Selectează comentariul CD
1.642 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.77.42
O SOLUȚIE NEOCLASICĂ
De CD
Se ventilează in media occidentală că occidentul își distruge propria populație și ordine socială, politică și economică de bază și predă efectiv controlul asupra lumii chinezilor. Acest lucru pare confuz, dar de fapt nu este atât de confuz. Mai degrabă, nu ar trebui să fie confuz, dar pare asa, din cauza cantității de nerozii care abundă în peisajul nostru cultural actual.
Întreaga elită globalistă a evoluat într-un stat decadent și mut este singura explicație care explică tot ce se întâmplă acum și nu necesită niciun fel de salt ridicol în logică pentru a amesteca totul într-un mod coerent.
În plus, oricine spune ceva de genul „Noua Ordine Mondială plănuiește să-și mute baza în China” habar nu are despre ce vorbeste.
Dacă urmărești literatura, globaliștii au fost întotdeauna destul de deschiși cu privire la tot ceea ce fac și planifică, pur și simplu presupunând că nimeni nu le va citi cărțile sau nu va urmări discursurile lor plicticoase, iar dacă cineva o va face, mass-media îi va numi „teoreticieni ai conspirației” și acesta va fi sfârșitul.
În plus, ei încadrează totul ca fiind bun și, practic, presupun că oricine cu un IQ suficient de mare pentru a citi aceste lucruri va fi probabil si de acord cu ei.
Această practică de a publica cărți despre agenda de stabilire a unui guvern științific global merge până la începutul secolului, când oameni precum familia Huxley, Bertrand Russell, George Bernard Shaw și H.G. Wells publicau cărți despre acest plan.
Wells a intitulat de fapt o carte „The Open Conspiracy” – “Conspiratia deschisă”, el a inventat și termenul „New World Order” în cartea sa „The New World Order“.
Mai mult, după Primul Război Mondial, Liga Națiunilor, care fusese propusă de H G Wells, scria deschis despre instituirea unui guvern mondial pentru a preveni un alt război. După al Doilea Război Mondial, Liga Natiunilor a trebuit să -și schimbe numele in ONU, altă pălărie.
În Prima revoluție globală (1991) publicată de Clubul de la Roma, un club de elită asemănător WEF de astăzi, autorii explică că au decis să folosească amenințarea încălzirii globale pentru a forța populația să accepte un nou tip de ordine feudală cu o calitate a vieții mult redusă.
Există doar munți de literatură publicate de acești oameni despre planurile Noii Ordini Mondiale si totuși, nu există nicio urmă, nicăieri, care să susțină că China este în secret implicată în agenda globalistă sau că este altceva decât o amenințare pentru aceasta.
A ajunge la această concluzie din ipoteza inițială că China va intra si ea la bord a fost un intreg proces. Stanley Huntington a fost îngrijorat de asta de la început, în timp ce Henry Kissinger, împreună cu diverși evrei comuniști, au fost foarte optimiști cu privire la China.
Dar când Xi Jinping a preluat mandatul în 2012, nimeni nu mai era optimist. Când Xi s-a autodeclarat efectiv lider în 2015, asa început să se vadă începuturile nenorocirii cu adevărat, guvernul SUA stimulând companiile să plece din China.
Când Xi a devenit oficial președinte pe viață în 2018, atunci au început să facă toate aceste diverse amenințări și să facă propagandă neîntreruptă despre suferința musulmanilor uighuri.
Cu toate greșelile sale, Donald Trump 01 a încercat cat a putut să nu declanșeze noi conflicte militare și a respins încercările de a escalada tensiunile politice cu China. Cu toate acestea, agenda sa economică America First a fost exploatată de Departamentul de Stat pentru a pedepsi economic China, iar Mike Pompeo le spunea literalmente companiilor americane să-și mute fabricile alături, în Vietnam.
Atât dreapta, cât și stânga americană sunt atât de ușor manipulate pentru a gândi că conflictul cu China este o idee bună. Pentru stânga, cred că are oarecare sens. Neo-socialiștii de tip Antifa, care au fost atât de puternic mentionați pe rețelele de socializare, precum forța de apărare pe internet a Partidului Democrat petrec mult timp vorbind despre felul în care China este un stat „fascist”.
Pentru dreapta, sprijinul pentru sentimentul anti-China nu are sens real și se bazează în mare parte pe prostie și lipsă de informații. Liderii republicani spun deschis că trebuie să protejeze Antifa în Hong Kong, teroriștii islamici din Xinjiang și căsătoriile gay din Taiwan. Dar Sean Hannity și Mark Levin continuă să vorbească despre „amenințarea comunismului chinez”.
China nu este o „țară comunistă”, chinezul obișnuit nu știe nimic despre marxism. Au o piață foarte liberă, mult mai liberă decât cea din America, unde micile afaceri sunt încurajate puternic. Occidentalii nu știu nimic despre China sau cultura ei, inclusiv despre diferența totală a naturii limbii lor.
Si acum o mare surpriză pentru sinofobi si maxtori: “中国共产党” este tradus in mod constant gresit ca „partid comunist”, dar o traducere directă/corectă, asa cum ar fi in chineza vorbită, ar fi ceva de genul „Partidul oamenilor care lucrează impreună pentru a fi Productivi.” Așa văd chinezii numele partidului conducător si il văd corect pentru că acest partid a adus tara lor la un nivel crescut de productivitate, după cum ii este si numele.
Chiar și cu presupusele lor conexiuni „comuniste” cu țările din Asia de Sud-Est, ei o încadrează ca o conexiune culturală istorică, mai degrabă decât una bazată pe un sistem politic conceput de un evreu german la Londra în secolul al XIX-lea.
Dacă ai întreba un chinez din clasa muncitoare de ce China, Laos și Vietnam folosesc toate secera și ciocanul, ar spune ceva de genul: „acesta este simbolul oamenilor din Asia pentru muncă”, ar râde și apoi ar spune „mâncă orez, mănâncă tăiței și ai să râzi ca noi”.
Un chinez mai educat ar putea fi vag conștient de istorie, dar ar pretinde “că niciun străin ca Marx, Engels sau Lenin nu a influențat China în vreun fel, vreodată, în toată istoria: „facem un zid mare și puternic. Nu putem permite.”
Sub liderul Xi, China a devenit din ce în ce mai tradițională și s-a îndepărtat de tipul de modernism care o invadase. El încearcă să restabilească o formă de Confucianism creativ si adecvat noilor timpuri.
Guvernul chinez a anunțat recent un program de reconsiderare a masculinității în rândul băieților, deoarece recunosc că mediul școlar (care a fost în mare parte importat din Occident) este prea feminizant.
Mass-media occidentală a declarat de-a dreptul că acest lucru este rău. Poate că nu ați observat, dar la un moment dat, între 2018 și 2020, mass-media a făcut saltul de la a vorbi despre „masculinitate toxică” ca un rău social la pur și simplu referire la „masculinitate” ca un rău social.
Când au început să vorbească despre „masculinitate toxică”, au jucat un joc de terminologie, iar acea „masculinitate toxică” însemna doar „masculinitate”.
Școlile ar trebui să joace un rol mai important în a asigura tinerilor chinezi o educație echilibrată.
Între timp, China tocmai a interzis în masă o grămadă de feministe de pe rețelele sociale, deoarece au susținut că dăunează familiei. Acesta a inceput din 2018.
Și devine si mai amuzant: mass-media occidentală care se plânge de cenzura rețelelor sociale din China face cel mai stupid lucru pe care ți-l poți imagina. Situația este literalmente exact aceiași în America chiar acum: guvernul „recomandă” companiilor private „să împiedice distribuirea de informații dăunătoare”.
Valorile culturale chineze sunt practic o inversare directă a valorilor occidentale moderne create și promovate de evrei. Dar este pur și simplu ordinea de bază a naturii pe care o promovează. Nimeni din orice societate, nicăieri în istorie, înainte de dezvoltarea Occidentului modern, nu și-ar fi putut imagina o realitate în care insuflarea masculinității băieților sau descurajarea ideologiei feministe care distruge familia ar fi un lucru negativ.
