarea Sistemului American (și NU a sistemului imperial britanic „fă-ți treaba”) al lui Keynes de către FDR a dus la transformarea SUA în cea mai productivă națiune industrială a lumii. În opoziție cu Keynes, programul anticolonial al lui FDR a fost reprezentat de apropiatul său, Harry Dexter White, și de secretarul Trezoreriei, Henry Morganthau.
Tot aici găsim ideile toxice ale lui Keynes infuzate în prezentarea de la Davos din 2026 a reprezentantului american pentru comerț, Jamieson Greer, care a spus următoarele despre „strălucirea” lui Keynes:
„Keynes… a susținut că, în majoritatea cazurilor, surplusul comercial global persistent al unei țări este o dovadă foarte puternică că aceasta urmărește creșterea economică în detrimentul partenerilor săi comerciali. Cu alte cuvinte, o țară care exportă structural mai mult decât importă probabil dăunează restului lumii pentru a-și alimenta propria creștere. Nu produce pentru a-și satisface nevoile și nu comercializează pentru import: încearcă să aibă o scurtătură către creștere în detrimentul altora.
Ca să o spunem și mai clar – o țară ar trebui să exporte pentru a importa, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci este un semn clar că ceva nu este în regulă.”
Acum se vede clar că in pofida visurilor si proiectelor nobile pa care americanii le promotau la căderea Imperiului Britanic au pierit si au fost nefast inlocuite cu vechile principii vicioase si criminale din vechiul imperiu asa cum transpar si din Dosarele Epstein.
Astăzi, lumea a prins o a doua șansă de a reînvia „marele vis”, acum la căderea noului imperiu hegemonist. În secolul XXI, acest mare vis al colaborarii si intrajutorării a luat forma “Noului Drum al Mătăsii”, condus de Rusia și China și prin BRICS, de un cor tot mai mare de națiuni care tânjesc să iasă din cușca toxică si aproape invizibilă a colonialismului.
Deși se speră că recentele referințe la „Sistemul american” de la Davos anunță o restaurare autentică a unei gândiri mai sănătoase în cadrul elitelor americane, faptul că John Maynard Keynes a fost onorat ca purtător al torței acestei tradiții dezvăluie un Cal Troian periculos care ar putea, în cele din urmă, să-i facă pe patrioții din SUA să devină instrumente ale propriei lor înrobiri… din nou.
Atlanta 17/02/2026
NU, VĂ MULȚUMESC FOARTE MULT
– Puteți să vă păstrați „democrația” și să vă stergeti cu ea la fund
„Aveți o șansă mai bună să schimbați vremea cu pârțuri decât să schimbați guvernul votând” – un cititor Substack
De Hua Bin – https://www.unz.com/bhua/no-thank-you-very-much-you-can-keep-your-democracy-and-shove-it-up-your-a
Linia mea logică de bază în acest eseu – starea de fapt tristă din Occident este rezultatul unor politici politice proaste; politica proastă este rezultatul unor lideri proști; liderii proști sunt rezultatul sistemului electoral (adică „democrația”); rezultatul electoral prost este rezultatul prostiei în masă (adică a educatiei alegătorilor).
În ultimul meu eseu despre arestarea generalului Zhang pentru corupție și abateri, am expus contrastul dintre modul în care „China comunistă” tratează corupția și „SUA democratică”.
O națiune aplică legea și folosește represiuni dure pentru a pedepsi corupții.
Cealaltă legalizează corupția printr-o rețea de sisteme concepute pentru a camufla și legitima astfel de infracțiuni.
Instituționalizează corupția.
Propunerea a stârnit feedback interesant din partea cititorilor și a condus la discuții despre „democrație” ca sistem de guvernare și „prostia de masă” în context.
Pe scurt, „democrația” este garantat să fie subminată de „prostia de masă”.
Vreau să aprofundez subiectul în acest eseu.
Unul dintre cele mai derutante lucruri din dinamica China-SUA este contradicția dintre ceea ce SUA vor să vândă Chinei.
În ceea ce privește cele mai bune tehnologii, SUA cu siguranță nu vor ca China să le cumpere. Fie că este vorba de semiconductori avansați, mașini de litografie sau motoare de avioane.
Pe de altă parte, când vine vorba de cea mai bună idee de la pâinea feliată încoace, și anume „democrația”, SUA au promovat-o cu căldură în China, gratuit, în ciuda lipsei totale de interes a acesteia din urmă.
În relațiile adverse în care jocul cu sumă nulă este implicit, trebuie să presupunem că orice vrea inamicul tău să faci trebuie să fie rău pentru tine.
Logica este simplă – dacă democrația este într-adevăr atât de grozavă, SUA ar impune un embargou la export asupra Chinei, nu-i așa?
