Prof. Gligor Hasa – Deva – „Adevarata Sarmizegetusa este la Hateg-Subcetate!”

O teorie indrazneata si neacceptata pana acum este sustinuta de scriitorul si profesorul devean Gligor Hasa: adevarata Sarmizegetusa Regia nu se afla la Gradistea, in Muntii Orastiei, ci la Subcetate, in Hateg. Pasionat cercetator al istoriei Tarii Hategului si a Ardealului, Gligor Hasa este posesorul unor informatii rare, despre antichitatea dacica si despre evul mediu romanesc, lucruri pe care nu le poti gasi in nici un manual de istorie. Un complex de inferioritate care ne-a fost indus cu samavolnicie a lasat colbul si uitarea sa se astearna peste trecut, dar nu implacabil, caci e suficient sa le sufle un om cu minte si inima. Gligor Hasa,

de pilda. Un pasionat al istoriei, cu care am purtat o discutie fascinanta, despre „locurile albe” din istoria noastra, intr-o zi torida, de vara, in Deva, alaturi de statuia lui Decebal, realizata de celebrul sculptor Ion Jalea. Si, poate deloc intamplator, tocmai cand se implineau 100 de ani de la trecerea in lumea de dincolo a celui ce a sadit samanta „dacologiei” prin opera sa fulminanta, „Dacia preistorica”: marele istoric roman, Nicolae Densusianu.

Un colonel pe urmele istoriei

– Care sunt, domnule profesor Gligor Hasa, sursele pe baza carora v-ati construit dumneavoastra teoria conform careia adevarata Sarmizegetusa Regia ar fi la Hateg-Subcetate, si nu in Muntii Orastiei, cum se credea pana acum?

Profesorul Gligor Hasa
�

– Cea mai importanta sursa a fost una „mijlocita” prin cunoasterea invatatorului Florescu din Hateg, un dascal adevarat, ce avea un cult pentru istorie. L-am cunoscut in 1970 si am intretinut cu el o stransa legatura multi ani, pana la moartea sa. Invatatorul il insotise pe colonelul topometrist Constantin Zagorit, in toate cele trei calatorii de cercetare pe care acesta le-a facut asupra cetatii de la Hateg-Subcetate, intre anii 1922-1938. In 1922, dupa Marea Unire, un batalion al regimentului de topografi militari, condus de generalul Papp, a primit misiunea sa faca un releveu topografic al principalelor zone ale Ardealului. Si asa, colonelul Zagorit a ajuns sa faca asta in zona tarii Hategului, la confluenta Streiului cu zona Padurenilor, si in zona Banatului deluros.L-au suprins, de la inceput, pe colonelul Zagorit (era un militar cu o pregatire speciala, sef de promotie la Scoala Superioara de Razboi, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai reliefului Romaniei, specializat in modificarile artificiale ale terenului) – informatiile localnicilor si traditia orala a locului. Cu privirea sa experimentata, a vazut pantele dealului de la sud-est de orasul Hateg, descoperind urmele unei vechi cetati. Locul de la poale se numea, din vechime, Subcetate. Simpla asezare pe un defileu ce strajuia marele drum al Daciei antice, Orsova – Alba Iulia, la rascrucea cu drumul ce venea din Oltenia, din Valea Jiului, punct in care se intalnesc si potecile ce coborau din muntii dimprejur, nu-i lasa nici o indoiala ca se gaseste in fata necunoscutei capitale a regelui Decebal (Sarmizegetusa din Muntii Orastiei nu fusese inca explorata si, deci, nici numita ca atare).

Biserica reformata din Deva, unde este asezata piatra descoperita de Nicolae Iorga
�
In conceptia sa, cetatea Sarmizegetusa nu e numai incinta fortificata, ci intregul deal, ca o prisma cu sectiunea dreptunghiulara, cu patru „umeri”, trei varfuri si un mic platou. Cetatea e dispusa in panta, trei dintre culmi strajuind pe a patra, ultimul refugiu al combatantilor. Incinta fortificata i s-a parut colonelului „un maret cuib de vulturi”, avea doua fierarii ce lucrau armele soldatilor si doua izvoare tainuite in inima dealului, pe valea Barandului si Valea Plesitei. Zagorit a realizat primele ridicari topografice si a facut primele patru harti ale dealului cetatii. A vazut cele cinci porti ale cetatii dacice, murii cetatii, care erau din val de pamant ars intarit cu palisade, cu sant de aparare la poale. Interesant este ca, pana astazi, pe acest val de pamant, nu creste vegetatie, decat muschi si licheni, atat de bine a fost ars. Pentru continuarea cercetarilor sale, care luasera un caracter particular, Zagorit a revenit pe teren in 1936 si in 1938, pe cont propriu. Zagorit si-a publicat ideile despre Sarmizegetusa intr-o revista cu caracter didactic, de la Ploiesti, si apoi intr-o carte, in 1937, „Sarmizegethusa, unde cred ca s-a gasit in adevar”, pe care am descoperit-o si eu, printre resturile bibliotecii unui carturar hategan ce mi-au revenit dupa moartea sa.

