 Radu138 aprobate r.gogu@gmail.com 216.169.140.240
Ce spune Wikipedia: „Biserica Sion din Beijing (în chineză: 北京锡安教会) este o biserică protestantă fondată la Beijing în 2007 de pastorul Jin Mingri. Biserica este considerată foarte influentă în China, alături de Biserica Shouwang din Beijing (pastorul Jin Tianming, fără legătură cu Jin Mingri). Biserica Sion a crescut la peste 1.000 de membri în câțiva ani. Cu toate acestea, biserica a fost închisă de autorități în 2018, pastorul fiind în arest la domiciliu.” Wikipedia nu scapa ocazia sa precizeze ca biserica cu doar 1000 de enoriasi este „foarte influenta”! |
Distribuie!
4 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
ÎNTREBAREA DE 20.000 DE DOLARI: POATE UN MOTOR DE MAȘINĂ DE TUNS IARBA SĂ ÎNVINGĂ O SUPERPUTERE?
Aritmetica războiului modern cu drone produce răspunsuri pe care strategii de la Washington preferă să nu le audă
De Leon Hadar
Un distrugător Aegis, bijuteria coroanei ingineriei navale de la sfârșitul secolului al XX-lea, cu echipaj format din sute de marinari extrem de bine pregătiți, detectează o amenințare care se apropie deasupra Mării Roșii. Computerul navei calculează. Căpitanul dă ordine. O rachetă Standard Missile-2, reprezentând geniu industrial și tehnologic american în valoare de aproximativ 2 milioane de dolari, se îndreaptă spre cer și își detonează ținta cu o precizie satisfăcătoare.
Amenințarea în această versiune particulară a unei scene care se desfășoară la bază cu o regularitate crescândă pe cerul disputat al lumii era o dronă din seria Shahed – fibră de sticlă simplă înfășurată în jurul unui motor de mașină de tuns iarba – care costa mai puțin de 20.000 de dolari.
Americanii au câștigat confruntarea. Dar ar trebui să-i dea de gândit pe oricine încă este investit în mitologia supremației militare americane, faptul că americanii pierd războiul aritmeticii.
Aceasta este ironia centrală a ceea ce strategii numesc acum revoluția dronelor, deși „revoluție” poate fi un cuvânt prea dramatic pentru ceea ce este, de fapt, o poveste foarte veche îmbrăcată în haine noi.
Imperiile s-au confruntat întotdeauna cu problema asimetriei costurilor, decalajul dintre costul unei mari puteri pentru a-și apăra poziția și costul unui adversar mai slab pentru a o contesta.
Britanicii au învățat această lecție în coloniile americane. Francezii au învățat-o în Algeria. Americanii înșiși au învățat-o, sau ar fi trebuit să o fi învățat, în Vietnam, în Liban, în Irak și în Afganistan.
Drona optimă nu este un argument nou. Este același argument, transmis prin cablu de fibră optică la 160 km/h.
Când Rusia a lansat invazia sa la scară largă în Ucraina în 2022, se aștepta ca Kievul să cadă în câteva zile. Când Statele Unite și Israelul au bombardat Iranul la începutul anului 2026, au anticipat prăbușirea rapidă a Republicii Islamice. În ambele cazuri, puterea militară copleșitoare nu a reușit să învingă partea mai mică și mai slabă.
Ucraina și Iranul nu au câștigat aceste confruntări în niciun sens convențional. Pur și simplu au refuzat să piardă așa cum ar fi trebuit. Și au refuzat, în mare parte, pentru că stăpâneau drona.
Aspectele economice nu sunt complicate, chiar dacă birocrația de achiziții de la Washington pare incapabilă din punct de vedere constituțional să le înțeleagă.
De fiecare dată când un interceptor de 2 milioane de dolari distruge o dronă de 20.000 de dolari, influența globală a unei superputeri se micșorează puțin mai mult. Înmulțiți acest raport de schimb pe mii de angajamente, pe mai multe teatre de operațiuni, pe ani de conflict și ajungeți la ceva care arată mai puțin ca o campanie militară și mai mult ca o hemoragie financiară lentă.