Așadar, chinezii trebuie să presupună că „democrația” promovată de Occident este dăunătoare pentru țară.
Asta e partea ușoară.
Întrebările mai interesante sunt – „este democrația bună chiar și pentru SUA?” și „cum funcționează pentru SUA și Occidentul în general?”
Una dintre regulile la care subscriu este să judeci oamenii după ceea ce fac, nu după ceea ce spun. Același lucru este valabil și pentru judecarea „democrației”.
În loc să judeci după ceea ce promite „democrația”, ar trebui să o judeci după ceea ce oferă.
Când te uiți la „regele nebun” din SUA și la birocrații europeni servili și lingușitori, concluzia evidentă este că democrația occidentală nu a livrat ce a promis.
„Democrația”, așa cum este practicată în Occident, nu este un elixir. Este o pilulă otrăvită. Ești binevenit să o păstrezi pe toată pentru tine.
Principiul fundamental al unei „democrații” este votul universal. Sistemul de o persoană, un vot.
Dar, așa cum a comentat unul dintre cititorii mei – „ai o șansă mai bună să schimbi vremea cu pârțuri decât să schimbi guvernul votând”.
Poate că sună grosolan dar nimerește exact.
Întrebarea de un milion de dolari este „știu alegătorii pentru ce votează?”
În teorie, democrația electorală pare o idee bună. În practică, o democrație cu funcții înalte necesită o populație bine informată, educată și rațională, capabilă de gândire critică.
Și acesta este un standard foarte ridicat. Totul se reduce la dacă ai încredere în compatrioții tăi că vor face împreună cea mai bună alegere.
Uită-te la stânga și apoi la dreapta – ai încredere că acei tipi știu ce fac?
Citesc ocazional articole și comentarii pe site-ul Unz Review, deoarece Ron Unz retipărește eseurile mele Substack acolo.
Ron apreciază poziția contrară a site-ului și publică articole considerate prea controversate de standardele mainstream.
Site-ul atrage un amestec interesant de cititori și comentatori. Majoritatea sunt de tipul „alt”.
Majoritatea cititorilor Unz nu sunt idioții utili și creduli care își iau „informațiile” de la NYT, WSJ sau CNN – cel puțin ei înșiși cred.
Unii sunt inteligenți, alții destul de dezorientați și, împreună, reprezintă o bună reprezentare a publicului votant din SUA.
În mijlocul acestui amestec cinic și înrăit, am observat un fenomen interesant.
La alegerile din 2024, mulți foști critici ai lui Trump – atât scriitori, cât și cititori ai Unz Review – s-au transformat în susținători ai lui Trump, cu o susținere strălucită a promisiunilor sale politice și un entuziasm real pentru schimbările pe care se așteaptă să le aducă.
Comparativ cu Biden și Harris, Trump nu a fost considerat doar cel mai mic dintre cele două rele. El a fost potențial un salvator pentru schimbarea traiectoriilor politicii interne și externe a SUA.
Campania sa a promis o concentrare internă pe abordarea problemelor de imigrație și a wokismului. El a promis reindustrializarea țării și readucerea locurilor de muncă.
În ceea ce privește politica externă, Trump a promis să pună capăt războaielor externe și să oprească intervențiile militare/schimbările de regim.
Suna ca și cum ar avea un plan să facă MAGA.
Acești scriitori și cititori de la UNZ au votat pentru Trump și nu au putut… ca să arate lumii cât de grozav va fi Trump pentru bunele și vechile SUA. S-au felicitat ca alegători inteligenți.
În mai puțin de un an, acești critici-Trump-transformați-în-susținători-au devenit din nou critici-aprigi ai lui Trump. Cu răzbunare.
Au o listă lungă de nemulțumiri: tarifele idioate, corupția deschisă, defunctul DOGE, Gestapo-ul sub forma ICE, datoria națională de 39 de trilioane de dolari, intervențiile în Venezuela, amenințarea Groenlandei/Canadei și războiul cu Iranul în numele Israelului.
Cireașa de pe tort – susținătorul războiului de la Casa Albă vrea și el un Premiu Nobel pentru Pace. Și a primit unul din nou cadou.
Cei care au votat pentru Trump pot vedea cu ochii lor cum Trump este ocupat să se îmbogățească pe sine și pe slujitorii lui și să facă MIGA (faceți Israelul/Iranul din nou grozav).
La naiba cu MAGA. MAGA este un tampon folosit. Momeala și schimbarea sunt complete. Ca în clipul atașat de pe Instagram, „MAGA este cea mai stupidă sectă din istoria cultelor. Sunt literalmente oameni cu patru dinți care apără oameni cu șase iahturi”. @sickofthistimeline54
@sickofthistimeline54 pe Instagram: „Cel mai prost cult…
Deci ce s-a întâmplat? De ce a eșuat «democrația»?