Razboiul cetatilor

– De ce teoria lui Zagorit nu a fost acreditata in epoca?

– Aparitia cartii lui Zagorit a iscat o polemica intre istorici. Constantin Daicoviciu, la vremea aceea tanar asistent universitar al celebrului profesor A. D. Teodorescu, respingea supozitia, desi profesorul Teodorescu insusi era inclinat sa creada ca mai multe si mai solide erau argumentele lui Zagorit, care aratau ca Subcetate ar putea fi adevarata Sarmizegetusa, pentru ca era la intretaierea a trei drumuri importante ce traversau Regatul Dac si la confluenta unor mari rauri. La randul sau, Daicoviciu sustinea, in urma sapaturilor facute in Muntii Orastiei (intre 1945-1953 s-au descoperit cetatile de la Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Fetele Albe si cetatea de la Gradistea) ca nu poate fi adevarat. Disputa dintre asistent si profesor a degenerat intr-o ura mocnita, care s-a stins cu moartea suspecta a profesorului (zice-se, muscat de o vipera cu corn), chiar in timpul unor sapaturi arheologice in cetatea Costesti, pe care le facea cu Daicoviciu.

Inscriptia care arata ca romanii din sec. XVI se revendicau din geto-daci
�
Dupa ce acesta i-a luat locul, imediat, manuscrisele profesorului Teodorescu au disparut, cercetarile lui au fost date uitarii si niciodata dupa aceea, Daicoviciu nu l-a citat si nu l-a pomenit pe marele sau profesor. In schimb, odata cu instaurarea comunismului, el a devenit primul istoric intrat in gratiile lui Petru Groza si apoi ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenind al treilea om in stat, ca putere, ca vicepresedinte al Consiliului de Stat, dupa Chivu Stoica. Pozitie din care a relansat polemica inceputa in 1938, atacandu-l furibund pe Zagorit si amenintandu-l, direct sau prin intermediari, sa nu mai publice nimic pe tema aceasta. Zagorit a murit prin anii ’50, iar Constantin Daicoviciu, devenit si rector al Universitatii din Cluj si director al Muzeului de Istorie a Transilvaniei, a girat, din aceasta pozitie, falsificarea istoriei, in acord cu interesele noului regim. Daicoviciu a slavizat istoria noastra din evul mediu timpuriu, lucru pe placul ocupatiei sovietice. Mostenirea lui s-a transmis la Hadrian Daicoviciu (care, din fericire, nu ii semana la caracter batranului sau) apoi altor istorici de la Cluj, care au transformat Muntii Orastiei in propria lor „feuda”, din punct de vedere arheologic. Geograful grec Ptolemaios ne-a lasat o harta a lumii antice, intitulata „Tabula Peutingeriana”, pe care se gasesc principalele localitati din Dacia. Aici apare si Sarmizegetusa. Dar coordonatele sale pe harta grecului, meridianul si paralela, indica locul Hateg-Subcetate.

Hateg, Tara Dacilor
�
Atunci, urmasii de la Cluj ai lui Daicoviciu au modificat aceste coordonate, ca sa bata la 20 de kilometri mai departe, la Sarmizegetusa din Muntii Orastiei, anume ca sa se potriveasca teoriilor daicoviciste. In 1969, am fost prezent la o intalnire „Tineretul si istoria”, de la cetatea Stanca-Costesti, si acolo cineva a deschis discutia despre Zagorit. Invatatorul Florescu era de fata, ca si colaborator al colonelului si continuator al ideilor lui, dar a fost direct amenintat de Constantin Daicoviciu, prezent si el, sa nu mai indrazneasca sa emita asemenea teorii. Teorii care contraziceau propriile lui descoperiri, pe baza carora isi scrisese cele mai importante carti si isi construise buna parte din cariera. La randul lor, discipolii lui Daicoviciu ii apara cu cerbicie opera, pentru ca si ei au scris „opera din opera”, adapandu-se de la izvorul otravit.