Conservatorii evrei și conservatorii ascunsi în general au un scenariu pentru a injecta China în toate, în ciuda faptului că China nu conduce sau influentează guverne occidentale. Aceasta este parțial o modalitate de a proteja oamenii care conduc guvernele noastre, oferind distragerea atenției unui inamic străin, dar și o modalitate de a stimula sentimentul anti-chinez, astfel încât populatia să sprijine conflictul cu ei.
Da, chinezii nu au bune maniere, dar chiar și cu scuipatul pe jos, cu țipatul in locuri publice, cu tigara de la țigară – poți descoperi ceva admirabil despre chinezi. Motivul pentru care atât de mulți turiști chinezi se comportă în moduri pe care le considerăm neelegante este că majoritatea covârșitoare a clasei de mijloc chineze sunt copiii unor fermieri de orez literali, care au crescut pe câmpuri fără o adecvată educatie – 7 ani de acasă, fără electricitate. Acum, dintr-o singură generație, copiii lor sunt bogați, trăiesc într-o societate futuristă și învață cum pot si bunele maniere si sunt buni la invătătură.
Sistemul de credit social al Chinei este rezultatul a ceva numit „a fi asiatic”. Contractul social asiatic este total diferit de cel al albilor. Nimeni în China, în afară de criminali și cultele CIA, nu se opune sistemului de credit social.
Toți chinezii spun că susțin scorurile de credit social. Răspunsul necredinciosului este „oh, le este frică să nu spună asta”. Bine, dar nu vedem nici diaspora chineză din întreaga lume opunându-se acestui sistem.
Poți să nu fii de acord cu asta, dar totusi națiunile ar trebui să aibă autodeterminare. A te plânge de sistemul de credit social și de a sprijini politica anti-PCC din cauza lui nu este diferit de a spune că sprijini războiul din Siria pentru că ești împotriva Legii Sharia. În China puteți găsi cel mai sigur mediu stradal, criminalitatea este cea mai scăzută din lume.
Există multe lucruri pe care occidentalii pur și simplu nu le-ar putea înțelege vreodată despre Asia, indiferent de câte informații ar avea, pur și simplu pentru că dezvoltarea istorică a culturii și genetica din spatele ei sunt prea diferite.
Rolul legii și conceptul de aplicare a legii in Asia este un exemplu de ceva ce nicio persoană albă nu va înțelege vreodată.
Așadar, dacă ne uităm la „politica un copil”, conservatorii americani ne îl descriu ca pe un coșmar barbar, de avort forțat.
În primul rând, nu a fost niciodată aplicată în zonele rurale.
În al doilea rând, amenda pentru copii după primul a fost mai mică de 1.000 de dolari.
În al treilea rând, motivul pentru care a fost implementat vorbește despre un fel de logică asiatică în care din lipsa de spatiu nu putem intra aici.
Până la moartea lui, în 1976, existau aproape un miliard de chinezi, drept care Deng Xiaoping a decis că va duce la foamete în masă dacă nu încetinesc natalitatea. A fost considerat un „rău necesar”.
Xi Jinping a spus clar că vrea să ducă țara într-o direcție tradițională a familiei, ceea ce este încă un motiv pentru care este atât de urât de stânga americană.
În ceea ce privește cenzura internetului: în primul rând, Occidentul care se plânge despre asta este total absurd, deoarece China nu a interzis VPN-ul, toată lumea poate cumpăra un VPN și are acces la întregul Internet.
Deși este clar că agenda globalistă se bazează pe schimbarea regimului în China, abundă propaganda anti-chineză desăvârșită și că întregul aparat politic și militar de la Washington sprijină folosirea armatei pentru „apărarea Taiwanului”, planul SUA de a distruge PCC. este complet neclar.
În momentul de față, China se ridică în sfârșit și respinge această agresiune.
Dacă ar decide să „invadeze” Taiwanul, armata taiwaneză ar lupta mai puțin decât armata afgană. Americanii habar n-au ce se întâmplă în Taiwan. Ar fi surprinsi să afle dacă chiar și un singur soldat ar fi tras un foc, dacă armata PCC ar ateriza în Taipei și cel puțin 40% dintre oameni i-ar saluta deschis cu flori ca eliberatori. Oamenii care sunt încă împotriva reunificării în teorie ar ridica din umeri și și- ar continua ziua.
China s-a săturat să aibă țara înconjurată de baze militare americane, s-au săturat să fie amenințați și hărțuiți și s-au săturat de umilirea de a nu-și putea controla propriile granițe naționale recunoscute internațional, da, chiar și SUA recunosc. Taiwan ca parte a Chinei – cred că poporul american se pare că nici măcar nu știe de asta.
Planul din manualul vechi de decenii pentru înființarea unui guvern totalitar mondial unic era ca China să se „democratizeze” în urma prăbușirii URSS și a dezvoltării economice oferite acestora de intrarea lor în Organizația Mondială a Comerțului în 1999. S-a presupus în general că elita economică și politică a Chinei se va integra cu agenda Națiunilor Unite și că China va deveni membră a „comunității internaționale” în felul în care majoritatea statelor foste comuniste au făcut în anii 1990.
Conform planului, stabilit de un cartel de elite economice și intelectuale, atunci când guvernul fiecărei țări a fost de acord cu această agendă de „Noua Ordine Mondială”, Romania a dat chiar o lege care a transformat tara in companie, nici măcar statut de colonie nu mai are si elita ar putea apoi să folosească crize false, precum coronavirusul și farsele legate de încălzirea globală, pentru a centraliza puterea tiranică, a sparge granițele naționale și a elimina clasele de mijloc.
Acest lucru ar lăsa atunci doar o minoritate de elită și o țărănime globală masivă, cu un mic corp de câteva milioane de „manageri” tehnocrați acționând ca imputerniciti ai agendei elitei.
Această clasă managerială a fost numită „Davos Man” și „gold collar worker” de Samuel P. Huntington în eseul său din 2004 „Dead Souls: The Denationalization of the American Elite” – “Suflete moarte – deznationalizarea elitei americane”.
Huntington, membru al Forumului Economic Mondial și profesor la Harvard, s-a numărat printre cei ca Henry Kissinger, George Soros, Zbigniew Brzezinski, Klaus Schwab, Carol Quigley, Alexander King și David Rockefeller, ca unul dintre principalii planificatori ai laturii geopolitice al acest sistem al secolului XX, Noua Ordine Mondială.
Rețineți că toți acești bărbați enumerați mai sus sunt oameni “buni” despre care trebuie să citiți dacă doriți să înțelegeți cum de au putut avea predictii atat de exacte. Huntington a fost cel care a dat naștere termenului de „ciocnire a civilizațiilor” cu referire la necesitatea de a distruge islamul pentru a stabili acest stat global.
În cartea sa, „The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order” (1996), el a definit, de asemenea, China ca un potențial inamic major, deoarece se modernizau în timp ce își mențineau cultura patriarhală tradițională, dar spera că „deschiderea” ii va provoca. să abandoneze tradiția și că continentul se va reuni cu Taiwan și vor adopta sistemul occidental.
Acești oameni păreau să se increadă foarte mult în ideea că factorii economici vor determina elita fiecărei țări să se alăture micului lor club. Huntington a fost unic printre figurile de planificare a NOW – Noua Ordine Mondiala, în ceea ce privește înțelegerea sa despre China, în timp ce comentariile sale despre musulmani au reflectat în mare măsură pe cele ale neoconilor evrei pe care îi cunoaștem și îi apreciem cu toții.
Alături de aliații evidenti ai Chinei din Asia de Sud-Est, el credea că Iranul și Pakistanul ar putea ajunge în cele din urmă să se alinieze cu China și că acest lucru ar putea forma un bloc de tradiție care se opune proiectului globalist. Din păcate, la fel ca aproape toți oamenii care au creat actualul manual, el este deja mort și, prin urmare, nu este disponibil să ofere contribuții administrației Biden.
În loc să se supună agendei globaliste, China a mers într-o direcție complet diferită, stabilindu-se ca imperiu comercial și îmbrățișând naționalismul extrem. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor care au pus această agendă împreună sunt fie morți, fie prea bătrâni pentru a mai fi de mare folos. Noua elită, cel mai bine reprezentată în anul curent de membrii Forumului Economic Mondial, este decadentă și ineptă.