Strategia Iranului, la fel ca a houthilor înaintea sa, nu este de a învinge Statele Unite în luptă. Scopul este de a face costul intervenției occidentale atât de nesustenabil din punct de vedere politic și economic încât superputerea pur și simplu să înceteze să apară.
Aceasta este, desigur, o formă limitată de victorie. Dronele nu dețin teritorii. Nu semnează tratate și nu instalează guverne. Experiența Rusiei în Ucraina demonstrează că războiul electronic stratificat, apărarea aeriană pe rază scurtă de acțiune, camuflajul și dispersarea înseamnă că multe drone eșuează înainte de a-și atinge țintele, iar cele care reușesc adesea se luptă să obțină efecte decisive împotriva sistemelor întărite sau mobile.
Entuziaștii dronelor, ca fiecare generație de entuziaști ai celei mai noi arme minune, sunt predispuși la exagerări. Nu, un roi de Șahide nu va scufunda un grup de atac al portavioanelor. Nu, dronele FPV nu vor face ca divizia blindată să devină obsoletă mâine dimineață.
Dar această abordare ratează complet esențialul. Întrebarea nu a fost niciodată dacă dronele ar putea învinge o superputere într-o angajament la comandă. Întrebarea este dacă acestea pot crește costul intervenției suficient de mult, pentru suficient de mult timp, pentru a modifica calculul politic al superputerii. Și aici dovezile sunt destul de lipsite de ambiguitate.
Dronele nu erau activele unui concurent egal. Erau armele improvizate ale unei țări care lupta pentru supraviețuirea sa, asamblate din componente comerciale și pilotate de operatori care și-au învățat meseria pe console de jocuri. O superputere nucleară, și-a găsit flota de bombardiere strategice degradată de ceea ce s-a concretizat într-o operațiune foarte ambițioasă de drone de hobby.
Washingtonul a observat. Bugetul de apărare al SUA în 2026 este de așteptat să aloce aproximativ 7,5 miliarde de dolari doar sistemelor de combatere a avioanelor aeriene fără pilot. Beijingul, în mod caracteristic, gândește în cifre mai mari: China a lansat recent un program de lansare a unui milion de drone tactice până în 2026, în timp ce Statele Unite au raportat achiziționarea a 50.000 în 2025.
Deficitul de producție nu este un deficiu pe care mai multe linii bugetare ale Pentagonului îl vor acoperi. Acesta reflectă realități structurale mai profunde despre capacitatea industrială. oraș, lanțuri de aprovizionare și dorința de a construi lucruri rapid și ieftin, mai degrabă decât scump și perfect.
Concluzia
Problema mai profundă, ca întotdeauna, este culturală și politică, mai degrabă decât tehnologică. Statele Unite se agață încă de hardware care este prea scump pentru a fi pierdut. În războiul modern, dacă o armă este prea scumpă pentru a fi pierdută, este prea scumpă pentru a fi utilizată.
Schimbarea unei culturi militare construite în jurul unor platforme rafinate, de neînlocuit, către un model „atribil”, arme concepute pentru a fi consumate, nu conservate, necesită nu doar noi reguli de achiziții, ci o teorie fundamental diferită despre scopul puterii militare.
Pot dronele să învingă o superputere? Răspunsul, în mod caracteristic, este: Depinde de ce înțelegeți prin înfrângere. Nu pot cuceri una. Cu toate acestea, pot epuiza una, financiar, politic, strategic. Pot transforma fiecare intervenție într-un referendum privind dacă premiul merită prețul. Pot face aritmetica atât de nefavorabilă încât calculul reținerii începe să pară mai atractiv decât calculul angajamentului.
Istoria sugerează că este rar ca un imperiu să cadă în fața unei singure arme. Un imperiu cade atunci când costurile menținerii poziției sale depășesc voința politică de a suporta aceste costuri. Drona nu a inventat această dinamică. Pur și simplu a făcut-o mai rapidă, mai ieftină și mai accesibilă unei game mai largi de actori decât oricând.
Washingtonul ar trebui să considere acest gând clarificator, nu liniștitor.