Argumente

– Care sunt argumentele care pledeaza pentru adevarata Sarmizegetusa la Subcetate?

– Zagorit insusi isi intemeiaza teoria pe „consideratiuni militare, geografice, topografice si fortificatiuni gasite pe teren”. Cetatea din muntii Orastiei nu poate fi decat capitala religioasa, spirituala a dacilor, un loc in care traiau si se rugau marii preoti, in care acestia implineau ritualurile si sacrificiile.

�
O cetate mica, intr-un loc stramt, intre stanci, care nu putea fi o garnizoana ce trebuia sa gazduiasca trupele de daci, sa le asigure hrana, apa si aprovizionarea. In incinta cetatii nu se gasea nici un izvor, ci doar in afara ei, pe cand la Subcetate erau doua izvoare, cuprinse chiar intre zidurile sale. Aceasta era mult mai mare, oferea vizibilitate pe toata zona dimprejur, fiind pe un deal (mamelon) din sesul Hategului (asa intelegem si scena de pe columna, care infatiseaza, la poalele cetatii, soldati culegand spice, lucru care n-ar fi posibil in cetatea din munti), pe cele trei drumuri importante ce se incrucisau, chiar la poala cetatii (dinspre nord, pe Mures, dinspre sud-vest, de la Orsova, dinspre est, prin pasul Vulcan-Merisor, si dinspre nord-est si Gradiste, prin platoul Luncanilor, urmand plaiul Varful lui Patru, Sureanu, Dealul Negru). La Subcetate s-au descoperit si urmele unor ateliere de fierarie, unde erau facute armele soldatilor, iar una dintre cele cinci porti de intrare in cetate era mai larga, pe unde scoteau berbecele. Exista, deci, o capitala a regelui si una a marelui preot. Vasile Parvan insusi identifica, mai tarziu, capitala lui Decebal, cu numele fondatorului ei, Sarmis, Sargetia, care este Streiul, apa care curge pe la poalele Subcetatii (istoricul antic Dio Cassius spunea: „Capitala dacilor se spala in raul Sargetia”).

Streiul, ascunzatoare pentru aurul dacilor

Ulterior, la sfarsitul anilor ’40, cand au fost descoperite cetatile de la Gradistea si Costesti, Zagorit a argumentat din nou ca Sarmizegetusa Regia, a regelui Decebal, nu putea fi acolo, pentru ca: toate fortificatiile din muntii Orastiei au un perimetru restrans si n-ar fi putut adaposti o armata, darmite o capitala politico-administrativa; ele sunt prea retrase si prea inaccesibile pe timp de pace, puteau sluji doar de refugiu pe timp de razboi.

Rest de fortificatie de piatra pe valul de pamant ars al cetatii
�
In schimb, Sarmizegetusa de la Subcetate ocupa o pozitie intermediara intre Ulpia Traiana si cetatuile din Muntii Orastiei. Acest masiv deluros, sub forma de triunghi, este asezat la rascrucea a trei drumuri mari si a mai multor altor drumuri si poteci ce coboara din munti. Localizarea facuta de Constantin Zagorit rezuma functia strategica a zonei, functie despre care eminentul geograf militar, generalul Ianescu, se exprima cu entuziasm, dupa aflarea teoriei colegului topograf: „Constantin Zagorit a atasat cartii sale patru harti, dintre care una arata cum masivul deluros triunghiular de la Subcetate e impartit in patru compartimente, fiecare dintre ele putandu-se apara separat, dupa caderea celorlalte trei; fiecare reprezinta un punct de sprijin pentru apararea intregului masiv; primele trei apara compartimentul al patrulea, adica inima intregului; relieful e brazdat de valcele si vai, dintre care doua (Valea Barandului si Valea Plesitei) au izvoare care nu seaca; de la Sud la Nord si de la Vest la Est curg doua ape – Streiul si Farcadinul (Galbena), dintre care una poate fi cautata Sargetie.”

