 CD1.474 aprobate denitsoc@gmail.com 149.102.242.213
PROBLEMA/CHESTIUNEA EVREIASCĂ Partea a II-a De fapt, religia a devenit un pretext mai sigur și mai util pentru acțiunea anti-evreiască decât nemulțumirile economice explicite. Opoziția religioasă față de coloniile evreiești a devenit astfel mijlocul superficial de a promova o agendă menită să reducă puterea materială și influența politică a evreilor. Am ajuns să numesc aceste evenimente „Prima Reacție Europeană”. Înainte de cruciade, există unele dovezi că pretextele religioase au fost folosite pentru a masca ambițiile materiale și politice care stau la baza acțiunilor împotriva evreilor. Între 1007 și 1012 au avut loc o serie de expulzări de evrei în toată Europa de Nord-Vest, inițiate mai întâi sub conducerea aparentă a Regelui Robert cel Cuvios (972–1031) și a nobililor săi, iar apoi de către Sfântul Împărat Roman, Regele Henric al II-lea (973–1012). 1024). Deși Robert și-a încadrat epurările ca pe un război împotriva ereziei religioase, dovezile sugerează că era mai mult îngrijorat de faptul că evreii și-au dezvoltat o putere politică autonomă bazată pe o influență financiară în creștere — că „există un singur popor răspândit în provincii, care nu ne ascultă. ”[13] Norman Golb notează că până în secolul al XI-lea un grup de aproximativ două sute de intelectuali evrei dobândiseră influență la Roma, printre ei și savantul evreu R. Yehiel care „intră și iese liber din reședința papei”.[14] În timpul predicării primei cruciade, începând cu 1095, un secol de exploatare economică și competiție a ieșit la suprafață, iar atmosfera politică tumultoasă și agitată a adăugat o oportunitate de motiv. Paul Johnson scrie despre o „cădere în ordinea normală.”[16] Această defalcare a subminat securitatea și protecția oferite de relația dintre evrei și elitele europene, deschizând comunitățile evreiești și bogăția lor la acte de răzbunare. Ambele niveluri ale Cruciadei, atât nivelul cavalerilor cruciați, cât și cel al armatei țărănești, căutau provizii din împrejurimile lor în timp ce treceau prin Europa. Acest lucru a implicat adesea aranjarea de conturi cu coloniile evreiești bogate, adesea încălcând ordinele elitei din partea autorităților politice și religioase. Jefuirea era obișnuită. În Mainz, evreii erau foarte conștienți de motivațiile creștinilor care și-au făcut drum în cartierul evreiesc, câștigând timp pentru evadare, aruncând bani cruciaților de la ferestrele lor.[17] În cele din urmă, însă, agitația a fost relativ de scurtă durată. După distrugerea datoriilor evreiești și, ocazional, reafirmarea puterii elitei locale, violența s-a disipat rapid. Atacurile asupra centrelor evreiești ale Europei au fost „limitate ca amploare și impact”, iar „majoritatea evreilor din nordul Europei a ieșit din criză zguduită, dar nevătămată.”[18] În ciuda impactului imediat limitat, cruciadele au avut o influență de durată asupra mentalităților evreiești și europene. În unele cazuri, evreilor li s-a oferit opțiunea de a se converti la creștinism sau de a fi executați. Dacă această din urmă amenințare ar fi fost sau ar fi putut fi îndeplinită este incert, având în vedere că convertirea forțată a evreilor fusese efectiv interzisă prin decret papal. Cu toate acestea, evreii au reacționat în astfel de situații într-o manieră care demonstrează sentimentele intense de etnocentrism și loialitate de grup – uciderea în masă – sinuciderea, împreună cu cazurile de auto-inmolare, nu erau neobișnuite. Experiența a lăsat o amprentă asupra peisajului mental evreiesc mult disproporționat față de realitatea amenințării reprezentate pentru coloniile evreiești. Poate cu atât mai mult cu cât „amintirea” șederii în Egipt relatată în Cartea Exodului, în mintea evreiască cruciadele au marcat începutul traiectoriei „lacrimoze” a istoriei evreiești; o persecuție aparent fără sfârșit a martirilor fără vină. La fel de important, vederea evreilor angajându-se într-o repudiere în masă extrem de violentă a credinței creștine și a propriei lor individualități a adus o transformare a evreului în mintea europeană. Evreii nu mai erau doar străini exploatatori, necreștini, ci fundamental diferiți de umanitatea europeană. În unele cazuri, evreii au reacționat cu atâta răutate la perspectiva convertirii, încât europenii au detectat o ură demonică față de crezul lor. De exemplu, în 1096, în Trier, doi evrei au urinat pe un crucifix, fiindu-i înmânat un ordin de a se converti – un act despre care istoricul Elliott Horowitz crede că nu era neobișnuit.[19] Între perioadele medievale și cele moderne timpurii, comunitățile evreiești au continuat să se extindă ca influență, precum și din punct de vedere demografic și geografic. Poveștile populare despre evrei au fost dezvoltate probabil ca parte a unei încercări de a încorpora avertismente împotriva contactului cu evreii în cultura europeană și prin intermediul culturii, subconștientul european. Una dintre cele mai puternice legende populare referitoare la evrei a fost „Calomnia de sânge”, afirmația că evreii au răpit și ucis copii europeni în scopuri rituale cvasitanice. În esență, ceea ce continuăm să vedem este utilizarea religiei și a fervoarei religioase ca pretext pentru a aborda nemulțumirile socio-economice subiacente într-un context în care evreii au rămas sub protecția puterii politice de elită. O altă temă a conflictului european-evreiesc timpuriu, în care s-au suprapus preocupările legate de religie și socio-economice, este cea a expulzării în masă. Este de la sine înțeles că foarte numeroasele expulzări medievale ale comunităților evreiești dintr-un număr mare de locații europene au lăsat o amprentă de neșters asupra psihicului evreiesc. Adam și Gedaliah Afterman au scris despre perioada medievală ca o perioadă în care evreii au cultivat o teologie/ideologie puternică a răzbunării pentru greșelile percepute săvârșite de populațiile gazdă. O poveste ashkenazită medievală, de exemplu, îl înfățișează pe Dumnezeu ca „enumerând pe haina lui” numele tuturor victimelor evreiești ale neamurilor de-a lungul timpului, astfel încât în viitor zeitatea să aibă o înregistrare a celor care urmează să fie răzbunați.[20] Și, așa cum evreii medievali au perceput că sunt victimele nevinovate ale neevreilor răi, tot așa istoriografia evreiască a înfățișat expulzările ca rezultat al „zvonurilor, prejudecăților și acuzațiilor insinuante și iraționale”.[21] Dorin subliniază că evreii nu au fost niciodată vizați în mod special pentru expulzare în calitate de evrei, ci în calitate de cămătari și observă că marea majoritate a expulzărilor din perioada respectivă au vizat „creștinii veniți din nordul Italiei”. Evreii au fost expulzați, la fel ca acești cămătări creștini, pentru acțiunile, alegerile și comportamentele lor. Ceea ce a fost martor în perioada nu a fost un val de acțiuni iraționale anti-evreiești, ci mai degrabă o reacție ecleziastică larg răspândită împotriva răspândirii împrumutului de bani printre creștini, care în cele din urmă ia absorbit pe evrei în considerațiile sale din motive de bun simț. O serie de legi și statute, de exemplu Uuranum voraginem, au fost concepute pentru a oferi un program de pedepse pentru cămătarii creștini străini/călătortori. Aceste legi conțineau prevederi pentru excomunicare și o interdicție de a închiria proprietăți în anumite locații. Acesta din urmă a interzis efectiv acestor cămătari să își stabilească reședința în acele locații și a obligat expulzarea lor în cazurile în care erau deja domiciliați. Abia după ce aceste legi au intrat în vigoare, unii teologi și clerici au început să se întrebe de ce nu au fost aplicate și evreilor care, în cuvintele istoricului Gavin Langmuir, erau atunci „angajați în mod disproporționat în creditarea de bani în nordul Europei până la sfârșitul secolului al XII-lea. secolul.”