Ei au moștenit o agendă pe care sunt incapabili să o gestioneze în mod corespunzător.
Deci, în loc să găsească o modalitate de a face față faptului că China nu este de acord cu agenda, această elită actuală a decis să meargă mai departe și să avanseze cu următoarea fază a planului, lăsând problema Chinei nerezolvată.
Se pare că există un fel de atitudine „totul va funcționa”. Unii dintre ei probabil cred că se pot confrunta militar cu China sau că iminentul colaps economic global va zgudui lumea si nu va mai conta noua ordine.
Al treilea Plen al „Partidul oamenilor care lucrează impreună pentru a fi Productivi.” a anunțat un impuls organizațional masiv condus de partid care are ca scop schimbarea fundamentală a structurilor politice și sociale ale Chinei, pornind de la birocratia ei administrativă.
Plenul Partidului din China s-a inspirat de la filozofii antici pentru a-și rezolva impulsul de modernizare. Este o mișcare îndrăzneață și ambițioasă care ar putea schimba țara și lumea prin exemplu. Va funcționa?
Plenul Partidului din 2024 și-a emis decizii concentrându-se mai mult pe economie. Pe scurt, planul era unificarea pieței interne, protejarea mai bună a drepturilor de proprietate, îmbunătățirea sistemului fiscal și clarificarea responsabilităților dintre administrația centrală și cea locală.
Apoi, a cerut membrilor partidului să implementeze deciziile în mod proactiv și creativ. Partidul pariază că aceste schimbări vor contribui la stimularea performanței incă scăzute a economiei. Într-adevăr, există mult loc de îmbunătățire și chiar și o îmbunătățire marginală ar putea oferi o capacitate productivă masivă a Chinei, un spațiu de respirație.
Cu toate acestea, Plenul nu a fost doar despre economie. Cu câteva ore mai devreme, a emis un comunicat mult mai inovator. China gândește măret –face eforturi pentru un impuls organizațional masiv.
Birocrația și piața liberă au împins modernizarea în Occident în secolele XVII-XVIII, schimbând totul pentru totdeauna. În secolul al III-lea î.Hr., statul Qin a unificat lumea chineză „Totul sub Rai” cu ajutorul unui stat masiv birocratizat.
Poate China să gestioneze asta acum și poate un stat chinez birocratizat să câștige avantajul unui joc al ierarhiilor de astăzi?
Experiența Inițiativei Belt and Road (BRI) – Centura si Soseaua demonstrează că Beijingul poate gândi și acționa grandios si poate că nu ar trebui să subestimăm planul Partidului de a schimba structura politică și socială a Chinei.
Trebuie să ne amintim de a treia Plenară a celui de-al 11-lea Congres al Partidului, desfășurată în decembrie 1978, când Deng Xiaoping a anunțat reforme și a deschis China. Comunicatul din 2024 sugerează că proiectul se va răsturna de facto sau se va învârti într-o nouă direcție după ultimii 46 de ani.
În 1978, China era în zdrențe, zdrobită și plină de oameni care nu aveau încredere în Partid. Mulți au fost supraviețuitori ai Revoluției Culturale. Au suferit adesea persecuții și chiar au fost închiși sau trimiși în lagăre de muncă. Acești oameni nu mai aveau prea multă încredere în Partid.
Partidul a fost provocat să se deschidă către liberalismul pieței occidentale și așa a făcut. În anii 1980, o serie de consilieri au venit din America lui Ronald Reagan și Marea Britanie a lui Margaret Thatcher pentru a consilia China cu privire la reforme. Liberalismul părea a fi răspunsul, care s-a combinat perfect cu slăbiciunea extremă a partidului de atunci.
Astăzi, lucrurile stau foarte diferit. În ultimele decenii, partidul a devenit mai puternic și mai încrezător în succesele sale. Astăzi, Partidul și structura sa joacă un rol important. Așa că pare firesc ca calea de urmat să fie consolidarea acestei structuri câștigătoare.
Comunicatul a anunțat planuri:
1.) de a consolida organizarea partidului,
2) de a îmbunătăți legile și normele care reglementează viața partidului și
3) de a sublinia obligația membrilor de partid și nemembrilor de a studia documentele relevante. Scopul este de a crea un corp extrem de instruit si informat, de eficient și solid din punct de vedere social.
Nu este o reteta noua. După peste un secol de influență culturală occidentală, de la sfârșitul imperiului Qing în 1911 și până în prezent, China pare să vrea să se întoarcă pentru a găsi o nouă inspirație în originile sale.
Întărirea structurală a statului care a început în jurul secolelor VII-VI î.Hr. a dus la eventuala unificare de către statul Qin.
S-a realizat, ne spun istoricii, tocmai datorită consolidării unui aparat birocratic capabil să gestioneze cu o eficiență crescândă averea, bunurile, materialele și resursele umane. Astăzi, China pare pusă pe o cale similară.
Cei doi mari inspiratori ai acestui proces au fost filozoful Mozi, care a teoretizat prima dată statul birocratic în secolul al IV-lea și Hanfeizi, care l-a inspirat pe primul împărat, Qin Shi Huangdi.
Hanfeizi a subliniat că statul trebuie să fie ghidat prin legi și norme. Aceste două elemente sunt prezente în comunicatul CPC de astăzi, plus un accent pe valoarea studiului, care pare să facă referire la tradiția confuciană.
Este un proiect „neoclasic” foarte diferit de ceea ce se întâmplă în restul lumii. Contururile sale nu sunt precise și trebuie să vedem cum merge.
Statele occidentale moderne au luat ființă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, cu inspirația birocrației chineze. Aceste idei au inspirat proiecte de înființare a unui sistem de funcționari publici în Franța, Anglia și de acolo încolo în toată Europa și în lume.
Să nu uităm ca Gottfried Wilhelm Leibniz (1646 – 1716) a fost interesat de limba chineză și de potențialul ei ca limbă universală. El credea că o nouă limbă bazată pe concepte chineze ar putea elimina ambiguitatea și ar putea exprima idei în pură logică.
Leibniz a fost probabil primul intelectual european important care s-a interesat îndeaproape de civilizația chineză, pe care o cunoștea corespondând cu și citind alte lucrări ale misionarilor creștini europeni postați în China. Se pare că l-a citit pe Confucius – “Sinarum Philosophus” în primul an de publicare. A ajuns la concluzia că europenii puteau învăța multe din tradiția etică confuciană.
Leibniz a fost intrigat și interesat de munca lui John Webb, primul sinolog britanic, care credea că chineza este prima limbă vorbită de oameni.
Leibniz credea că unele caractere chinezești reprezintă lucruri reale sau chiar si abstracte, făcându-le mai universale decât limbile fonetice.
Leibniz a propus crearea unui nou limbaj bazat pe concepte chineze pentru a exprima ideile în pură logică.
În 1712, Leibniz și-a început o reședință de doi ani la Viena, unde a fost numit consilier al curții imperiale a Habsburgilor, desi era incă consilier al țarului rus Petru cel Mare din 1708, tocmai datorita cunostintelor sale despre birocratia chineză pe care Leibniz o vedea universală.
Birocrația a ajutat la dezvoltarea pieței luând puterea vechii aristocrații nobiliare.
Comunicatul Partidului merge dincolo de asta. Vrea un stat hiper-birocratizat care să folosească corect legile și să-i facă pe toți să studieze și să învețe.
Trebuie mentionat că birocratia chineză excelează in balansarea eficienta a ierahiilor orizontale, spre deosebire de birocratia occidentală care abia se descurcă in administrarea unei birocratii ierarhic-verticale.
Pare o intreprindere periculoasă dispusă sa fie tratată ca o dictatură – impunerea maselor să studieze si să invete ca o conditie a ascensiunii profesionale si sociale.
Diferă de vechiul Partid și de vechile puteri autocratice centrate pe crearea unui om care doar dă ordine în stânga și în dreapta.