Sant de aparare
�
Zagorit insusi conchide, la finalul cartii sale: „Asezarea Sarmizegetusei la locul aratat va da o explicatie mai aproape de adevar ascunderii de catre Decebal a averilor sale in albia raului Sargetia, care in cazul de fata ar putea fi identificat prin raurile Strei sau Farcadin, care curg prin imediata apropiere”. Or, cele doua mari comori descoperite in sec. al XVI-lea, obiecte de orfevrerie, sloiuri de aur si mii de cosoni, nu s-au gasit in Muntii Orastiei, ci in vadul Streiului, aici, la Subcetate – Orlea, de catre iobagii care carau pietris si de catre pescarii vlahi veniti cu lotca de sus, de pe Mures si de pe cursul superior al Streiului, dupa cum atesta doua surse, cronicarul austriac Martin Hochmeister si Gheorghe Sincai. Convingerea mea este ca vechea Sargetie este Streiul de astazi, care curge cotind spre nord, pentru a se varsa in Mures, pe langa adevarata Sarmizegetusa, astazi Subcetate. Ostenelile si jertfa personala a lui Zagorit au trecut in umbra tristetii, atunci cand Scoala de la Cluj, in frunte cu Daicoviciu, i-a pus pumnul in gura. Dar a lasat cu limba de moarte ca adevarata Sarmizegetusa de la Subcetate sa nu fie „scobacita” de oameni fara pricepere, ci sa fie protejat si „crutat sufletul acestui glorios si tainic monument, sfanta sfintelor neamului nostru”. Aviz cautatorilor de comori, care au devalizat si au profanat toate cetatile dacice, manati de lacomia lor nesabuita.

– Cand ati capatat convingerea ca adevarata Sarmizegetusa este la Subcetate, v-ati putut face auzit glasul printre istorici?

– Am incercat sa public convingerile mele in reviste de specialitate, dar nu am gasit prea mare ecou in timpul regimului comunist, si atunci le-am publicat sub forma romantata, in anii ’70-’80, intr-un ciclu dacic, in romane istorice si povestiri inspirate de traditiile orale culese din zona si intemeiate pe o documentare solida. Cartile au fost foarte gustate de public, in epoca, si cred ca ar fi si acum, daca ar fi reeditate. „Comoara lui Decebal”, „Sceptrul lui Decebal”, „Razbunarea gemenilor”, „Rabdarea pietrelor” si altele, sunt carti care mi-au adus si premii din partea Uniunii Scriitorilor din Romania, iar printre cei ce m-au indemnat sa scriu s-a aflat chiar Sanziana Pop (scriitoare, creatoarea revistei „Formula AS”, despre care cred ca e mai citita astazi decat a fost „Universul” in perioada interbelica), si care a avut atunci, la inceputuri,
incredere in destinul meu de scriitor. Respectul pentru fiinta nationala, pentru limba romana, pe care am predat-o de-a lungul carierei mele de dascal, impletita intotdeauna cu povestirile istorice si pentru istorie, l-am invatat de la dascalii mei din centrul spiritual al Transilvaniei, de la Blaj (eu fiind de loc de acolo), dascali care erau, in buna parte, mari profesori universitari, goniti din Cluj de regimul comunist si exilati prin tara, unii fiind si veterani de razboi, care luptasera contra rusilor.

Inscriptia de pe piatra de mormant

– Documentandu-va pentru romanele dvs. istorice, ati gasit dovezi despre faptul ca romanii ar fi urmasi ai dacilor, neamul cel mai viteaz dintre traci?

Titus Blaj, calauza noastra la Sarmisegetusa – Subcetate
�

– Da, exista asemenea dovezi. Una dintre ele, o piatra de mormant de la 1554, se afla adapostita in Biserica Reformata din Deva. Ea a fost descoperita de Nicolae Iorga in 1905 si a fost pusa de el insusi la loc ferit, ca sa nu se piarda. A gasit-o pe locul unui vechi cimitir, fiind pusa pe mormantul sotiei unui castelan al locului, Dominic Dobo (Dobo, nume dacic), si al pruncului lor, morti de ciuma. Inscriptia, in limba latina, atrage atentia inca de la inceput: „Cum regret Dacos montilasque Getas…” tradusa in: „Pe cand era stapan Dominic Dobo peste dacii si getii care locuiau in munti…” – facand referire la locuitorii din Muntii Poiana Rusca si, mai departe, in Muntii Zarand. Este un document epigrafic de o extraordinara importanta pentru istoriografia romaneasca, doveditoare a continuitatii romanilor ca urmasi ai daco-getilor, pana in secolul al XVI-lea. Nu stiu alt istoric, dupa Nicolae Iorga, sa se fi interesat de aceasta inscriptie.

– De cand dateaza, domnule profesor, pasiunea dvs pentru daci si pentru dacologie? De ce v-a atras subiectul acesta, care pare sa-i stinghereasca pe majoritatea istoricilor de azi?