[23] Biserica s-a opus istoric la expulzarea evreilor în credința că prezența lor împrăștiată îndeplinește funcții teologice și eshatologice. Doar prin aplicarea mai largă, în mare măsură de bun simț, a noilor legi anti-cămătărie, astfel de obstacole în calea confruntărilor cu evreii au devenit permise teologic și ecleziastic, dacă nu în întregime dezirabile. Și odată ce acest Rubicon a fost traversat, a deschis calea pentru o serie rapidă de expulzări a coloniilor de cămătărie evreiască din orașele și orașele europene, proces care s-a accelerat rapid între secolele al XIII-lea și al XV-lea. Acestea le numesc „A doua reacție europeană”. * * * Considerată cel mai sigur teritoriu latin pentru evrei, Spania a găzduit o elită financiară și administrativă evreiască din Evul Mediu timpuriu. Cu toate acestea, de-a lungul secolului al XIII-lea, creștinii din Spania și-au dezvoltat constant propriile elite financiare și administrative, astfel încât competiția pentru resurse a început să se intensifice rapid. Până în secolul al XIV-lea, o serie de legi restrictive au fost impuse de către majoritatea creștină pentru a controla și a limita influența evreiască. Ceea ce a făcut evenimentele din Spania modernă timpurie diferite de orice perioadă anterioară sau locație de așezare a fost răspunsul evreiesc. Apariția conversos a fost, desigur, o provocare teologică neașteptată, chiar o contradicție. De secole, Biserica a discutat problema iudaismului în termeni pur spirituali, ca o chestiune de credință sau necredință. Prin urmare, remediul natural pentru necredință a fost întotdeauna presupus a fi introducerea evreilor în credința creștină, urmată de expunerea la apele transformatoare ale botezului. Spre șocul și consternarea multor creștini, s-a înțeles treptat că, chiar și după botez, comunități întregi de evrei convertiți la creștinism au continuat în aceleași modele sociale și economice ca și în viețile lor anterioare, evreiești. Ei au păstrat o tendință puternică de a se căsători doar între ei. Ei aveau tendința de a păstra aceeași stăpânire asupra anumitor poziții în cadrul finanțelor și influenței politice și au susținut frecvent această stăpânire prin nepotism și favoritism în grup. Astfel de comportamente nu numai că au dus la sentimentul din ce în ce mai mare că conversos sunt înșelători și ipocriți, ci și că erau subversivi din punct de vedere social, acționând ca agenți deghizați, dăunători în cultură și religie. Acesta din urmă aspect al istoriei evreiești, ideea evreului ca subversiv cultural, este cel care îi separă pe evrei de alte „minorități de mijloc” de-a lungul istoriei și este unul dintre elementele cele mai cruciale din istoria interacțiunii evrei-europene. . Primul val de reacții împotriva conversos a avut loc la începutul secolului al XV-lea. Investigațiile au fost începute în mod oficial de Biserică în 1430, iar primele revolte anti-converso au început în anii 1440 la Toledo, uneori durând chiar și două săptămâni. Așa cum a fost cazul în revoltele anti-evreiești din Anglia cu secole înainte, toate listele de debitori descoperite de răzvrătiți au fost distruse, iar majoritatea conversilor au căutat refugiu la elitele simpatice sau aliate.[24] La fel ca și apariția „defăimării de sânge”, intensificarea competiției resurselor și prezența elitelor simpatice pentru evrei au condus la o deriva din nou către autoritatea religioasă. În acest caz, a existat un impuls pentru o nouă inchiziție spaniolă specială, care să fie echipată pentru a elimina și a înfrunta problema converso. Procesul a fost nemilos de eficient, odată cu instituirea de noi sisteme de segregare socială. Aproximativ 18.000 de evrei secreti au fost arși pe rug sub primii cinci inchizitori generali.