CICERO XXVIII PRO FLACCO

Radu

CICERO XXVIII PRO FLACCO
– Auri Judaici (Aurul evreiesc)
de Francis Goumain ~ https://www.theoccidentalobserver.net/2026/07/13/cicero-xxviii-pro-flacco-auri-judaici-jewish-gold

Este anul 59 î.Hr.; Cicero își apără prietenul, guvernatorul Lucius Flaccus, în instanță împotriva evreilor care îl acuză că le-a furat aurul.
Totul este deja prezent în apărarea lui Flaccus de către Cicero: aurul și evreii, înclinația lor pentru șicanele juridice, tendința lor de a confunda justiția cu răzbunarea, modul lor de a manipula autoritățile, de a incita mulțimile, de a amenința, intimida, calomnia, de a se comporta ca o haită plină de ură și de a se da victime în timp ce fraudau legea romană – împreună cu îndrăzneala lor de a întoarce acuzația împotriva lui Flaccus, care doar susținea legea.
Totul este acolo, cu excepția lui Hristos, care avea să vină mai târziu; Prin urmare, nu creștinismul a inventat antisemitismul în lumea romană.

Cu mult înainte de diaspora, o comunitate evreiască prosperă s-a stabilit la Roma și aducea periodic contribuții substanțiale gardienilor Templului din Ierusalim. Pe lângă locul de rugăciune și sacrificiu, a înflorit o întreagă lume a comerțului și intrigilor legate de practicarea cultului.

Negustorii Templului erau staționați permanent acolo, protejați de o miliție aflată sub ordinele Sinedriului. Această „fugă de capital” a obligat Senatul să adopte o legislație care interzicea trecerea aurului peste granițele Imperium Romanum – totuși, Iudeea nu va fi integrată în Imperiu decât în anul 6 d.Hr.

În 62 î.Hr., Lucius Flaccus, un protejat al lui Cicero, a fost numit guvernator al provinciei Asia Mică, situată între Roma și Ierusalim. În exercitarea atribuțiilor sale, a aplicat legea confiscând aurul pe care evreii din Roma intenționau să-l trimită la Ierusalim.

Prin urmare, evreii au greșit, totuși l-au acuzat pe Lucius Flaccus de furt și spoliere. El a fost obligat să se apere împotriva acestor acuzații cu ajutorul lui Cicero. Prin urmare, „Procesul lui Flaccus nu putea decât să se încheie cu o achitare. […] Curtea, compusă din 25 de senatori, 25 de cavaleri și 25 de tribuni ai trezoreriei, a decis în favoarea sa.” (Pierre Grimal, Ciceron, Fayard, 1986, p. 191)

Profesorul Robert Faurisson – care, în calitate de negaționist al Holocaustului, a avut mai multe confruntări legale cu evreii și studiase temeinic procesele de la Nürnberg – a comentat procesul lui Lucius Flaccus în acești termeni:

Cele câteva pagini în care Cicero îi descrie pe evrei sunt de o mare importanță istorică. Ele infirmă complet teoria larg răspândită conform căreia antisemitismul este în esență o invenție creștină. În Pro Flacco, îl vedem pe cel mai mare dintre oratorii romani – cu mult înainte de era creștină – denunțând comportamentul evreiesc în aceiași termeni folosiți ulterior, secol după secol, de autori distinși – fie ei creștini, agnostici sau atei; de stânga sau de dreapta; și în orice țară în care trăia o comunitate evreiască.

Cicero – dacă ne putem exprima așa – a fixat imaginea evreului într-un mod care avea să fie adoptat mai târziu de cei mai notorii „antisemiți”, fie că e Shakespeare, Voltaire, Dostoievski, Drumont sau Céline. […]
Pentru Cicero, în Pro Flacco, cuvintele „evreu” și „aur” sunt imediat legate: „auri Judaici” – aurul evreiesc. Apoi vine noțiunea că evreii sunt pricepuți la intrigi și intimidare.
Știu cum să se unească pentru a exercita o influență semnificativă în toate adunările.

Își dau frâu liber furiei acolo. Sunt pricepuți la a stârni ura. Răspândesc calomnie.
Sunt violenți. Comit fraude. Eludează legile țării. Singurul lor atașament adevărat este față de ceea ce Cicero numește „superstiția” lor – adică venerarea aurului. De altfel, Cicero observă că pentru acest proces – în care au avut îndrăzneala să susțină că Flaccus le luase aurul – evreii au sosit în număr mare, comportându-se în sala de judecată cu aroganța unei gloate.