În schimb, este o putere a birourilor care se presupune că funcționează conform legilor cu oameni care învață să urmeze regulile și tiparele. Aici, rolul pieței este esențial, dar neclarificat la nivel public. În vechiul stat birocratic chinez, piața acționa ca o curea de transmisie, dar nu avea funcția centrală pe care o are în capitalism.
Chinezii știu din punct de vedere istoric despre statul birocratic, în timp ceea ce nu știu este despre piața liberă sau democrație, care nu se află în ADN-ul lor cultural.
Astfel, perceptele statului birocratic sunt mai ușor de aplicat. Cu toate acestea, nu exclude democrația, dar cea din trecut, care era foarte diferită decât aceasta din prezent, practicată dezastros de Occident.
Statul hiperbirocratizat a explodat în statul Qin odată cu primul împărat pentru că prea multă birocrație și control au distrus statul însuși, l-au sufocat.
Astăzi, suntem însă departe de a ne gândi la o explozie pentru că suntem abia la începutul acestui proiect. Mai mult, birocrația din trecut nu avea toată tehnologia disponibilă de acum pentru o monitorizare si verificare precisă, instrumental si nesubiectivă.
Astăzi, mii de instrumente de control și comunicare fac totul mult mai eficient. Există aproape 100 de milioane de membri de partid, un membru de partid în medie la fiecare zece persoane, cu excepția copiilor. Este un aparat gigantic care ar putea fi foarte eficient sau extrem de greu de gestionat.
Această organizație birocratică își propune să aducă uniformitate oamenilor la vârf. Președintele Xi Jinping în anumite privințe, pregătește China pentru eventuale asedii, dar și pentru a face față unei lumi potențial mai slabe. Dacă China este întărită pe plan intern, poate rezista mai bine atacurilor din exterior sau poate avansa cu mult mai multă eficacitate.
Poate funcționa atât defensiv, cât și ofensiv, așa cum a făcut starea birocratică din secolele III-IV î.Hr. Este un proiect pe termen lung care nu va fi implementat pe deplin în câțiva ani. Reformele din 1978 au început să miște economia chineză la doar un deceniu după lansarea lor oficială.
Totuși, există o problemă semnificativă abordată de Mozi și Hanfeizi în secolul al III-lea î.Hr. – cum îi motivezi pe birocrați? Ei au susținut că oamenii au nevoie de „două pârghii”: lăcomia și teama de pedeapsă – posibilitatea de a fi răsplătiți și teama de pedeapsă.
Reformele lui Deng au funcționat deoarece au transformat toți birocrații chinezi în antreprenori, adică antreprenori pentru propriile birouri, regiuni, municipalități și orașe, dezvoltând afaceri, mai luând si mită în acest proces.
Sistemul a explodat deoarece corupția excesivă a ucis afacerea reală. Acțiunea anticorupție a lui Xi a planificat să o elimine și, în esență, a făcut-o. Dar până acum, antreprenorii și oficialii nu sunt entuziasmați și nu există reguli noi de piață.
Mulți experți chinezi susțin că acestea ar trebui să înceapă cu protecția juridică completă a drepturilor de proprietate, care ar limita de facto puterile Partidului.
Aici se află contradicția: pentru a întări controlul partidului, partidul ar trebui să protejeze drepturile de proprietate, ceea ce ar restrânge puterile partidului.
Contradicția se rezolvă în țările capitaliste prin admiterea unei diviziuni a puterilor. Nu este clar dacă Partidul Chinei este dispus să meargă atât de departe.
Mai mult, birocrații se tem acum că, dacă iau decizii, pot face greșeli, așa că nu decid. Nu este clar ce stimulent va fi acordat birocraților care au pierdut atât de multă putere și bani în lupta anticorupție.
În orice caz, nicio altă țară nu are proiecte la fel de ambițioase, care ar putea oferi Chinei un avantaj.
Din punct de vedere politic, atâta timp cât China este o țară independentă, acest Guvern Mondial/Global nu poate exista.
Atlanta 10/26/2025
PENTRU NOI, ROMÂNII, EMINESCU ESTE DUMNEZEUL NOSTRU
De Viorel Ilișoi – https://viorelilisoi.ro/pentru-noi-romanii-eminescu-este-dumnezeul-nostru
(Fragment din volumul „Șapte zile cu Cezar Ivănescu”, în curs de apariție la Editura GRI)
VIOREL ILIȘOI – Totuși Mihai Ursachi a primit Premiul național de poezie „Mihai Eminescu”, de la Botoșani, iar dumneavoastră nu. El e cel care înmânează an de an premiul.
CEZAR IVĂNESCU – Am avut cu Mihai Ursachi un dialog pe această temă chiar la Ipotești, în 1994, și i am spus: domnule, dacă suntem o țară de nimic și un popor de nimic, n o să reușim niciodată să facem vreodată ceva la Ipotești. Că toți se plângeau că n au bani să termine muzeul de acolo. Dacă am fi un mare popor, am face aici, la Ipotești, un Borobudur, templul acela budist. Pentru că, zic, pentru noi, românii, Eminescu este Dumnezeul nostru. Avem noi ceva sfânt în țara asta? Noi n avem nimic sfânt, doar pe Eminescu. Să facem atunci dovada că avem ceva sfânt. Tot românul, zic, cu cât are, să vină aicea și să meargă în genunchi ultima sută de metri și să și pună obolul acolo, la movila respectivă. Și o să vedeți că facem un mare templu. Mihai Ursachi mi a replicat că totuși Eminescu a fost un om, nu un sfânt. Această replică este marxistă, domnule! Francmasonică sau marxistă, cum vrei să i spui. Cum adică a fost un om? Mihai Ursachi știe că Eminescu a fost numai un om? Nimeni nu știe. Știm noi cine a fost Mihai Eminescu? Cine ni l a trimis? Eu zic că a fost un Bodhisattva pentru noi, românii. Descompusul ăla și disperatul ăla de Emil Cioran, care a batjocorit totul pe lumea asta, numai de Eminescu nu a avut curajul să se atingă și a spus că până și un Buddha ar fi fost gelos pe el; deci asta spune Cioran, marele blasfemator, și tu, Mihai Ursachi, un linge-vorbe din Țicău, spui că Eminescu a fost totuși numai un om. Dar cum știm noi să luăm măsura umană? Și de Isus s a spus că a fost numai un om. Și de Buddha. Dar Isus s a născut în această mare nație – și aici pot să aduc un elogiu evreilor – care a făcut Isus din el, domnule. S a născut Buddha în India și marele popor indian a făcut Buddha din el și a creat o religie. Noi, românii, se pare că nu suntem capabili nici să divinizăm, nici să creăm religii. Suntem capabili să creăm francmasoni, securiști, comuniști, marxiști, pupincuriști gen Mihai Ursachi, halvițarul pervers care coace căcat și l dă drept prăjitură. Ei, cum e posibil ca acest diavol mărunt și nenorocit, fostul meu prieten, Mihai Ursachi, să fie desemnat să înmâneze an de an acest premiu național de poezie, Mihai Eminescu, în Biserica Uspenia din Botoșani? Că el face oficiul ăsta și el îl va înmâna cât timp va trăi. Deci Diavolul stă în tronul lui Dumnezeu și ți pune crucea pe frunte! (…)
– Ce ar fi însemnat acest Ordin al poeților? Ce s ar fi vrut să fie?
– Ar fi fost ceea ce de fapt în anumite momente istorice ale lumii a și fost de altfel. În perioada medievală nu erau corporații? Toți meșteșugarii aveau corporațiile lor. Eliade a propus în 1942, în cartea lui: Salazar și revoluția în Portugalia, revenirea epocii corporatiste. Și eu sunt un corporatist. Aș vrea, din India și până în Statele Unite ale Americii, să creăm din nou o mare corporație a poeților. Un ordin bine constituit, cu sedii în stilul clădirilor monastice, cu anumite reguli de trai, și care din când în când, ca un centru de putere, să publice să spunem pe tot globul pământesc 100 de cărți de poezie pe an și nu mai mult. Și nesemnate. Sau semnate Homer, sau Eminescu, sau Shakespeare, sau Kalidassa sau cum vrei.
– E o dulce utopie la ora actuală.