[25] Sute de mii de evrei au fost alungați din Spania, aproximativ 100.000 de evrei au fost alungați din Spania. drum spre Portugalia, unde un Edict de Expulzare uimitor de similar urma să fie promulgat patru ani mai târziu. Jerome Friedman a remarcat că „o problemă nou-creștină [adică, converso] a afectat nu numai Spania, ci toată Europa”[26] și a sugerat că problema convertirii evreiești a jucat chiar un rol în provocarea Reformei protestante[27]. Asemenea argumente sunt greu de respins. După expulzările diferitelor colonii ashkenazi și după ce au fost alungați din Spania, noii creștini sefarzi au stabilit noi rețele în nordul Europei. În timp ce în Franța s-au stabilit în comerț, făcându-i pe oficialii din Bordeaux să remarce în 1683 că „comerțul este aproape în întregime în mâinile acestui tip de persoane”,[28] în Germania s-au prezentat ca savanți în ebraică și s-au îngrădit rapid in biserica germană.[29] Friedman, după ce a consultat documentele relevante, a susținut că „mulți, posibil toți, primii profesori de ebraică de la universitățile germane și din alte universități nord-europene din primele decenii ale secolului al XVI-lea au fost de fapt noi creștini.”[30] Ca urmare, începutul secolului al XVI-lea a fost martor la o explozie de interes pentru textele ebraice și ebraice în Germania, ceea ce a determinat autoritățile catolice să condamne această tendință bruscă ca proto-evreiască și erezie. Pfefferkorn, care a susținut că acești pași sunt singura modalitate de a trata evreii și de a-i forța să se convertească și care poate sau nu a fost sincer în convertirea sa, i s-a opus savantul religios Johann Reuchlin, care a insistat asupra Talmudului și a textelor cabalistice. să fie păstrate pentru a putea fi folosite pentru a confirma adevărurile creștinismului. NOTE: Sursa: https://www.theoccidentalobserver.net/2024/01/01/the-jewish-question Traducerea CD Va urma |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
PROBLEMA/CHESTIUNEA EVREIASCĂ
de Marshall Yeats – 1 ianuarie 2024
Partea a III-a
Un privitor interesat a fost Martin Luther, care însuși fusese supus măcar unei noi învățături creștine. Poate din cauza acestei îndoctrinari, Luther a fost inițial foarte simpatic cu ideea că evreilor ar trebui să li se permită să-și păstreze textele și cu ideea că acestea conțineau conținut pe care creștinii merită să îl studieze. El a publicat o broșură, “Căci Hristos S-a născut evreu” și, cu siguranță, a absorbit o ostilitate evreiască față de „idolatrie”, pe care a încorporat-o ulterior în critica sa la adresa ierarhiei catolice.
De fapt, pamfletul arată clar că el se vedea ca modelând o formă de creștinism filo-semit care ar fi mai atrăgătoare pentru potențialii convertiți din iudaism. Ca atare, după ruptura sa formală cu Roma, Luther a început să-și lanseze propriile eforturi misionare către evrei, în timpul cărora se pare că a întâlnit pentru prima dată realitatea interacțiunilor iudeo-europene. Convertiții pe care îi aștepta nu s-au materializat niciodată. Luther s-a întors atunci împotriva calvinilor, care insistaseră că Legământul lui Dumnezeu cu evreii rămâne în vigoare.
Pentru Luther, acesta fusese definitiv și definitiv revocat. Ceea ce a rămas caevreii au fost atât blestemați. Până în 1542, a fost suficient de supărat de ceea ce a văzut pentru a scrie “Despre evrei și minciunile lor”, în cursul căruia a afirmat:
Nimeni nu ii vrea. Peisajul și drumurile le sunt deschise; se pot întoarce în țara lor când doresc; le vom face cu plăcere cadouri pentru a scăpa de ei, căci sunt o povară grea pentru noi, un flagel, o molimă și o nenorocire pentru țara noastră.