Adevărul este că «democrația» nu a eșuat. Funcționează exact așa cum a fost concepută.
Un cititor perspicace a subliniat: „Democrația este doar un alt nume pentru o țară condusă de evrei – și slugile lor lingușitoare”.
Are dreptate – „Democrația”, așa cum este practicată în Occident astăzi, este un concurs de popularitate, conceput și adus la cunoștință de creatorii de miraje evrei și traficanții de influență de la Hollywood, K Street și Wall Street.
„Democrația” în SUA este un reality show, condus în mod corespunzător de o fostă gazdă de reality show și falsă vedetă de wrestling.
Oricine alegeți nu contează, deoarece păpușarii sunt cei care dau ordine și vă oferă două opțiuni la fel de proaste pentru a alege una.
Majoritatea alegătorilor cred în mod naiv că își exercită libertatea de acțiune în actul de vot.
În realitate, nu au nicio putere de acțiune. Ei fac doar parte din peisaj.
Ca să-l citez pe Henry Kissinger, „alegerile sunt prea importante pentru a fi lăsate în seama alegătorilor”.
Alegerile din Occident sunt decise de oameni importanți, în special de persoane de origine rasială/etnică precum Kissinger.
Alegerile din afara Occidentului sunt prea importante pentru a fi lăsate în seama localnicilor, de unde și intervențiile SUA și occidentale, unde alegătorii au ales liderii „greșiți”. Dacă NED nu își face treaba, o vor face și canonierele.
Când participă la concursul de popularitate cunoscut sub numele de „democrație electorală”, majoritatea alegătorilor judecă un candidat după ceea ce spune, dar și după ceea ce face. Își dau votul pe baza retoricii, trecând cu vederea istoricul.
Trump este o persoană cunoscută. A fost o figură publică timp de multe decenii. Este un impostor cunoscut, instruit de Roy Cohn, hidosul escroc evreu și mentorul iubit al lui Trump.
Trump este un maestru legendar al prostiei, posibil un pedofil și violator, bine cunoscut pentru numeroasele sale falimente și mii de procese. A fost în sala de faimă a Federației Mondiale de Lupte.
În În orice sistem politic rațional, Trump ar fi o glumă jalnică, dar nu în „democrația supremă”. Acolo a devenit Regele uns.
Era la fel de calificat să conducă o țară, darămite „cea mai mare țară din istoria lumii”, precum motanul meu, Poopy, este calificat să predea filozofie clasică la Princeton.
Când alegi un escroc cunoscut, meriți să fii păcălit.
Era o minune cum a câștigat Trump prima dată. Și mai șocant este faptul că incompetența și corupția lui Trump, atât de temeinic documentate în timpul primului său mandat, nu l-au împiedicat să câștige a doua oară.
Am un raft întreg în bibliotecă dedicat subiectului – Furie de Bob Woodward, Peril de Woodward și Robert Costa, Alunecare de teren și asediu de Michael Wolff, Trump dezvăluit de Michael Kranish și Marc Fisher, Omul încrezător de Maggie Haberman.
Ca vechea zicală, “Dacă mă păcălești o dată, să-ți fie rușine ție. Dacă mă păcălești a doua oară să-mi fie mie rusine!”
Trump nu este singurul care încearcă să-și schimbe părerea cu alegătorii.
Barack Obama este un alt exemplu – un vorbitor amabil, cu o voce inspiratoare. sloganuri precum „speranță”, „o schimbare în care putem crede” și „da, putem” – sloganuri puse la punct și testate în grupuri de focus de către consultanți de campanie.
Obama s-a dovedit a fi un instrument complet al sistemului, în special al Wall Street-ului. Este cineva surprins?
Dacă Obama este cameleonul ascuns sub pielea neagră și un nume musulman, cineva poate fi scuzat pentru că este păcălit. Care este scuza pentru alegerea lui Trump pentru a doua oară?
Pentru a înțelege cum un mincinos dovedit, vulgar și condamnat cu un prim mandat eșuat ar putea câștiga a doua oară, trebuie să înțelegi rolul „stupidității” în „democrații”.
Stupiditatea publicului votant.
Singura explicație rațională este că publicul american, în general, este prost.
Aici nu vorbesc despre IQ-uri scăzute. Desigur, IQ-ul scăzut face parte din problemă.
Dar prostia despre care vorbesc este cea mai rea – nu este o deficiență intelectuală, ci una morală.
Genul de prostie pe care Dietrich Bonhoeffer, un teolog german și luptător în rezistență în timpul dominației naziste, a făcut cea mai perspicace observație. Teoria lui Bonhoeffer susține că prostia este o deficiență morală, nu un deficit cognitiv.