– Se poate imagina așa ceva. Acest ordin de fapt există. În ce sens? Există, dacă vrei, ca un ordin ermetic. Adică cei care ca mine, ca Arghezi, ca Bacovia, ca Blaga, ca Dan Botta, ca Emil Botta sau alții îl recunosc ca mare maestru pe Mihai Eminescu, sunt automat incluși în acest ordin. Cei care ca Mihai Ursachi, blasfematorul, ca Mihai Beniuc, ca Adrian Păunescu sau nu știu cine îl batjocoresc pe Eminescu se exclud singuri din acest ordin. Ordinul acesta se creează cumva de la sine atrăgându și natural membrii sau excluzându i.
– În istoria literaturii române este un mare exclus…
– Macedonski?
– El.
– Mare poet. Degeaba a scris Marino monografia aia exemplară, degeaba încearcă atâția alții să l reabiliteze pe Macedonski, el rămâne exclus. Macedonski a fost un mare dobitoc, ăsta este adevărul, pentru că nu a înțeles ce i cu Eminescu. Este un mare păcat când omul, ființa noastră comună, de rând, batjocorește sacrul întruchipat într o persoană. Ăsta este un lucru care nu se poate ierta. Indiferent dacă pentru Macedonski era sau nu era Eminescu sacru, Eminescu s a încărcat de sacru pentru noi, noi nu putem niciodată, nici în eternitate, să i iertăm lui Macedonski ceva din culpa lui față de Eminescu.
– Într unul din volumele dumneavoastră, Alte fragmente din Muzeon, am găsit aceste versuri: Eminescu i Dumnezău/ Iar eu mi s profetul său. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească și postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiția aceasta a întruchipării sacrului într o persoană umană.
– Lecturile mele de la vârsta matură și până în perioada în care am scris acel distih, toate lecturile mele relative la Eminescu și din textele sacre m au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română, care spiritual cuprinde totul și poate ceva mai mult, pentru că știi cum spune Eminescu, „noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpânul nostru”, limba română ne stăpânește pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizație creștină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpânul limbii, dar să se miște liber și superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Și eu am spus acest lucru: noi, românii, luați ca entitate spirituală și numai spirituală, nu cobor deloc discuția în etnic, în național, în nu știu ce, deci ca entitate spirituală, noi singura, dar singura cale de acces către tot ce este text sacru, de la Vede și până la Lao Tzu și până la trubaduri, o avem prin Eminescu. Prin limba lui Eminescu, prin gândirea eminesciană. Asta i poarta, mai îngustă sau mai largă, după gândirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul și fulguranța de dincolo de lume care există în Scrisorile eminesciene. Acolo simți că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Și am mai spus că asta este fatalitatea și norocul nostru, al românilor. Plecând de la acest lucru, mi am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pământ are o forță de a întruchipa sacrul într o ființă umană și are apoi o forță de a proiecta această ființă sacră în timp și de a o răspândi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa. Noi, românii, am avut intuiția și apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atâta lume și a dat seama totuși că nu era ceva de ordin mundan cu Eminescu, era ceva de dincolo de lume, o esență care depășește mundanul. A simțit fiorul ăsta sacru în preajma lui și l au simțit și mulți alții.
– Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forță expresivă din finalul cărții sale despre opera lui Eminescu.
– A sintetizat, a esențializat, este adevărat, dar a coborât nivelul. Ca erudit și ca spirit, Călinescu este foarte jos.
– Din nou, nu sunt de acord, dar consemnez părerea dumneavoastră. Rosa del Conte l a intuit, spiritual, mai bine? Ea la ce nivel e?
– Ce spiritualitate și ce înțelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte, în Eminescu sau despre Absolut! Ea este cu două trepte peste Călinescu. Sau, acuma, Svetlana Paleologu Matta… Ea nici nu știe, probabil, că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într unul din textele ei o idee pe care eu am formulat o demult: că versurile eminesciene sunt enunțuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani și ani de zile în țara asta de nenorociți. Aici, noi, românii, și creștinii europeni în general, ne lovim de o concepție – aș spune eu – destul de mărginită despre ființa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra ființei umane prin creștinism, prin acel chip uman al Domnului nostru, Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinității, Dumnezeu pe cruce, deci luând crucea pe umerii Săi și purtându și o și sacrificându Se ca un om pentru restul umanității. Este chipul sublim sub care noi înțelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om. Viziune dramatică, tragică, și pe care adesea noi, europenii, firește că o respingem. Dar extrem orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Și au cea mai înaltă concepție umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor și până acum. Adică budismul, fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism și nu știu ce, budismul luat în sine, tale quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pământ și se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaș, este dus la templu și statuile din lemn ale tuturor zeilor fac o plecăciune în fața lui. Pentru că zeii așteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viață. Iată cum, sublim, valorizează budismul ființa și condiția umană. Europenii nu știu aceste lucruri.
– Pandantul lui Buddha în templu, la europeni, în creștinism, este fecioara la templu.
– Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încântătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată și ea. Să știe că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naștere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sunt multe în budism și în creștinism. Dar ce voiam să spun? Că până acum noi, românii, încă nu ne am ridicat la înțelegerea lui Eminescu; suntem de fapt primii alfabetizați ai acestei entități spirituale, primii cărora li s a pus în mână o ediție de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: câți au citit o integral? Sunt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoșteau. Și scriseseră cărți despre Eminescu!
– N au citit o mulți integral și din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediției de către Perpessicius și până la definitivarea ei. Dacă e definitivată. E o discuție aici.
– Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbție culturală. Avem o foarte redusă absorbție culturală. Nu suntem ca nemții, să facem ediții succesive din Goethe. Și operele complete ale lui Eminescu sunt o ediție incompletă de fapt, să fim foarte sinceri. Deși marele meu prieten Petru Creția a fost răspunzător și s a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediție de opere complete. Infernul manuscriselor licențioase nu apare în această ediție și multe alte lucruri nu apar aici. Care infern, pentru limba română vie, înseamnă de fapt un paradis al limbajului.
– Un infern cu un foc purificator în el, nestins. Și regenerator. Citind câteva manuscrise din acestea, la Ipotești, am avut viziunea unui foc care pustiește miriștea, o arde până la rădăcină, pregătind locul pentru recolta viitoare. Cu buruienile ei cu tot.
– O libertate supremă a limbajului. S ar vedea acolo într adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ține numai de romantism, ține de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, până la suprarealismul cel mai îndrăzneț cu putință. Sunt acolo niște imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licențioase, dar trăsnitoare. Cum găsești mai târziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este și acesta. Întinderea lui este uriașă. Îl discuți cum îl discută semidocții gen Nicolae Manolescu sau Mircea Scarlat în cumpăna clasicism romantism? Asta e o reducție de semialfabetizați, domnule.
– Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel cum să sistematizezi o epocă?
– Din motive tehnice și din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sunt niște băieți care nu prea știu carte, care au învățat cât să promoveze gradele universitare și să fie recunoscuți ca profesori, nu sunt oameni care s au zvârlit în abisul de cultură cum s a zvârlit Eminescu, cum s a zvârlit Hașdeu, cum s a zvârlit Eliade și atâția alții dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să i ajungă ei din urmă? Cum să înțeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiție al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem niște profesori universitari proști și niște critici literari proști de când se face literatură românească și până astăzi. Ei nu se ridică la înălțimea creatorilor despre care scriu.
– Trăiește în satul meu natal o mătușă de-a mea, țața Adela: după un chef, bătrâna, crezând că lucrez la radio, s a ținut scai de mine până am înregistrat o recitând niște poezii, trei poezii de Coșbuc și vreo zece poezii de Eminescu, ca să le dau pe post. Analfabetă, bătrâna…
– Da, Eminescu a intrat în rangul creației anonime.
– Nu, nu le învățase ca pe o urătură anonimă, ea știa că sunt poezii scrise de Mihai Eminescu, le știa din alea patru clase pe care le făcuse cândva și din care uitase totul, mai puțin poeziile. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea și umor, și am constatat că nu știa nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Și tot vorbindu i eu, răspunzându i la niște întrebări pe care mi le punea cu o inocență de copil, cineva a strigat la noi s o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu?, la care bătrâna a explodat înjurându l pe respectivul, că adică cum îndrăznește el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu i e rușine? Ea n a citit nicio carte la viața ei, dar are în rândul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc și pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învățăm noi la școală, dincolo de limitele sau nivelurile de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conștiinței colective. Asta am vrut să spun.
– Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralității, în timpurile culturii orale și care memorau și știau anumite texte sacre – atunci nu se memorau decât textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.
– Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conștiințe. Exemplul cu bătrâna l am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: Eminescu i Dumnezău.
– În acest enunț al meu, care spune că Eminescu i Dumnezău, este o gândire logică, nu delirantă cum ar crede unii.
– Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces deja în rândul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?
– Da, bineînțeles. Poate și de mai mulți.
– De ce?
– Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualității românești, de acolo iradiază lumina în tot ce va fi de acum până la sfârșitul veacurilor existență spirituală românească. Dovada e că tot ce l precede pe Eminescu are pâlpâiri de Eminescu și tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pârvan, care a murit în ’27, până la Eliade, care a murit în ’86. Aproape 60 de ani. În ultimul text pe care l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Când de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mâinile lui bolnave, care se cojeau de piele și erau tot timpul în mănuși protectoare, și a recitit Luceafărul, și a dat seama că e liturghie. Liturghie! Pe măusră ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conștiință de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească.
– Relaționând cu enunțul lui Rudolf Otto, pe care l-ați pomenit, că sacrul te cutremură și te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualității românești pe care dintre cele două căi se face predominant: cutremurare sau atracție? Sau reacțiile sunt simultane și egale ca intensitate?
– Eminescu respinge, nu atrage în primul rând. Atrage abia în al doilea rând. Trebuie să te gândești că romanțele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conștiința românească; muzica a îmblânzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelișul ăsta sonor și iei din nou Pe lângă plopii fără soț, vezi că poezia asta are forța unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într un moment de grație sau de transfigurare, atâta forță au. Gândește te cum sună acele cuvinte eminesciene: Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți/ Ce mi i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți… Uite ceva omorâtor cu adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care l are tot omul în fața lui? Pe Eminescu nu l citești de plăcere, să fie clar. Îl citești când nu mai vrei să fii liniștit, când vrei să ți întorci viața pe dos, ca să spun așa. De fiecare dată când îl citești, simți că ești un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într o limbă proastă și joasă și că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul.
– Și totuși Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepții inefabile când îl citești. Te respinge cu blândețe, dulce, te înalță, te înfioară, te fascinează, se insinuează în ființa ta lăuntrică și te nutrește…
– După aceea, după primul contact și respingere, începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare românești, banal, desuet. Da, banal atât timp cât uiți de el. Când însă îți reamintești de el și l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. În preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la nemernicii ăștia de la România liberă, care mi au propus o colaborare, un articol. I l am dat lui Petre Mihai Băcanu în mână, dar nu l a publicat. Pe 15 ianuarie, Cornel Țânțu, care semnează Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e adevărat, dar un plagiat la mine: Închinare lui Eminescu cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie ’89. Deci publică păduchii în continuare textele lor de nimic și n au publicat textul meu, un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu, care s au înmulțit în ultima vreme. De exemplu, am auzit că pe 15 ianuarie TVR a difuzat o emisiune cu Eugen Negrici și Monica Spiridon, doi idioți care au spus pe postul național de televiziune, fii atent!, să nu mai vorbim 10 ani despre Eminescu. Ei bine, în acel articol refuzat eu citam Cer și destin, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de știință, nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulți derbedei, care a unit știința lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase știința astrologică la vremea lui și cu cunoașterea textelor esoterice și le a făcut horoscopul lui Eminescu și al lui Alecsandri…
– Ce dată de naștere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu?
– 20 decembrie 1849, data certă de naștere a lui Eminescu, ce să mai discutăm… 15 ianuarie e data convențională.
– În cartea sa, Eminescu la Ipotești, I. D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea acestei date.
– Multă lume, multă, nu numai el. Nicolae Georgescu spune că, întrucât avem o dată reală, 20 decembrie 1849, și una convențională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie până la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Așa s ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci, revenind, Armand G. Constantinescu ia acea dată și, făcându i horoscopul lui Eminescu, afirmă că cerul lui de naștere nu se repetă decât o dată la 25.000 de ani. 25.000 de ani, îți imaginezi ce nseamnă asta?! Și este un enunț științific, nu enunț de derbedei, cum cred toți tâmpiții care n au citit la viața lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranța lor. Deci el face această afirmație de a dreptul năucitoare și i prevestește o glorie crescândă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se mărește.
– O glorie pe care de altfel el și a anticipat o în Scrisoarea I: … al meu nume o să l poarte/ Secolii din gură n gură și l or duce mai departe.
– Bineînțeles. Și au trecut abia 100 de ani. Dar vin sutele și miile de ani dacă va fi să subziste și să se permanentizeze această spiritualitate românească și dacă nu va muri și ea și limba ei… Și dacă va muri, nu i nicio nenorocire. Rămâne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi târâtori pe pământ, care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. Asta este, știi, nu i nicio pierdere.
– În Venere și Madonă este un vers, al doilea: Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii… O trimitere la perioada mitică a omenirii…
– Da, un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor. O schițare genială a perioadei aurorale a omenirii. Lecturile făcute n germană, mai ales, la Viena, și toți indianiștii pe care i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem-orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanității, și vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.
– O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postfață la antologia La Baaad, apărută la editura Eminescu, în 1996, o penetrantă și profundă analiză a cărților pe care le ați scris, criticul Theodor Codreanu spune că și dumneavoastră în poezie căutați acest arhetip și că ați fi găsit arhetipul poeziei românești în doină, cu acest uriaș strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina.
– Aici ar fi întâlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. În parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întâmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe niște texte canonice. Pentru mine, Doina eminesciană, care conține 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de 100 de poeme, dintre care unul are 100 de strofe.
– Doina (Melodie fără sfârșit)?
– Da. Fiindcă mie mi s a părut că, pentru a înțelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima și a te apropia de arhetipul pe care ea însăși îl conține, trebuie să meditezi asupra ei și mai ales să scrii, că așa meditează un poet: scriind. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei românești, am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar prin Doina eminesciană, ci am trecut și prin tot ceea ce a generat o, prin poezia populară, care m a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce a fost în ultimă instanță acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvânt, cu realitatea lui inerentă, se găsește numai în spațiul baltic și în spațiul românesc, două spații contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluție, un studiu fundamental despre doină și vorbește despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo europenistă, o stabilește ca fiind faza vechii civilizații europene, înainte de venirea indo europenilor aici. Aici, în acest areal ponto-caspic, sunt, spune ea, rădăcinile primare ale europenilor. Și aici a apărut și există doina în această formă rituală: text și muzică. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cântec și un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic și arheologic. Și atunci eu aș spune așa: pe lângă textele lui Eminescu, noi, românii, avem și doina, care a supraviețuit mii și mii de ani, dând apoi Doina eminesciană ca un final ridicat la zenit și care pentru un artist român înseamnă iarăși o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică și poezie. Poezia folclorică românească nu a despărțit niciodată muzica de vers, ca n ritualurile sacre indiene.
– Viers, în limba română, înseamnă și poezie și cântec, se știe.
– Totdeauna în poezia populară românească am găsit mai multă inteligență, mai multă libertate, mai multă forță de expresie și mai mare adâncime, până la Eminescu cel puțin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaș, care sublimează creația folclorică – putem folosi această expresie, care altfel ar fi blasfematorie. El o sublimează, într adevăr. E destul o mână de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un șir de maeștri nu de mărimea lui ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s o ordoneze sau să i îndrepte, să spunem, boțiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum știm bine, a devenit deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e Ce te legeni… sau Revedere și eu imediat îl consider mai mare decât mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e.
– Deci, ca să concluzionăm, ați descoperit arhetipul poeziei românești prin Eminescu, care v a dus spre folclor. Spuneți că Eminescu îți deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc și te duce către sacru pe această cale a creației anonime.