Acest lucru este dovedit de faptul că deseori au fost expulzați cu forța: din Franța, unde aveau un cuib pufos; recent din Spania, adăpostul ales de ei, și chiar anul acesta din Boemia, unde la Praga mai aveau un cuib prețuit; în cele din urmă, în timpul vieții mele, din Ratisbona, Magdeburg și din multe alte locuri.
Confruntați cu reînnoirea sentimentului anti-evreiesc din partea puterilor religioase europene, evreii au apelat la strategii încercate și testate, în special cultivarea legăturilor cu elitele europene. Încă din perioada exilică a secolului I, activitățile politice evreiești au devenit din ce în ce mai uniforme, Amichai Cohen și Stuart Cohen notând despre noua diasporă: „În pofida variațiilor dictate de diferențe mari de locație și situație, toate comunitățile evreiești au dezvoltat și rafinat un set remarcabil de similar de strategii [politice] largi.”[32]
Neavând un stat și insistând să rămână în afara națiunilor gazdă, populațiile evreiești din diaspora au dezvoltat un stil de politică indirect și uneori foarte abstract pentru a-și promova interesele. În sursele evreiești, a devenit cunoscut sub numele de shtadtlanut („intercesiune” sau „petiție”) și a reprezentat o formă personală și extrem de implicată de diplomație sau de stat care, în cuvintele lui Cohen, „a prioritizat persuasiunea.”[33]
Înainte de 1815, când era monarhiei absolute a început să scadă rapid, evreii și-au urmărit adesea interesele prin intermediul unui număr mic de shtadlani individuali foarte bogați și „persuasivi”, care aveau să formeze relații personale cu un rege, prinț sau alți membri puternici ai elitei Europei. Acest lucru a fost cel mai pronunțat în perioada modernă timpurie, când Hofjuden, sau evreii de la Curte, au negociat privilegii și protecții pentru evrei cu monarhii europeni.
În secolul al XVI-lea, Yosel din Rosheim (c.1480 – martie 1554) a devenit pionierul relațiilor intense evreiești cu elitele neevreiești în perioada modernă, după ce a mijlocit la Sfântii Împărați Romani Maximilian I și Carol al V-lea în numele Germaniei și evreii polonezi, blocând cu succes o serie de expulzări planificate, inclusiv una din Ungaria și una din Boemia.
Intervențiile sale au fost fatidice, stabilind modelul și rolul shtadlanut-ului.
Evreii de la Curte au acționat ca cămătari, agenți și emisari ai patronului lor și, în schimb, vor solicita și obține privilegii mai largi pentru ei și comunitatea lor.
Ei au devenit de fapt nucleul unei comunități care a fost construită în esență în jurul lor. Acordurile dintre patroni și evreii de la Curte, cunoscute sub numele de carte, au devenit din ce în ce mai frecvente, stabilind protecții pentru evrei, dar și, în urma unor cazuri de exploatare evreiască, limitându-le dimensiunea, activitățile comerciale și mișcările acestora.
Carta din 1750 a lui Frederic al II-lea al Prusiei, de exemplu, a dat indemnizații foarte precise pentru prezența la Berlin a unui rabin, patru judecători, doi cantori, șase gropari, trei măcelari, trei brutari, un scrib comunal și așa mai departe. Faptul că evreii au avut o istorie de eludare a unor astfel de acorduri este indicat de Clauza V, care stipulează:
“Pentru ca, în viitor, orice fraudă, înșelăciune și creșterea secretă și interzisă a numărului de familii să poată fi evitate cu mai multă grijă, niciun evreu nu va avea voie să se căsătorească și nici nu va primi permisiunea de a se stabili, în vreun fel, nici nu va să fie crezut, până când Oficiul de Război și Domenii va face o investigație atentă împreună cu ajutorul Trezoreriei.”
Poate cel mai important aspect al cartelor a fost atitudinea foarte relaxată pe care au luat-o față de indulgența împrumutării de bani de către evrei în rândul tuturor claselor sociale. La capătul superior al structurii comunale evreiești, înșiși evreii de la Curte, cămătăria evreiască a luat forma unei bănci formale.