Împreună cu alții, au reușit să lanseze o anchetă majoră împotriva lui Flaccus în Asia Mică; totuși, așa cum subliniază Cicero, tot aurul despre care se presupune că a fost furat de la evrei a fost găsit în trezoreria publică. În realitate, Flaccus confiscase pur și simplu – în beneficiul trezoreriei publice – aurul pe care evreii obișnuiau să-l exporte la Ierusalim în numele lor.

Au făcut acest lucru din Roma și din toată Italia, precum și din provincii. În numeroase ocazii, aceste exporturi fuseseră declarate ilegale, însă evreii încălcaseră legea. Flaccus, însă, a luat inițiativa de a o aplica. Prin urmare, evreii au acuzat furt și au depus o plângere împotriva propraetorului, a cărui principală datorie era, până la urmă, „să aplice legile Romei”.

Pentru Cicero, povestea avea să se termine prost câțiva ani mai târziu, în 43 î.Hr.
În timp ce călătorea într-o lectică pentru a se îmbarca lângă Gaeta, viața lui Cicero a luat sfârșit din mâna centurionului Herennius, un ucigaș trimis de Marc Antoniu.
Marc Antoniu era omul evreilor. Profund compromis cu profitorii orientali și cu figurile corupte din Roma, el fusese denunțat de Cicero ca un nou Catilină (în 44 î.Hr., în Filipice). Venal și corupt, își petrecuse o mare parte a carierei în Asia Mică și se aliase cu familia lui Antipater, tatăl regelui Irod.

Marc Antoniu a organizat vizita oficială a lui Irod la Roma, unde a complotat pentru a-l proclama „Rege al Iudeii” de către Senat. Irod, un psihopat însetat de sânge, avea să-și omoare soția și copiii pentru că îi suspecta că vor să-l elimine. Ca să nu mai vorbim de Masacrul Inocenților, relatat în Evanghelia după Matei, alături de Fuga în Egipt – rezultatul uciderii rituale a tuturor copiilor sub vârsta de doi ani din Betleem.

Capul lui Cicero a fost expus în Forum: era vinovat că încercase să apere patria, amenințată de facțiunea aliniată cu străinii. Mâinile sale tăiate au fost ridicate pentru ca oamenii să le vadă: erau vinovate că i-au arătat pe dușmanii Romei. Romei i-a luat ceva timp să-și revină, dar reacția adversă a fost devastatoare pentru instigatorii războiului civil, când sabia a fost înfiptă în inima conspirației, distrugând Templul din Ierusalim și orașul însuși – redenumit ulterior Aelia Capitolina – din care evreii au fost alungați și cărora li s-a interzis să se stabilească. Cei care seamănă vânt culeg furtună.

Având în vedere toate acestea, este mai ușor de înțeles de ce o vastă campanie de discreditare a istoriei antichității greco-latine – precum și a studiului literelor clasice și al limbilor moarte – a provenit din Statele Unite și se răspândește ca focul în pădure până în inima Vechii Europe. Unii academicieni americani sunt convinși că modul în care studiem antichitatea este cauza rasismului și a discriminării de gen.

De exemplu: Padilla Peralta, profesor de istorie romană la Stanford, după ce a renegat chiar materia pe care ar trebui să o predea, a capitulat complet în fața unui public deja câștigat de cauza sa: „Sper ca materia să dispară și cât mai curând posibil.”

Johanna Haninck, profesoară de literatură clasică la Universitatea Brown, spune că își consideră disciplina „un produs și un complice al supremației albe”. În cele din urmă, Donna Zuckerberg, specialistă în Roma antică și absolventă a prestigioasei Universități Princeton, a denigrat o „disciplină care a fost implicată din punct de vedere istoric în rasism și colonialism și care continuă să fie legată de supremația albilor și de misoginia acesteia”.

În ciuda eforturilor lor de a se opune, discursul lui Cicero poate fi încă găsit cu ușurință online – în latină, engleză și franceză; cele trei versiuni sunt incluse în anexa 1, 2 și 3.
În Anexa 4, prezentăm câteva rânduri de Ariel Toaff referitoare la alți antisemiți din epoca precreștină: doi greci – Toaff scrie despre un istoric grec obscur pe nume Democrit și Apion (20 î.Hr. – 40 d.Hr.) – și un roman, Dio Cassius (163 d.Hr. – 235 d.Hr.).

În *Istoria sa romană*, Dio Cassius a scris, în special, că: „evreii erau obișnuiți să se ospăteze cu trupurile dușmanilor greci și romani uciși în luptă. Nemulțumindu-se cu satisfacerea acestei predilecții alimentare, își pictau trupurile cu sângele dușmanilor lor și le foloseau intestinele pe post de curele.”