PRĂBUȘIREA CHINEI LA CARE PUR ȘI SIMPLU NU SE MAI AJUNGE NICIODATĂ
– O eroare de prognoză care indică în mod constant în aceeași direcție dezvăluie mai multe despre observator decât despre obiect
de Jan Krikke – https://asiatimes.com/2026/06/the-china-collapse-that-just-never-arrives
Economia Chinei nu este în pragul colapsului. Imagine: X Screengrab
China este în pragul colapsului de mai bine de 20 de ani. În 2001, avocatul și comentatorul Gordon Chang a publicat „The Coming Collapse of China”. Cartea a prezis faimoasa afirmație că modelul economic al Chinei va eșua în decurs de un deceniu.
Deceniul a trecut. Predicția a fost revizuită, republicată și absorbită într-un gen durabil care a supraviețuit fiecărui termen limită ratat. Criza, conform interpretărilor lui Chang și ale altora, a fost întotdeauna aproape.
Luați în considerare alte două figuri proeminente aflate la capetele opuse ale spectrului prăbușirii Chinei. Nouriel Roubini și-a câștigat porecla „Dr. Doom” chiar înainte de a prezice criza financiară globală din 2008. În 2011, el a avertizat că China se confruntă cu o probabilitate semnificativă de aterizare forțată.
El a subliniat datoria sa scăpată de sub control, investițiile excesive și proiectele de infrastructură deconectate de cererea reală. Prăbușirea, a sugerat el, va veni după 2013.
Până în 2015, când consensul privind aterizarea forțată a atins apogeul, Roubini a reevaluat dovezile. El a respins scenariul colapsului și a pledat în schimb pentru o „aterizare agitată” – încetinirea creșterii, dar fără eșec sistemic. Predicția s-a schimbat deoarece dovezile s-au schimbat.
Peter Zeihan a adoptat un unghi diferit. Timp de mai bine de un deceniu, strategul geopolitic a susținut că economia și sistemul politic al Chinei se confruntă cu un colaps structural. Demografia va reduce forța de muncă. Dependența de exporturi va submina creșterea. În cărți și interviuri, cronologia lui Zeihan se schimbă, dar concluzia sa rămâne remarcabil de consistentă.
Provocările pe care Zeihan le identifică sunt reale. Populația Chinei îmbătrânește. Piețele de export sunt mai contestate. Cu toate acestea, colapsul pe care îl prezice nu s-a materializat. China a răspuns presiunilor demografice prin automatizare și a avansat constant în lanțul valoric industrial.
Contrastul este revelator: Roubini s-a răzgândit, în timp ce Zeihan a mutat data.
Zidul încă dăinuie
Când piața bursieră din Shanghai s-a prăbușit în 2015, comentatorii au avertizat asupra unei aterizări dure. Când dezvoltatorul imobiliar China Evergrande Group a intrat în incapacitate de plată în 2021, comparațiile cu Lehman Brothers au apărut aproape imediat. Cu toate acestea, prăbușirea nu a avut loc niciodată. Zidul Chinei încă dăinuie.
Acest lucru nu sugerează că totul este bine. Averea gospodăriilor rămâne legată de o piață imobiliară în declin. Șomajul în rândul tinerilor a crescut la un nivel atât de ridicat încât autoritățile au încetat să publice cifra. Piețele de export au devenit mai dificile odată cu creșterea protecționismului în Occident.
Cei care prognozau probleme nu inventau aceste probleme – identificau tensiuni reale. Ceea ce au judecat greșit în mod repetat, însă, nu a fost existența stresului, ci modul în care acesta se va propaga.
O predicție care eșuează în mod repetat și este apoi amânată în liniște își schimbă natura. Încetează să mai fie o previziune și devine o așteptare permanentă care supraviețuiește propriei inconfirmări.
Întrebarea nu mai este dacă China se confruntă cu provocări serioase. În mod clar se confruntă cu ele.
Întrebarea este de ce previziunile continuă să eșueze în aceeași direcție. Erorile din datele greșite se împrăștie. Unele previziuni sunt prea optimiste, altele prea pesimiste. În timp, acestea se apropie, în medie, de realitate. Previziunea de colaps a Chinei nu se împrăștie, ci se înclină.