Cel mai bun exemplu în acest sens este Mayer Amschel Rothschild (1744–1812), un evreu de curte al landgravilor germani din Hesse-Kassel în orașul liber Frankfurt. Ascensiunea marilor cămătari evrei a deschis calea pentru ca o mentalitate mercantilistă să se impună în clasa guvernantă europeană, iar evreii și-au folosit noul statut și influența, precum și apelurile mercantilismului, pentru a asigura readmisia în statele din care au fost expulzat anterior, mai ales Anglia.
În rândul evreilor de jos, amanetul și vânzarea de bunuri pe credit au devenit epidemice, istoricul Jacob Katz remarcând că „comerțul ambulant s-a dezvoltat foarte mult” în timpul erei evreului de la Curte.[34]
Katz adaugă că această din urmă formă de activitate economică, mai mult decât metodologiile din ce în ce mai abstracte ale familiei Rothschild și ale cohortelor lor, „i-a adus pe evrei în contact strâns cu non-evrei, astfel încât să ofere o oportunitate pentru practici dubioase din punct de vedere etic”.[35] ] Faptul că evreii ar profita de astfel de oportunități, și la o scară care poate fi descrisă doar ca masivă, este unul dintre fundamentele antisemitismului modern.
* * *
Pe lângă faptul că a inaugurat o nouă eră în natura finanțelor evreiești în rândul europenilor, perioada ulterioară a evreilor de curte a fost martoră și la o nouă eră a activității evreiești în cultura europeană care va deveni atât de pernicioasă încât va arunca în umbră fenomenul noului creștin. Începând cu evreul german Moses Mendelssohn (1729–1786) și un grup de intelectuali evrei cunoscut sub numele de Maskilim, evreii au început să ceară să fie adaptați prin schimbări în cultura europeană.
Mendelssohn, care este adesea considerat primul evreu „asimilat” și primul intelectual evreu adevărat care a vrut să facă parte „parte a culturii germane”, a pledat pentru „toleranță” și a întrebat faimos: „Pentru cât timp, pentru câte milenii , trebuie să continue această distincție între proprietarii terenului și străin? Nu ar fi mai bine ca omenirea și cultura să șteargă această distincție?”[36]
Prima pătrundere evreiască în cultura occidentală a fost astfel însoțită de un apel pentru eliminarea granițelor și drepturile de migrație și așezare ale „străinului”. De la începutul activismului evreiesc în cultura occidentală, a fost în interesul evreilor să submineze poziția proprietarilor pământului și să promoveze „toleranța”, și a fost lucrarea lui Mendelssohn din 1781, “Despre ameliorarea civilă a condiției. a evreilor”, despre care se spune că a jucat un rol semnificativ în creșterea „toleranței” în cultura occidentală. Deși Mendelssohn și Maskilim s-au poziționat ca evrei care doreau să modernizeze iudaismul, ei au fost de fapt prima mișcare intelectuală evreiască și cei mai timpurii pionieri ai ceea ce avea să devină Cultura criticii.
* * *
Nu a trecut mult până când cererile culturale ale intelectualilor evrei au devenit revendicări politice. Evreii au avut întotdeauna acces politic prin relația lor cu elitele sub sistemul shtadlanutului, dar declinul monarhiilor absolutiste și ascensiunea democrației au necesitat noi strategii și un nou acces la pârghiile puterii politice. Evreii au început să obțină putere politică directă în timpul Revoluției Franceze, după ce li s-a acordat cetățenia deplină, în ciuda multor plângeri amare cu privire la activitățile lor economice.[37] A urmat apoi un efect de domino în toată Europa, deși nu fără dezbateri intense.
Multe personalități politice contemporane au considerat acordarea de privilegii politice evreilor ca un mijloc de a asigura controlul și responsabilitatea.
În Anglia, de exemplu, Thomas Babington Macaulay (1800–1859), un istoric celebru și unul dintre cei mai mari oameni de litere ai Marii Britanii, a abordat cauza înlăturării „dizabilităților civile” evreiești din Marea Britanie.