Cât despre Apion, acesta era atât de antisemit încât scriitorul evreu Flavius Josephus a considerat necesar să scrie Împotriva lui Apion pentru a-i respinge acuzațiile. Chiar dacă poveștile care circulau despre evrei în antichitate ar fi fost false (și probabil că nu erau), ele ar fi demonstrat totuși – cu atât mai mult dacă ar fi fost false sau exagerate – că nici grecii, nici romanii nu-i plăceau pe evrei.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că doar arienii păgâni au purtat de fapt războaie împotriva evreilor (pentru greci, seleucizii împotriva macabeilor; pentru romani, Pompei, asediul Ierusalimului, 63 î.Hr., și Tit în 70 d.Hr.); Dimpotrivă, toți Papii, fără excepție, au împiedicat violența fizică împotriva evreilor (este adevărat, totuși, că Inchiziția a fost îndreptată împotriva convertiților evrei care erau nesinceri).

Referințe
René-Louis Berclaz, De Cicéron à Faurisson (reseauinternational.net)
Anexa 1: Pro Flacco (în engleză)
Cicero: Pro Flacco (2)
Urmează odiul atașat aurului evreiesc. Acesta este, fără îndoială, motivul pentru care acest caz este judecat nu departe de Treptele Aureliene [Treptele Aureliene: partea pieței publice cu scaune pe niveluri aranjate ca un amfiteatru. Aici se adunau, mai presus de toate, mulțimile instigate].

Tu ai procurat acest loc și acea mulțime, Laelius, pentru acest proces. Știi ce mulțime mare este, cum se țin uniți, cât de influenți sunt în adunările informale. Așadar, voi vorbi în șoaptă, astfel încât doar jurații să poată auzi; căci nu lipsesc cei care i-ar incita împotriva mea și împotriva oricărui om respectabil. Nu-i voi ajuta să facă asta mai ușor.

Când în fiecare an se obișnuia să se trimită aur la Ierusalim, din ordinul evreilor, din Italia și din toate provinciile noastre, Flaccus a interzis printr-un edict exportul lui din Asia. Cine este acolo, domnilor, care să nu poată lăuda cu sinceritate această acțiune?

Senatul a făcut-o adesea mai devreme și, de asemenea, în timpul consulatului meu a interzis cu maximă insistentă exportul de aur. Dar a rezista acestei superstiții barbare [cultul aurului] era un act de fermitate, a sfida mulțimea de evrei atunci când uneori în adunările noastre erau înflăcărate de pasiune, căci bunăstarea statului era un act de cea mai mare seriozitate.

„Dar Gnaeus Pompeius, când Ierusalimul a fost cucerit, nu a pus mâinile sale victorioase pe nimic în acel altar.” În aceasta a fost deosebit de înțelept – ca și în multe alte chestiuni. Într-un stat atât de predispus la suspiciuni și calomnii, nu le-a lăsat criticilor săi nicio ocazie de bârfă. Dar nu cred că acel ilustru general a fost împiedicat de sentimentele religioase ale evreilor și ale dușmanilor săi, ci de simțul său de onoare.

Unde este, atunci, motivul pentru o acuzație împotriva lui Flaccus, din moment ce, într-adevăr, nu aduceți niciodată nicio acuzație de furt, îi aprobați edictul, mărturisiți că a existat o condamnare pentru datorii, nu negați că afacerea a fost propusă și publicată în mod deschis, iar faptele arată că a fost administrată de oameni excelenți?

La Apameea, puțin sub o sută de livre de aur au fost confiscate în mod public și cântărite în fața scaunului pretorului din forum, prin intermediul lui Sextius Caesius, un cavaler roman, un om integru și onorabil; la Laodicea, puțin peste douăzeci de livre de către Lucius Peducaeus, juratul nostru. La Adramyttium… de către Gnaeus Domitius, legatul, la Pergamum o cantitate mică.

Socotelile aurului sunt corecte. Aurul se află în trezorerie, nu se acuză de delapidare, este doar o încercare de a-l acuza de odie. Pledoaria nu se adresează juriului; vocea avocatului se îndreaptă către mulțimea prezentă și către gloată. Fiecare stat, Laelius, are propriile scrupule religioase, noi le avem pe ale noastre. Chiar și atunci când Ierusalimul era în picioare și evreii erau în pace cu noi, practicarea riturilor lor sacre era în contradicție cu gloria imperiului nostru, cu demnitatea numelui nostru, cu obiceiurile strămoșilor noștri.