– Am fost un rebel vizavi de istorie, am avut un alt fel de a o invata, nu din manuale, ci din documentele cercetate si din izvoarele nescrise, din traditia orala. Am avut inca din anii de liceu sentimentul frustrant ca suntem pagubiti de un trecut glorios, pe care trebuia sa-l ascundem, ca suntem furati, in domeniul in care suntem si noi bogati, ca istoria noastra a fost rastalmacita, scrisa mereu de altii (mai ales de unguri si evrei), si foarte rar de romani. Ca s-au perpetuat neadevaruri strigatoare la cer despre noi, ca neam, intre neamurile lumii. As vrea ca descoperirea lui Zagorit sa intre in constiinta romanilor: am incredere mare, acum, in istoricii tineri de la Bucuresti. Iasul sta rau, Clujul aproape a disparut ca scoala istorica. Acum sper ca aceasta polemica sa resuscite interes din partea tinerilor istorici, iar cercetarile incepute de Zagorit sa se bucure de atentia cuvenita, sa nu aiba si acestea trista soarta a tablitelor de la Sinaia. De altfel, una dintre tablitele de la Sinaia infatiseaza o poarta falnica de cetate si conturul ei, ce se potriveste perfect cu conturul pentagonal al cetatii de la Subcetate. Cu aceasta tablita am si ilustrat, de altfel, cartea mea, editata anul trecut, intitulata „Hateg, adevarata Sarmizegetusa”. Si pentru ca am ajuns aici, invit pe toti studentii si tinerii pasionati de istorie, dar si preocupati de demnitatea noastra ca neam, in 13 august 2011, la sesiunea cu tema „O provocare a istoriei: Placutele de la Sinaia”, care va avea loc la Bucuresti, in sala Teatrului Odeon. Inscrierile se pot face la adresele:
„PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com” sau „mail@dacia.org”.
***
Seara, pe cand soarele usturator asfintea, ne-am intors de la Deva in Hateg si-am urcat fara preget la Subcetate.

Piatra de sacrificiu (numita de localnici Patul Jidovilor) de la Sarmisegetusa – Subcetate
�
Am luat drumul pieptis, printre ciresi salbatici si ceri (stejari) tineri, am mers pe culmea valului de pamant ars, acoperit de licheni si muschi, ce inconjura cetatea, am urmarit santul de aparare, intrerupt acolo unde padurea facea zid natural de aparare, am vazut locurile unde erau portile de intrare in cetate, mi-am intins privirea pana la Portile de Fier ale Transilvaniei – Muntii Poiana Rusca, ce albastreau in zare, am vazut apa Streiului, Sargetia sacra a dacilor, am pipait stanca de sacrificiu, sub forma unui cap de taur, roasa de apele ce se scurg, de mii de ani, la poalele ei (numita de localnici si Patul Jidovilor, „jidov” fiind aici numele dat uriasilor despre care abunda legendele in zona), am calcat pietrele de rau care fusesera urcate acolo pentru a alcatui fundatii de case, ori ulite. Dar incredibile au fost nu doar toate aceste privelisti, ci si faptul ca, odata ajunsa sus, nu am mai simtit nici un fel de oboseala a urcusului, ci o pace launtrica, o serenitate m-a cuprins, de parca eram in fata unui lucru maret si coplesitor, iar aerul parea atat de curat si de tare, ca parca ma hraneam cu el, prin fiecare celula. Nu as mai fi plecat de acolo. Tintuita parca in pamant, simteam cum energia buna a locului urca prin toate fibrele fiintei mele. (Geologia demonstreaza ca aceste structuri megalitice, menhire, vestigii ale unor culte pagane, erau plasate in zone de inalta intensitate a energiilor telurice; multe catedrale gotice au fost ulterior construite pe locul acestor vechi altare, din aceleasi considerente.) Am facut restul drumului aproape zburand, fara nici cel mai mic semn de efort, cu sufletul preaplin de senzatia ca in locul pe care tocmai calcasem, se zamislea puterea dacilor, care-i purta in batalii si-i facea sa fie mereu invingatori. Multumiri ghidului nostru, artistul plastic Titus Blaj din Hateg, un pasionat al istoriei locului, care ne-a confirmat ca toti cei pe care i-a insotit acolo, istorici, turisti ori simpli curiosi, au avut acelasi sentiment coplesitor, calcand pe un pamant sacru, pe istoria noastra ingropata in adanc, al carei glas urca spre noi, din strafunduri. Cred ca e vremea sa se faca, in sfarsit, auzit!

Corina Pavel