Într-o succesiune de discursuri, Macaulay a jucat un rol esențial în promovarea cazului pentru a permite evreilor să participe în legislativ, iar articolul său din ianuarie 1831, “Civil Disabilities of the Jews” a avut un „efect semnificativ asupra opiniei publice”.[38]
Dar Macaulay nu a fost un susținător. a evreilor. O lectură completă a celebrului său articol din 1831 despre dizabilitățile civile ale evreilor dezvăluie multe despre amploarea și natura puterii și influenței evreiești în Marea Britanie la acea vreme, iar Macaulay a văzut emanciparea ca un mijloc de „ține pe evrei în frâu.” El a insistat. că evreii aveau deja o mare influență și a adăugat că „evreii nu sunt acum excluși din puterea politică. Ei o posedă; și atâta timp cât li se permite să acumuleze proprietăți, trebuie să o posede.
Distincția care se face uneori între privilegiile civile și puterea politică este o distincție fără diferență. Privilegiile sunt putere.”[39] Macaulay era, de asemenea, conștient de rolul finanțelor ca forță principală a puterii evreiești în Marea Britanie. El a întrebat: „Ce putere în societatea civilizată este atât de mare ca cea a creditorului asupra debitorului? Dacă luăm asta de la evreu, îi luăm de la el siguranța proprietății sale. Dacă îi lăsăm lui, îi lăsăm o putere de departe mai despotică decât cea a Regelui și a întregului cabinet al său.”
Macaulay răspunde în continuare afirmațiilor creștine conform cărora „ar fi nelegiuit să lăsăm un evreu să stea în Parlament” declarând direct că „un evreu poate câștiga bani, iar banii pot face membri ai Parlamentului. … [Evreul poate guverna piața monetară, iar piața monetară poate guverna lumea. … Mâzgălirea evreului de pe spatele unei bucăți de hârtie poate valora mai mult decât cuvântul a trei regi sau credința națională a trei noi republici americane.”
Perspectivele lui Macaulay asupra naturii puterii evreiești la acea vreme și afirmațiile sale conform cărora evreii au acumulat deja putere politică fără ajutorul cărților de lege sunt destul de profunde. Totuși, raționamentul său – că permiterea evreilor să intre în legislativ ar compensa cumva această putere sau o va face responsabilă – pare jalnic de naiv și prost gândita.
Până în 1871, odată cu unificarea Germaniei, accesul direct al evreilor la sistemele politice ale Europei era în esență complet.
Ceea ce a urmat a fost o perioadă caracterizată de istorici drept „asimilare” evreiască în cultura occidentală.
Termenul implică o adaptare, amestecare cu sau adoptare a normelor occidentale și este departe de a fi adecvat sau suficient pentru a explica ceea ce a avut loc de fapt în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Sub democrație, evreii, rămânând în cea mai mare parte un grup distinct cultural și genetic, au avansat în poziții de elită în presă, guvern, mediul academic și profesii.
Din aceste poziții, evreii și-au protejat sistemele de dominație economică și au avansat noi forme de putere culturală. Au excelat ca distribuitori de pornografie, ca furnizori de contracepție și, în disprețul lor sarcastic pentru patriotism, ca avangardă pentru ideile antinaționale.
În marele Orient al Europei, ei s-au bucurat de un boom populațional finanțat prin exploatarea în masă a iobagilor în sistemul de taverne, amanet și alte forme de împrumut. În multe dintre marile orașe și-au pus în comun resursele, au dezvoltat monopoluri și pretutindeni și-au extins puterea și influența.
Răspunsul european la aceste evoluții a fost considerat „ascensiunea antisemitismului modern” de către intelectualii conducători de astăzi.
Depărtați de interpretările religioase care au influențat prima mare reacție a Europei (1095–1290) împotriva influenței evreiești în Evul Mediu și transformați de contextele politice ale expulzărilor care au caracterizat a doua reacție (c.1290–1535), a ajuns să se înțeleagă că a treia reacție europeană (c.1870–1950) s-a concentrat în mare măsură pe impactul economic, social și politic al evreilor asupra societății europene.
