Ce a însemnat 23 august 1944 pentru istoria României și a Europei. Cum și-au însușit comuniștii acest moment crucial al istoriei naționale
„În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Un nou guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa Ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită“, spunea, pe 23 august 1944, la ora 22.30, regele Mihai I al României, într-o proclamație către țară, difuzată de toate posturile de radio românești.
Prin acest mesaj, regele a anunțat întregului popor ieșirea României din alianța cu Germania nazistă, după aproape patru ani, întoarcerea armelor și continuarea războiului alături de foștii inamici: Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite. Aparent, România scăpase ieftin, mai ales că armata sovietică ajunsese la granițele țării. În realitate, decizia istorică din 23 august 1944 a avut un preț foarte mare.
O țară pe marginea prăpastiei
Calvarul României începuse în vara anului 1940. În numai trei luni, România Mare încetase să mai existe, după pierderile teritoriale suferite în favoarea Uniunii Sovietice, Ungariei și Bulgariei, în contextul presiunilor exercitate de Germania nazistă și Italia fascistă. Lipsită de sprijinul aliaților tradiționali, izolată și slab pregătită pentru războiul modern, România condusă de generalul Ion Antonescu, devenit conducător al statului, s-a apropiat de Germania, sperând să obțină protecția lui Hitler.
În iunie 1941, Germania a atacat Uniunea Sovietică, iar România a intrat în război alături de aceasta. Armata română a recuperat Basarabia și nordul Bucovinei. Antonescu a luat însă decizia controversată de a continua operațiunile militare dincolo de Nistru, pe teritoriul sovietic.
Slab echipate și dispuse pe un front prea întins, trupele române au suferit pierderi uriașe în luptele de la Cotul Donului și Stalingrad. Cifra de 158.854 reprezintă totalul militarilor români morți, răniți, dispăruți sau luați prizonieri, nu numai numărul celor decedați. Înfrângerea de la Stalingrad a schimbat cursul războiului, iar Armata Roșie a trecut la ofensivă.
În primăvara anului 1944 devenise evident că Germania nazistă se îndrepta spre înfrângere. Reprezentanții principalelor partide politice, îndepărtați de la guvernare de regimul Antonescu, dar tolerați în anumite limite, începuseră demersuri secrete pentru scoaterea României din război. Prin intermediul lui Barbu Știrbey, trimis cu acordul regelui Mihai și al liderilor opoziției, au avut loc discuții cu reprezentanții Aliaților la Cairo. Au existat contacte diplomatice și la Ankara și Stockholm.
Aliații cereau încetarea războiului împotriva lor și acceptarea condițiilor de armistițiu. În plan intern, Partidul Comunist, deși avea o influență redusă, a fost inclus în Blocul Național Democrat, alături de Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social-Democrat. Antonescu însuși încerca să găsească o cale pentru scoaterea României din război, dar ezita să accepte condițiile sovietice fără garanții din partea Statelor Unite și a Marii Britanii.
La 10 august 1944, Dinu C. Brătianu i-a transmis lui Antonescu „că trebuie să vadă realitatea și să înțeleagă că nu mai avem nicio clipă de așteptat, pentru a nu ne găsi la sfârșitul războiului cu arma în mână alături de învinși”.
Iuliu Maniu îl descria astfel pe Antonescu: „Eu l-am considerat totdeauna pe Antonescu un om dezaxat, un amestec de fanatism și de dezechilibru mintal, inteligent, priceput în chestiuni militare, dar cu totul superficial în problemele politice, încăpățânat ca un catâr, extrem de vanitos și prețios, un tip de conducător de anvergură, cum istoria lumii a cunoscut, din nenorocire, multe exemplare; el și-a legat soarta de celălalt condotier, mai teribil decât el, Hitler, care joacă pe o singură carte, a dezechilibrului său mintal, soarta unui întreg popor; se încurajează unul pe altul, căci au soartă comună și puțin le pasă dacă națiunile lor se vor prăbuși odată cu ei; acestea sunt părerile mele despre Antonescu și de aceea eu cred că noi nu mai avem ce aștepta de la el și trebuie să ne debarasăm de el cât mai repede cu putință, pentru a salva ce se mai poate salva din interesele țării noastre atât de nenorocite”.
Armata Roșie pătrunsese încă din primăvara anului 1944 în nord-estul României. La 20 august a început ofensiva Iași-Chișinău, care a distrus rapid frontul germano-român. Pericolul ocupării întregii țări devenise iminent.
Antonescu susținea că putea scoate România din război în condiții mai favorabile și cerea garanții anglo-americane. Situația militară de pe teren îi limita însă drastic opțiunile. Înțelegerea procentajelor dintre Churchill și Stalin, invocată uneori în acest context, a fost încheiată abia în octombrie 1944, după actul de la 23 august.
Ce s-a întâmplat la 23 august 1944. Firul evenimentelor
Fără să mai aștepte o decizie din partea lui Antonescu, Iuliu Maniu, Dinu C. Brătianu și ceilalți participanți la complot au căutat sprijinul unor comandanți militari pentru înlăturarea acestuia. Ei știau că mareșalul nu putea fi îndepărtat atât timp cât beneficia de sprijinul Armatei.
Generalul Constantin Sănătescu descria astfel starea de spirit din rândul ofițerilor: „Majoritatea ofițerilor nu mai cred în victoria Germaniei; totuși, mai sunt unii generali care mai speră că nemții ar putea ajunge la o pace de compromis cu anglo-americanii; toți însă, fără deosebire, urăsc de moarte bolșevismul și se tem de el; disciplina este mult mai tare decât părerile lor și, cât timp mai există o singură licărire de speranță, acești oameni sunt hotărâți să lupte mai departe contra rușilor”.