– Folclorul, da. Care, dacă ai organ să l „citești”, îți argumentează foarte clar că am avut o bogată și legendară viață spirituală aici, la gurile Dunării și în jurul Carpaților. Marija Gimbutas a argumentat și arheologic că aici, în acest spațiu, a fost leagănul vechii civilizații europene, de aceeași valoare cu cea mesopotamiană și a Orientului Apropiat. Era o civilizație de tip oral, cum a fost și civilizația indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s a aneantizat când au venit indo europenii.
– Ce s-a păstrat, ce s a permanentizat din această civilizație?
– De ce crezi că am primit prin creștinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei și imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizație avea ca tip primordial de zeitate o Zeiță Albă. Era perioada matriarhală. Zeități albe, feminine, guvernau această lume. Și pe acest arhetip s a suprapus Fecioara foarte ușor, imediat a fost asimilată, primită în folclor – vezi toate colindele românești, care sunt ceva de speriat: nu există așa ceva în toată omenirea.
– Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost și alți poeți, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s ar fi putut?
– Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical și expresiv. Și aici fac eu o paranteză ca să ți indic și să ți precizez în ce constă blasfemia francmasonului informator de Securitate Mihai Ursachi când tipărește în Convorbiri literare un text encomiastic despre mine, Dan Laurențiu și el. Pe mine mă pune undeva în descendența eminesciană muzicală. Nu, eu sunt în descendență eminesciană abisală, iar el e în descendență eminesciană pastișoare. Compară toate textele în vers alb ale lui Eminescu cu solemnitatea vidă, de măgar bășinos și egolatru, a textelor lui Mihai Ursachi. De acolo copiază el totul. Acolo și a aflat „stilul”, acolo unde Eminescu nici nu i chiar atât de mare sau de expresiv. Nu, eu sunt ființial prin Eminescu, ființial și abisal, nu expresiv și nu muzical. A, mersi, că sunt cel mai mare poet muzical de la Eminescu și până azi, asta o spun și copiii de pe stradă. Asta mi e dat în ființă, ce să fac, că eu am muzica în mine, pe când Ursachi sau alți afoni trebuie s o canonească, s o bată cu ciocanul, să numere silabele.
– De Eminescu nu te poți apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin mijloacele hermeneuticii? Trebuie să ai o revelație ca să i prinzi profunzimile?
– Bineînțeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ți am spus, Eminescu mai are și acea matitate, așa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracteristică unei mari opere și dacă nu cazi peste prăpastia care te duce până la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n ai făcut mare lucru pe lumea asta.
– Într un text publicat cu ani în urmă în România literară, la o comemorare a lui Eminescu, spuneați că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce înseamnă asta?
– Exact ceea ce am scris în acel text, literal.
– Ce să scrie toți o biografie, că asta nu i la îndemâna oricui, sunt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!
– Exact așa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învățat numai citirea, să ia cărțile pe care le poate citi și, pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind o, el este obligat să treacă prin filtrul minții lui etapele parcă inițiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva și dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfânt pentru români. De ce s a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc și eu. Și se va duce într o vacanță să vadă Blajul. Și poate avea acolo revelația…
– Știu eu dacă s ar duce?…
– Poate s ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie așa cum vechiul creștin, analfabet sau prea puțin alfabetizat, bâiguia și el din Biblie seara, citea câteva fragmente și și făcea o rugăciune. Exact cum făcea creștinul primitiv, exact așa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu.
– La vechiul creștin era vorba de un act ritual, pe când aici…
– Și aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet, până la cel mai mare savant, și să vadă către ce l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l au dat francezii, spunea așa: credința trebuie s o ai în tine, să ți fie dată. Dar unora nu li s a dat. Și ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce i sfătuiește Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se așază în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, și să facă și el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezești esența, trezești însăși substanța credinței în tine. Acestea sunt cele două căi. Ți e dată credința prin revelație, pe drumul Damascului deodată te izbește lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anevoios, trudnic și de durată. Ei, asta spuneam eu când spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morții lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creștin și până la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie când va afla cuvintele spuse pe patul de suferință de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supraveghea în ultima lui noapte de viață. Eminescu era închis ca un animal într o celulă și când nemernicul ăla a venit și s a uitat pe vizor, Eminescu a rostit așa: „Mi e rău din tot trupul!…” Și s a întors pe o parte. „Mi e rău din tot trupul!…” Îți dai seama cum îl cotropise durerea… ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce… tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Și l au lăsat să moară ca un câine.
– Era un trup nepotrivit pentru un asemenea spirit?
– Nu, era un trup foarte potrivit pentru spiritul lui.
– Despre povestea cu sifilisul ce credeți?
– E un fals. Și doctorul Ion Nica, în Mihai Eminescu. Structura somato psihică, dar și un alt doctor, neuropatolog, care trăiește actualmente în Germania, Ovidiu Vuia, și care a publicat o carte despre acest subiect, Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu, demonstrează că este o aberație faptul că Eminescu ar fi avut sifilis. Demonstrează științific falsitatea acestei teze, că doar amândoi erau medici: și Nica, și Vuia. Își dădea/u cu părerea Călinescu sau alții, care nu erau medici. Vorbesc medicii de data asta. Și demonstrează nu numai că Eminescu nu a fost sifilitic, dar și că tratamentul aplicat lui ca pentru un sifilitic era un tratament criminal. Deci așa a fost omorât Eminescu. Doctorul Marinescu, cred că el a fost cel în cauză, a avut după aceea o ascensiune extraordinară și în francmasonerie, și în cariera civilă. Se pare că s a plătit bine omorârea lui Eminescu. N a fost niciun sifilis. Eminescu era foarte bine clădit, avea un trup foarte puternic; este adevărat, ruinat de uriașul efort intelectual, pentru că efortul intelectual se plătește, e ca trecerea unui fulger prin trupul de carne. Eu am avut colegi de facultate de clădirea trupească a lui Eminescu. Adică mici de stat, dar lați în umeri, puternici, cu chip expresiv, cap masiv și cu creier mult în capul ăla. Și cu o forță herculeană. Ăsta era Eminescu.
– Și viril.
– Și viril, bineînțeles, la maximum. Toate poveștile astea crescute pe biografia lui sunt aberații. El devenise bărbat de când era fecior la țară. Lumea nu știe, în general, cum se trăiește la țară. Acolo băieții de la 14 ani se culcă cu fetele, ce, eu nu știu?, că și eu am trecut prin această experiență. Când te ai rostogolit în fân, te ai nimerit călare pe o fată și ce, te mai oprești? Eminescu a avut viață sexuală normală, de adevărat bărbat.
– Se pare că și cu dame profesioniste, prin Iași, că l ducea Creangă.
– Cum să nu? El simțea că în atitudinea asta de apropiere/depărtare față de femeie stă tot farmecul relației erotice. Adică el singur își crea distanța. Și Veronica Micle a vrut să l ia de bărbat, și Mite Kremnitz l a plăcut ca bărbat… Era un bărbat care plăcea.
– În Mite și Bălăuca, Eugen Lovinescu îi face lui Eminescu un portret, real, se pare, care numai de bărbat atrăgător nu era; la un moment dat descrie mizeria lui trupească, o ploșniță sau nu știu ce gânganie i se cățăra pe gulerul murdar al cămășii. Bine, nu luăm în discuție valoarea nici literară, nici documentară a acestor cărți, dar o sămânța de adevăr trebuie să fi fost, că Lovinescu era un mare critic literar, nu se juca cu adevărurile.
