NEWTON ERA RELIGIOS, DAR NU CHIAR HABOTNIC

În ochii lui Newton, venerarea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu era idolatrie, un act pe care îl considera păcatul fundamental.
El și-a ascuns credința atât de bine încât cercetătorii încă îi dezleagă convingerile personale. El a fost cel puțin un simpatizant socinian, deținea și citise cu atenție cel puțin opt cărți sociniene [secta protestantă antitrinitariană], posibil un arian și aproape sigur un antitrinitarian.

Studiile lui Newton despre Biblie și despre primii Părinți ai Bisericii au fost, de asemenea, remarcabile. Newton a scris lucrări de critică textuală: „O relatare istorică a două coruperi notabile ale Scripturii”, „Observații asupra profețiilor lui Daniel” și „Apocalipsa Sfântului Ioan”.

El a plasat răstignirea lui Iisus Hristos la 3 aprilie, anul 33 d.Hr., ceea ce coincide cu o dată acceptată în mod tradițional.
El credea într-o lume rațional imanentă, dar a respins hilozoismul, animismul implicit în opera lui Gottfried Wilhelm Leibniz și Baruch Spinoza.
Universul ordonat și informat dinamic putea fi înțeles și trebuia înțeles printr-o rațiune activă. În corespondența sa, el a susținut că, scriind Principia, „am avut în vedere principiile care ar putea funcționa cu privire la oamenii care cred într-o zeitate”.

El a văzut dovezi ale designului divin în sistemul lumii: „O astfel de uniformitate minunată în sistemul planetar trebuie să aibă efectul alegerii”.
Dar Newton a insistat că intervenția divină va fi în cele din urmă necesară pentru a reforma sistemul, din cauza creșterii lente a instabilităților.
Pentru aceasta, Leibniz l-a ironizat: „Dumnezeu Atotputernicul vrea să-și întoarcă ceasul din când în când: altfel ar înceta să se miște. Se pare că nu a avut suficientă previziune pentru a-l transforma într-o mișcare perpetuă”.

În ciuda rivalității sale cu Gottfried Wilhelm Leibniz, Leibniz a lăudat în continuare opera lui Newton, răspunzând la o întrebare adresată la o cină în 1701 de Sophia Charlotte, regina Prusiei, despre viziunea sa asupra lui Newton el a răspuns cu următoarele cuvinte:
“Ducând matematica de la începutul lumii până în vremea sa pe culmi inalte, ceea ce a făcut Newton, era mult mai bine.”

Mistocarul Voltaire a scris apoi în eseul său despre poezia epică (1727): „Sir Isaac Newton, plimbându-se prin grădinile sale, s-a gândit pentru prima dată la sistemul său gravitațional, văzând un măr căzând dintr-un copac.” asa a apărut povestea marului lui Newton.

În istoria calculului, controversa calculului a fost o dispută între matematicienii Isaac Newton și Gottfried Wilhelm Leibniz cu privire la cine a inventat primul calculul. Chestiunea a fost o controversă intelectuală majoră, începând în 1699 și atingând apogeul în 1712. Leibniz își publicase mai întâi lucrările despre calcul, dar susținătorii lui Newton l-au acuzat pe Leibniz că a plagiat ideile nepublicate ale lui Newton. Numai un editor kosher poate pretinde că se poate copia ceva ce n-a fost publicat. Alo Sercan…

Fiind un contestatar al crestinismului dogmatic, dar totusi un contestatar al crestinismului, Newton a fost luat in brate de evrei, ata la vremea lui cat si in posteritate, spre deosebire de Leibniz care a fost sabotat de ei pană la moarte si după.

Newton a afirmat că a început să lucreze la o formă de calcul, pe care a numit-o „Metoda fluxionilor și seriilor infinite” în 1666, la vârsta de 23 de ani, dar lucrarea nu a fost publicată decât în 1737[la 10 ani dupa moarte] ca o adnotare minoră în spatele uneia dintre lucrările sale, decenii mai târziu, un manuscris relevant al lui Newton din octombrie 1666 este publicat acum printre lucrările sale matematice.

Gottfried Leibniz a început să lucreze la varianta sa de calcul în 1674, iar în 1684 a publicat prima sa lucrare care o folosea, „Nova Methodus pro Maximis et Minimis”. L’Hôpital a publicat un text despre calculul lui Leibniz în 1696, în care a recunoscut că Principia lui Newton din 1687 era „aproape în întregime despre acest calcul”. Între timp,

Newton, deși a explicat forma sa (geometrică) de calcul în Secțiunea I a Cărții I a Principiilor din 1687, nu a explicat notația sa fluxională finală pentru calcul în format tipărit decât în 1693 parțial)și 1704 integral.

Astăzi, consensul este că Leibniz și Newton au inventat și descris independent calculul în Europa în secolul al XVII-lea, lucrările lor fiind considerate a fi mai mult decât o simplă „sinteză a unor piese de tehnică matematică anterior distincte”.

Un autor a identificat disputa ca fiind despre metode „profund diferite”:
În ciuda … punctelor de asemănare, metodele lui Newton și Leibniz]sunt profund diferite, ceea ce face ca prioritatea să fie un nonsens.— Grattan-Guinness 1997: 247

Școlile newtoniene și leibniziene aveau o metodă matematică comună. Au adoptat doi algoritmi, metoda analitică a fluxiunilor și calculul diferențial și integral, care erau traductibili unul în celălalt. —Guicciardini 2003, la pagina 250

În filosofie și teologie, Leibniz este remarcat mai ales pentru optimismul său, adică pentru concluzia sa că lumea noastră este, într-un sens calificat, cea mai bună lume posibilă pe care Dumnezeu ar fi putut-o crea, o opinie uneori criticată de alți gânditori, cum ar fi mistocarul Voltaire în nuvela sa satirică Candide.

Leibniz, împreună cu René Descartes și Baruch Spinoza, a fost unul dintre cei trei raționaliști influenți ai modernității timpurii. Filosofia sa asimilează, de asemenea, elemente ale tradiției scolastice, în special presupunerea că o anumită cunoaștere substanțială a realității poate fi obținută prin raționament pornind de la principii fundamentale sau definiții anterioare[eventual probate empiric].

Opera lui Leibniz a anticipat logica modernă și influențează încă filosofia analitică contemporană, cum ar fi utilizarea adoptată a termenului „lume posibilă” pentru a defini noțiunile modale.
Ce s-ar face Quantica fără Leibniz?