Prostia nu este același lucru cu ignoranța. Ignoranța este lipsa de cunoaștere. De exemplu, Pete Hegseth, secretarul de război al lui Trump, nu a putut numi nicio țară din ASEAN în timpul audierii de confirmare din Congres!
Aceasta este ignoranță.
Pe de altă parte, prostia este o respingere activă a cunoașterii și a rațiunii. Este un refuz de a învăța, o rezistență la idei noi și o respingere a angajării în complexitate.
Sloganuri precum MAGA sau Lock Her Up or Build the Wall reduc complexitatea la simplitate și sunt adesea folosite pentru a atenua o populație și a crea prostie în masă.
Prostia este un dușman mai amenințător decât răutatea. Se poate protesta împotriva răului; răul poate fi expus. Prostia, pe de altă parte, nu poate fi raționată.
Prostia este conformism pasiv și lașitate morală, care duce adesea la rău.
Banalitatea răului apare atunci când actele malefice sunt comise de oameni proști care se conformează și urmează ordinele din lipsă de busolă morală, mai degrabă decât de către răufăcători cu adevărat rău intenționați.
Agenții ICE din Minnesota sau soldații americani de la Abu Ghraib sunt exemple clasice de oameni proști care comit răul. Ar putea fi chiar soți și tați iubitori într-un context diferit.
Singurele antidoturi la prostie sunt gândirea critică, curajul moral și angajamentul față de adevăr, calități care lipsesc cu desăvârșire publicului larg și elitei Occidentului de astăzi.
Occidentul de astăzi suferă de o prostie societală răspândită – o amorțeală colectivă față de cercetarea morală și intelectuală.
Prin pasivitate, masa se lasă cuprinsă de o ideologie falimentară și narațiuni false, fără a pune întrebări.
Europenii sunt spălați pe creier cu privire la invazia rusă „neprovocată”, în timp ce americanii celebrează hărțuirea nerușinată ca acte de curaj.
Evreii fac pur și simplu ce vor să facă, presupun că evreii nu sunt proști, ci doar răi.
Nietzsche a observat că „nebunia este rară la indivizi, dar în grupuri, partide, națiuni și epoci, este regula”. Occidentul este în strânsoarea nebuniei colective.
Bertrand Russel a subliniat pericolele stupidității instituționalizate, deoarece oamenii se autocenzurează, se înconjoară de voci cu aceleași idei și creează camere de ecou pentru a descuraja gândurile critice.
Russell a observat tendința societății de a recompensa ignoranța și de a penaliza inteligența. O astfel de societate preferă simplitatea în locul nuanțelor, iar prostia este celebrată.
Se pare că se gândea la MAGA când a făcut observația…
Alex de Tocqueville, cel mai important expert în „Democrația în America” (titlul cărții sale fundamentale), a avertizat asupra tiraniei majorității.
Tocqueville a scris: „Nu cunosc nicio țară în care să existe atât de puțină independență de spirit și o libertate reală de discuție ca în America”.
El a spus că acest lucru se datorează faptului că țările aparent democratice, paradoxal, sufocă adesea diversitatea și disidența, deoarece opinia majorității devine un adevăr sacru și incontestabil.
Cei care se dezbină de opiniile mainstream sunt etichetați drept scandalagii, radicali sau, mai rău, nepatrioți.
Cultura „democratică”, aparent dedicată libertății și dezbaterii deschise, este adesea terenul fertil pentru stupiditatea colectivă, deoarece oamenii prioritizează acceptarea în detrimentul autenticității și adevărului.
Donald Trump a devenit un fals profet, o iluzie americană. După cum a scris Daniel Boorstin cu zeci de ani în urmă, „Crearea de iluzii a devenit afacerea Americii”.
Trump este iluzia perfectă – a existat Trump vedeta TV, magnatul miliardar, magnatul imobiliar și acum Trump salvatorul.
Deși este încă la începutul celui de-al doilea mandat al său, fantezia lui Trump salvatorul se dizolvă sub ochii noștri. MAGA-urile încep să vadă în spatele cortinei și să realizeze că Trump, la fel ca America modernă însăși, este o iluzie.
Așa cum radiologii raportează că americanii se îngrașă prea tare pentru a fi radiografiați sau împinși în vreun tub RMN existent, razele gamma nu pot trece prin grăsime, în același mod în care condițiile reale din lumea exterioară ricoșează de cupola impenetrabilă a imbecilității care adăpostește conducerea politică și publicul larg al Americii.
În astfel de societăți, „democrația” nu este doar o formă teribilă de guvernare. Este cea mai periculoasă.
(Republicat de pe Substack cu permisiunea autorului sau a reprezentantului)