– Indiferent că era el mai dezordonat sau avea dinții galbeni, cum zice nu știu cine, Eminescu era un bărbat care plăcea. Nu la dinți galbeni și la gulere negre se uită femeile, să fim serioși. Era un bărbat puternic, era un viril, sigur că da. Eu cred în această teorie pe care o putem rezuma așa: câtă înzestrare de bărbat ai, atâta talent literar ai, ce să mai vorbim? Nu se discută! Sfintele scule, nu? Eminescu le avea, Arghezi la fel, Labiș la fel, eu de asemenea. La alții care au mai puțintel, se vede în ce scriu. Toate disciplinele, de la tantra la freudism, te lămuresc foarte clar: ești puternic sexual, ești puternic și ca artist. Pentru că arta nu e decât o sublimare a forței tale sexuale. Sau e și asta. Când scrii fără cojones, se vede, scrii ca emasculații care în curând numai scriitori n or să mai fie. Nu vezi cum e limba lor și cum e fraza lor? Sălcie, nu te doare de nimica, știi? De la Eugen Simion la Fănuș Neagu, îți citez 100 de scriitori români de azi pe care n o să i mai citească nici copiii lor peste nu știu câtă vreme. Nu se pot citi.
– Spuneți că sunteți profetul lui Eminescu și kagemusha al lui Labiș. Ca să întregim termenii ecuației, care este poziția lui Labiș față de Eminescu?
– Spun asta și în finalul cărții despre Labiș: prima mare epifanie a poeziei românești a fost Eminescu, a doua a fost Labiș. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni și, de asemenea, în sensul budist al cuvântului, de apariție de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiș ar fi trăit măcar până la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să l înțelegi pe Eminescu decât prin Labiș. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, niciunul dintre marii poeți români nu se poate măcar imagina scriind între 17 și 21 de ani cum a scris Labiș. Pentru mine, el este o manifestare divină. Eu când l am citit prima oară pe Labiș, elev fiind la Bârlad, am avut exact senzația de revărsare omorâtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleșit, îmi vuiau urechile ca și cum ar fi sunat trâmbițele cerești când am citit Moartea căprioarei și Balada, mai ales.
– Borges spunea într unul dintre interviurile pe care le dădea el cu generozitate pe la toate universitățile unde era invitat să conferențieze că poezia se simte fiziologic sau deloc.
– A spus Borges asta? Atunci e perfect. Acest evreu de geniu care a fost Borges, unul dintre cele mai mari spirite ale secolului XX, de o inteligență covârșitoare și de o erudiție prodigioasă, avea dreptate. Păi cum să n o simtă, cu geniul lui? Bineînțeles, domnule, poezia te transformă, te face palid. Eu totdeauna compar fiorul poetic cu amorul: e realmente fiziologic. Îți taie respirația pur și simplu, asta face marea poezie. Unde are poezia baza metafizică? În mantră. Mantra este cuvântul de forță și cine deține mantre poate omorî un om, un sat, un oraș și așa mai departe. Asta scrie în Cartea tibetană a morților, numai că proștii nu citesc. Asta i mantra. Or, poezia este formă reziduală, dar mantră, totuși, cuvânt de forță, de putere; se vede prin efectul pe care l are asupra noastră, sigur că da.
Noi avem simpatie pentru China si Rusia pentru simplul motiv ca nefastul binom OTAN si UE ne-a devenit la toti Odios.
Dar nu putem uita ca in timpul Terorii Militaro-Vacciniste atit Putin cit si Xi Jimping s-au dovedit a fi vaccinisti dementi la fel ca si odiosii lor omologi atit din Vesti cit si din Est, Nord si Sud, atit din OTAN cit si din BRICS! Singurul conducator care s-a opus Terorii Globale Militaro-Vacciniste condusa de Guvernul Mondial Secret a fost Presedintele
Tanzanian John Pombe Magufuli care a promis Poporului din Tanzania ca atita vreme cit este el Presedinte, Vaccinurile COVID 19 Nu Vor Intra in Tanzania si ca Poporul din Tanzania nu trebuie sa creada ca Strainii ii iubesc asa de mult cit pretind. La scurta vreme dupa aceasta declaratie , pe 17 Martie 2021, Guvernul din Tanzania a anuntat decesul Presedintelui Magufuli. Imediat dupa aceea, Vaccinurile COVID19 au patruns masiv in Tanzania.
De aceea, Fratele Magufuli este Mare Mucenic pentru Umanitate si se Numara in Rindul Sfintilor! Popoarele Lumii isi pleaca fruntile cu piosenie in fata sacrificiului sau, il va Cinsti Intotdeauna, si nu-l va uita Niciodata!
Jos Globalismul, Vaccinarea, Digitizarea, Cartelurile Politico-Militare si Guvernul Mondial Secret!
Mai draga CD, care ai o mie cinci sute de mesaje aprobate, sirul de simboluri Kangxi pe care l-ai inserat aici, 中国共产党, nu inseamna „Partidul oamenilor care vor sa lucreze productiv impreuna”, asa cum zici, pentru simplul motiv ca primele doua simboluri, 中国, inseamna CHINA!!! Primul simbil kangxi,中, inseamna „mijloc”, iar al doi-lea, 国, inseamna „stat”, statul din mijloc insemnind CHINA. Asta….asa … ca sa nu crezi ca sintem prosti.
Jos Globalismul!
Masinile de tradus sunt limitate ca putere de traducere la limbile fonetice, dar cu atat mai limitate la traducerea scrierilor pictografice, chineze, japoneze, coreene etc. Fiecare pictograma inseamna de fapt un simbol cu o arie imensa de referinta si interpretare. Scrierea veche chinezeasca jiagu-wenzi avea peste 30 000 de semne, dar acum se merge pe sistemul simplificat care nu reduce totusi aria de interpretare a fiecarui simbol. Cand Sun Tzu spunea ca lumea este condusa de simboluri nu se referea la literele alfabeturilor phonetice sau ne fonetice.
Motoarele/masinile de tradus abia au abilitatea/programarea sa mearga foarte limitat si conventional, conventia fiind in interpretarea favorabila ideologiei occidentale ce aprodus, platit programul de traduceri. Acelasi fenomen este si cu Inteligenta Artificiala, este programata sa serveasca ideologia occidentala, dar DEEPSEEK – Ai programul chinezesc care a batut de curand toate programele anterioare, americane si chinezesti, la un pret rizibil de ieftin are o SURSA DESCHISA de programare, deci Transparenta ca oricine sa o poata verifica ca origine si influenta si apeleaza la totalitatea surselor de informare de pe toate Motoarele de cautare disponibile pe Internet. Deci nu serveste o anumita ideologie sau interes particular. Este un curaj si o incredere in bine, chinezeasca.
Chiar si in sistemul simplificat pe care il adopta masina de tradus, daca pui fiecare senm/simbol/pictograma separat pe masinile de tradus vei obtine aceasta traducere:
STAT; MIJLOC; COMUN; PRODUSE/PRODUCTIE; PARTE.
Ia si tu fiece simbol si pune-l pe motoarele de tradus si ai sa obtii de la toate masinile aceiasi traducere pentru fiecare simbol in parte, cam ciudat nu’i asa?
Din cuvintele de mai sus nu reiese de loc Partidul Comunist Chinez, dar prin interpretare, desi fiecare simbol ar trebui sa aibe 3-4 sau mai multe inteleseruri, poate iesi mai multe traduceri si toate aparent corecte.
Simbolul pentru Productie dar si Produse cat si Legume si Fructe are chiar mult mai multe intelesuri.
Ramai un Gika Kontra, un sceptic si asta e bine, dar cand interpretezi fortat ca sa-ti iasa calculele devii „chinez”.
Eu cred ca cititorii acestui site sunt oameni care stiu sa gandeasca si sa foloseasca scepticismul cu abilitate inteligenta. Nu te grabi sa faci afirmatii pripite si jignitoare.
denitzsoc e un scribalau de duzina
un fel de p.corutz,de arion,
de gunoaiele ori-ghici/cotidianu.ro sau Puiu Nistoreanu/radio-activejews.ro
-propaga vraji tziganeshti de subjugare.
<> e un gangav ganditor in fragmente de idei zmasgalite intr-o salata de cuvinte patologica in toate dementele sale comentarii ce se vor ermetice. Dar rezultatul este o ura permanenta pentru tot ce el nu poate pricepe.
Isi arunca laturile gandirii pe mai multe siteuri si lumea tot nu-l baga in seama cu cioburile lui de gandire sparta si alea murdare.
De altfel dupa tenacitatea si agenda lui il vezi ca este un biet troll platit prost, nu are bani de tratament, un troll expirat ca forma si continut ce vomita doar o salata patologica de cuvinte.