Termenul limită pentru colaps se îndepărtează constant. 2011 a devenit 2012, apoi 2016. Aterizarea dură a fost pronunțată din nou după prăbușirea bursieră din 2015 și a continuat în mod variat prin războiul comercial, prin pandemie, prin falimentul Evergrande.
În aceleași două decenii, economia Chinei a crescut, veniturile gospodăriilor s-au mărit de peste patru ori, iar baza industrială a urcat constant în lanțul valoric. O eroare de prognoză care indică în mod constant în aceeași direcție dezvăluie mai multe despre observator decât despre obiect.
De ce persistă narațiunea
Trei forțe explică durabilitatea narațiunii colapsului. Niciuna nu impune ca cineva să mintă.
În primul rând, concluzia este utilă. Un investitor primește un motiv pentru a evita activele chinezești care sună a analiză, nu a anxietate. Un guvern folosește managementul riscului în locul admiterii sosirii unui concurent. Și mass-media primește o poveste mai bună: un rival în ascensiune este complicat; un rival în declin primește clicuri.
Când o concluzie este atât de binevenită, dovezile confirmatoare sunt ignorate, în timp ce dovezile contradictorii sunt solicitate pentru documentele lor. Greșeala nu are aproape niciun cost profesional. Un previzionator poate rata aceeași decizie timp de două decenii și poate rămâne o autoritate căutată. Nimeni nu decide acest lucru în mod conștient. Este ceea ce dorința face cu căutarea.
În al doilea rând, presupunerea este veche. O lungă tradiție în gândirea occidentală susține că o economie nu poate funcționa fără instituțiile construite de Occident: bănci centrale independente, instanțe care constrâng statul, informații care circulă liber. Mențineți această presupunere suficient de ferm, un… Și creșterea economică a Chinei începe să arate ca un truc împrumutat din viitor.
Prăbușirea devine o deducție, nu o predicție.
Convingerea se manifestă cel mai clar în presupunerea că China ar putea copia, dar nu ar putea niciodată inventa.
Cu toate acestea, firmele chineze sunt acum lideri în domeniul vehiculelor electrice, al bateriilor și al energiei regenerabile, printre o listă tot mai mare de alte tehnologii de generație următoare. Premisa a supraviețuit chiar dacă realitatea a erodat-o constant.
În al treilea rând, modelele au fost construite în altă parte. Instrumentele utilizate pentru a evalua vulnerabilitatea economică și-au învățat meseria în sisteme în care statul acționează ca arbitru. Acestea urmăresc datoria privată, gradul de îndatorare și evaluările proprietăților. Aceste variabile contează în China, dar nu transmit stresul în același mod.
Evergrande este cel mai clar exemplu. Comparațiile cu banca de investiții Lehman Brothers păreau inevitabile. Cu toate acestea, prăbușirea Lehman a avut loc în cadrul unui sistem de creditori în mare parte independenți. China prezintă o configurație diferită: băncile de stat și restructurarea dirijată de guvern au modificat căile prin care se putea răspândi dificultățile.
Rezultatul nu a fost absența crizei – a fost un alt tip de criză. Dezvoltatorii au intrat în incapacitate de plată, valorile proprietăților au scăzut, iar creșterea a încetinit. Dar reacția în lanț la care se așteptau mulți analiști nu s-a materializat niciodată. Modelul a identificat vulnerabilități reale. Ceea ce a evaluat greșit a fost mecanismul de propagare.
Iluzia opusă
Și totuși, nimic din toate acestea nu înseamnă că zidul este solid. Cei care au avertizat despre slăbiciunile Chinei au avut dreptate în multe privințe. Dezvoltatorii au intrat în incapacitate de plată. Valorile proprietăților au scăzut.
Substanța în formă
Demografia se schimbă și nu se va inversa ușor. Cu toate acestea, utilizarea cuvântului „iminent” a fost greșită timp de 20 de ani. „Fragil” nu a fost deloc greșit. Aceasta este modalitatea onorabilă de a rata – calea pe care a ales-o Roubini.