Ceea ce a început ca o opoziție față de „emanciparea” politică evreiască s-a dezvoltat într-o filozofie și o ideologie politică coerentă bazată pe mai multe precepte cheie:
• Evreii sunt o rasă separată și distinctă, în mod inerent diferită ca trăsături și caracteristici de europeni.
• Evreii sunt incompatibili cu naționalismul deoarece posedă aspirații culturale și naționale proprii, nu pot fi integrați și, prin urmare, reprezintă un stat în cadrul unui stat.
• Statul modern a devenit supus unui capitalism agresiv pionierat și în multe cazuri operat de evrei.
• Influența evreiască în viața publică este strâns legată de aspectele negative ale modernității și declinului rasial european.
• Excesele influenței evreiești în viața publică sub democrație au necesitat mobilizarea democratică a antisemitismului în cadrul partidelor antisemite, o presă antisemită și extinderea antisemitismului în cultură.
Evreii au avut propriile lor răspunsuri. În Occident, ei au întărit legăturile existente cu elitele europene prietenoase și au format primele lor comitete de apărare formale, laice, din care au agitat pentru legi privind discursul și alte legislații opresive. În Est au avut două strategii principale.
În primul, au început una dintre cele mai mari farse de propagandă concepute vreodată și, sub pretextul unor pogromuri în masă presupuse instigate de elitele ruse, au migrat în masă în Occident, în special în Statele Unite, însoțită de valuri de simpatie induse de mass-media.
În al doilea, ei și-au aruncat masa demografică și agresiunea intelectuală în comunism, formându-și avangarda și folosindu-și impulsul pentru a se răzbuna pe o elită rusă despre care credeau că nu a reușit să-și susțină interesele și o țărănime est-europeană pe care o considerau puțin mai bună decât animalele. .[40]
Într-o strategie finală, ei au dezvoltat sionismul, Palestina fiind postulată ca o patrie evreiască, dar în schimb venind să reprezinte o casă de jumătate colonială, un refugiu sigur din care să administreze o Diaspora în creștere și din ce în ce mai complexă și un loc sigur pentru a fi utilizat în cazul a unei Reacții. Aceste strategii au atât de mult succes încât l-au determina pe istoricul Yuri Slezkine să descrie secolul al XX-lea drept „secolul evreiesc”.[41]
NOTĂ:
[31] Vezi Friedman, „The Reformation and Jewish Antichristian Polemics”.
[32] A. Cohen și S. Cohen, Israel’s National Security Law: Political Dynamics and Historical Development (New York: Routledge, 2012), 31.
[33] Ibid.
[34] J. Katz, Exclusiveness & Tolerance: Jewish-Gentile Relations in Medieval and Modern Times (New York: Schocken, 1961), 156.
[35] Ibid.
[36] M. Mendelssohn, „Anmerkung zu des Ritters Michaelis Beurtheilung des ersten Teils von Dohm, über die bürgerliche Verbesserung der Juden,” (1783), Moses Mendelssohn gesammelte Schriften, ed. G. B. Mendelssohn (Leipzig, 1843), voi. 3, 367.
[37] Z. Szajkowski, Evreii și revoluțiile franceze din 1789, 1830 și 1848 (New York: Ktav Publishing, 1970), 505.
[38] P. Mendes-Flohr (ed.), The Jew in the Modern World (New York: Oxford University Press, 1980), 136.
[39] T. Macaulay, „Civil Disabilities of the Jews” în M. Cross (ed) Selections from the Edinburgh Review (Londra: Longman, 1833), voi. 3, 667-75.
[40] Vezi poemul lui Haim Nahman Bialik „Orașul măcelului”, o fantezie masochistă de pogrom, care îi descrie pe țăranii ucraineni drept „sălbatici din pădure, fiarele câmpului”.
[41] Y. Slezkine, The Jewish Century (Princeton: Princeton University Press, 2004).
Sursa: https://www.theoccidentalobserver.net/2024/01/01/the-jewish-question
Traducerea CD
Va urma