Dar acum este cu atât mai adevărat, când acea națiune, prin rezistența sa armată, a arătat ce gândește despre domnia noastră; cât de drag le-a fost zeilor nemuritori se arată prin faptul că a fost cucerit, dat afară pentru impozite, făcut sclav.

Anexa 4: Ariel Toaff – Paștele de Sânge – Evreii Europei și Crima Rituală
CAPITOLUL OPPT PRECEDENTELE LA DISTANȚĂ ȘI SAGA PURIMULUI
Acuzații de crimă rituală au fost făcute împotriva evreilor de mii de ani. Se pretindea uneori că crimele au fost însoțite de canibalism ritualic, dar nu întotdeauna. În fiecare caz, este destul de improbabil ca mărturiile care ne-au parvenit din antichitate să fi fost cunoscute și răspândite în Evul Mediu și să fi putut constitui un punct de referință semnificativ pentru acuzațiile ulterioare de răstignire și canibalism ritualic.

Încă din secolul al II-lea înainte de Hristos, istoricul grec aproape necunoscut, Damocrit, care probabil a trăit în Alexandria, a consemnat o mărturie antievreiască violent părtinitoare, la acea vreme menționată sub numele său în dicționarul grecesc al lui Suida.

Potrivit lui Damocrit, evreii obișnuiau să se închine unui cap de aur de măgar; la fiecare șapte ani, răpeau un străin pentru a-l sacrifica, sfâșiindu-i corpul. Se spune că acest rit oribil avea loc probabil la fiecare șapte ani în Templul din Ierusalim, sanctuarul religiei iudaice.

Raportul lui Damocrit este evident menit să sublinieze barbaria evreilor, „cei care urăsc omenirea”, care practicau culte superstițioase și crude. Trebuie menționat totuși că istoricul grec nu a făcut nicio referire nici la necesitatea colectării sângelui victimei sau la alte forme de canibalism ritualic.

O relatare doar parțial similară cu cea relatată de Damocrit se găsește în polemica Contra Apione, de Flavius Josephus, care îl citează pe retorul tendențios antievreu Apione, care a trăit la Alexandria în secolul I al erei creștine.
Potrivit lui Apione, Antioh Epifan, intrând în Templul din Ierusalim, se spune că a fost surprins să găsească un grec întins pe un pat și înconjurat de mâncăruri rafinate și preparate bogate.

Relatarea prizonierului a fost extraordinară și îngrozitoare. Grecul a spus că fusese capturat de evrei și dus la Templu și ascuns de toată lumea, în timp ce aceștia îl hrăneau cu forța cu tot felul de alimente. La început, circumstanțele neobișnuite în care se afla nu l-au nemulțumit prea mult, până când însoțitorii sanctuarului nu i-au dezvăluit soarta care îl aștepta:
Practica sacrificiului
„(Evreii) săvârșesc acest (rit) în fiecare an, la o dată prestabilită. Prind un negustor grec și îl hrănesc un an întreg. Mai târziu îl duc într-o pădure, îl ucid și îl sacrifică conform religiei lor. Apoi savurează viscerele și, în momentul sacrificării grecului, își jură ura față de toți grecii. Apoi aruncă rămășițele cadavrului într-un șanț”.

Flavius Josephus relatează că istoria relatată de Apione nu a fost inventată de el, ci a fost, mai degrabă, derivată de la alți scriitori greci, o indicație că răspândirea sa trebuie să fi fost mult mai răspândită decât suntem conduși să ne imaginăm pe baza celor două singure relatări care au supraviețuit, și anume, cea a lui Damocrit și Apion.

Comparativ cu prima, a doua descrie o serie de variante care sunt, fără îndoială, importante. Ceremonia de sacrificiu este acum anuală și se ține la o dată fixă, chiar dacă relatarea nu specifică sărbătoarea evreiască în care se presupune că a avut loc. Mai mult, canibalismul ritualic este acum subliniat într-un mod explicit și brutal, chiar dacă încă nu se menționează nevoia de sânge uman, despre care, după cum am văzut, se spune că a devenit elementul preponderent începând cu Evul Mediu.

Pe de altă parte, faptul că atât grecii, cât și romanii ar fi ajuns să fie o pradă pentru evreii flămânzi de sacrificii este demonstrat de faptul că Dio Cassius, scriind despre rebeliunea lor de la Cirene (anul 115 al erei creștine), s-a grăbit să menționeze, cu dezgust, că evreii erau obișnuiți să se ospăteze cu trupurile dușmanilor greci și romani uciși în luptă. Nemulțumindu-se cu satisfacerea acestei predilecții alimentare, și-au pictat trupurile cu sângele dușmanilor lor și și-au folosit intestinele pe post de curele.