Același instrument care expune narațiunea colapsului poate fi întors invers. Dacă o Chină aflată perpetuu în pragul colapsului este utilă de crezut, la fel este și o Chină care nu poate da faliment. Ambele narațiuni se bazează pe atenția selectivă. Ambele riscă să confunde convingerea cu dovezile.
Modelele folosite pentru a prognoza economia Chinei sunt hărți de facto: compresii ale unei realități vaste și complexe într-o mână de variabile clare și lizibile. Teritoriul în sine rămâne mult mai dezordonat.
Când teritoriul refuză să se comporte așa cum spune harta, răspunsul disciplinat este de a pune la îndoială harta. Răspunsul reflexiv este de a pune la îndoială teritoriul: datele trebuie să fie false, iar creșterea goală.
Așadar, din nou, de ce toate previziunile colapsului au fost atât de constant greșite? În parte, pentru că prognozatorii au urmărit și au cântărit indicatorii greșiți.
Noua clasă de mijloc nu s-a format în principal în Shanghai sau Shenzhen, ci în orașe din interiorul țării, cum ar fi Chengdu, Hefei, Xi’an și Zhengzhou, unde creșterea veniturilor a fost determinată de expansiunea industrială și investițiile în infrastructură, mai degrabă decât de câștigurile speculative în domeniul imobiliar de coastă.
Dacă se apropie un declin sistemic autentic, acesta va apărea mai întâi acolo – în veniturile gospodăriilor și în modelele de cheltuieli modificate în rândul clasei de mijloc din interiorul țării.
Dacă acești indicatori încep să arate o contracție susținută, teza colapsului va avea în sfârșit mecanismul de transmitere care i-a lipsit mult timp. Dacă, pe de altă parte, rămân rezistenți, analiștii și criticii ar putea fi nevoiți din nou să-și reconsidere presupunerile eronate.
Chinese people over the age of 18 are only allowed to join Christian groups that are registered with one of three state-controlled bodies, either the Chinese Catholic Patriotic Association, the China Christian Council, or the Protestant Three-Self Patriotic Movement.
În timp ce mişcarea globală iudiacă Chabbad este permisă în China fără restricţii, alta este situaţia creştinismului. El este permis doar în mică măsură şi doar dacă este „sinoficat“ (sinicization, sinofication) sau chineizat
https://en.wikipedia.org/wiki/Sinicization
De aceea nici un chinez nu are voie să fie creştin până la vârsta de 18 ani şi doar 3 organizaţii au primit dreptul să funcţioneze limitat.
Iar cele trei organisme permise şi controlate de stat sunt Asociația Patriotică Catolică Chineză, Consiliul Creștin Chinez şi Mișcarea Patriotică Protestantă a Trei Autonomii (Chinese Catholic Patriotic Association, the China Christian Council, or the Protestant Three-Self Patriotic Movement).
În era Xi Jinping, unele estimări au dat numărul creștinilor din China la 100 de milioane, dar în 2019 s-a afirmat că 20 de milioane dintre aceștia s-au confruntat cu persecuții, inclusiv represiuni, raiduri și închideri de biserici. Acuzațiile de persecuție a creștinilor chinezi au avut loc atât în bisericile oficiale, cât și în cele neautorizate, clandestine.
https://www.scmp.com/news/asia/southeast-asia/article/2182260/asia-new-hotbed-christian-persecution-situation-china-worst
https://en.wikipedia.org/wiki/Persecution_of_Christians_in_the_post%E2%80%93Cold_War_era#China
Majoritatea creștinilor din China sunt membri ai unor biserici clandestine de casă, unde se pot închina și pot crește neprinşi persecuția guvernului comunist. Istoria a arătat că biserica creștină crește cel mai mult într-un mediu ostil și persecutor, de aceea mulţi chinezi devin creştini pe ascuns.
https://www.bu.edu/articles/2023/why-is-christianity-growing-in-china/
Esti mercenarul mincinos al Chinei pe nume Constantin Dimulescu, angajat prin birourile de la Shanghai, acoperit ca Radu,