Totuși, Maniu l-a însărcinat pe generalul Constantin Sănătescu să identifice comandanți loiali regelui. Contactat de liderii partidelor politice, regele Mihai a înțeles gravitatea momentului și s-a declarat pregătit să acționeze. Mai mulți generali și ofițeri au acceptat să participe la înlăturarea lui Antonescu, iar generalul Aurel Aldea a contribuit la pregătirea militară a acțiunii.
La 20 august 1944, Armata Roșie a declanșat ofensiva Iași-Chișinău și a străpuns rapid frontul germano-român. Trupele sovietice pătrunseseră însă pe teritoriul României încă din primăvara acelui an. În aceste condiții, regele Mihai, însoțit de secretarul său, Mircea Ionițiu, și de generalul Gheorghe Mihail, consilierul său militar, a revenit la București și s-a consultat cu ofițerii implicați în pregătirea acțiunii. Prăbușirea frontului a grăbit înlăturarea mareșalului Antonescu.
23 august 1944. Generalii români aveau de ales între Ion Antonescu și Regele Mihai: „Toți urăsc de moarte bolșevismul și se tem de el“La sfârșitul lunii iulie 1944, germanii au retras Divizia „Großdeutschland” de pe frontul românesc și au transferat-o în Prusia Orientală, reducând astfel rezerva blindată disponibilă în zonă. În noaptea de 21 august, principalii lideri politici și-au dat acordul pentru înlăturarea lui Antonescu, acțiune programată inițial pentru 26 august.
La 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a fost primit în audiență de regele Mihai. Discuția a durat mai bine de o oră. Regele i-a cerut să accepte imediat încheierea armistițiului, însă Antonescu a refuzat să acționeze fără acordul lui Hitler. Atunci, regele a rostit parola stabilită pentru arestarea sa: „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”.
Ion Antonescu și Mihai Antonescu au fost arestați și închiși într-o cameră blindată din Casa Nouă, clădire aflată în apropierea Palatului Regal. Ulterior, au fost chemați la Palat și alți membri importanți ai regimului, care au fost reținuți.
Înainte de ora 20.00, regele Mihai a înregistrat proclamația către țară, difuzată la radio începând cu ora 22.12. Prin acest mesaj, suveranul anunța formarea unui nou guvern, încetarea războiului împotriva Aliaților și acceptarea condițiilor de armistițiu. România avea să declare război Germaniei la 25 august.
La Palat au fost chemați și reprezentanții celor patru partide din Blocul Național Democrat: Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Constantin Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu. Primii trei nu au ajuns la timp, astfel că Pătrășcanu a fost singurul lider politic al coaliției prezent în momentele constituirii noului guvern.
După arestarea lui Antonescu, generalul Constantin Sănătescu, unul dintre principalii organizatori militari ai acțiunii, a fost însărcinat cu formarea noului guvern. Acesta îi includea, ca miniștri fără portofoliu, pe reprezentanții celor patru partide din Blocul Național Democrat: PNȚ, PNL, PSD și PCR. Prezența comuniștilor nu fusese însă stabilită printr-o înțelegere cu Aliații.
Convenția de armistițiu a fost semnată la Moscova abia la 12 septembrie 1944. Prin aceasta, România se obliga să plătească Uniunii Sovietice despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari, achitate în mărfuri pe parcursul a șase ani, și accepta frontiera româno-sovietică stabilită în urma anexărilor din iunie 1940. Totodată, Dictatul de la Viena era declarat nul, iar Transilvania de Nord urma să revină României, sub rezerva confirmării prin tratatul de pace.
România trebuia să participe la războiul împotriva Germaniei și Ungariei cu cel puțin 12 divizii de infanterie. Armata română a continuat luptele alături de sovietici în Transilvania, Ungaria, Cehoslovacia și Austria.
Armata Roșie pătrunsese în România încă din primăvara anului 1944 și a intrat în București la 30 august, înainte de semnarea armistițiului. Convenția a oficializat prezența militară sovietică, iar Comisia Aliată de Control a funcționat sub autoritatea Înaltului Comandament Sovietic. În aceste condiții, trupele sovietice s-au comportat ca o armată de ocupație și au sprijinit ascensiunea Partidului Comunist.
Cum au confiscat comuniștii ziua de 23 august
Actul de la 23 august a scurtat războiul purtat pe teritoriul României și a redus amploarea distrugerilor, dar nu a putut împiedica ocupația sovietică și instaurarea regimului comunist.
„A fost una dintre multiplele tragedii din istoria românilor faptul că principalii arhitecți ai loviturii de stat de la 23 august 1944, regele Mihai și liderii democrați, au răsturnat o dictatură militară doar pentru a fi, practic, răsturnați ei înșiși, în decurs de șase luni, de un alt regim totalitar incipient. În zona sovietică a Germaniei și în Polonia, unde pustiirile războiului înlăturaseră toate structurile politice, lui Stalin i-a fost simplu să-și aducă la putere partidele comuniste clientelare, dar, în România, impunerea unui nou regim necesita înlăturarea structurilor care supraviețuiseră. Lovitura regelui Mihai a preîntâmpinat orice mișcare sovietică de a pune imediat mâna pe putere și, atunci când, opt zile mai târziu, trupele sovietice au intrat în București, au găsit un guvern român fără o reprezentare comunistă semnificativă, dispus să negocieze și să organizeze alegeri. Lovitura de stat a avut un impact crucial asupra planului lui Stalin pentru Partidul Comunist Român”, scria istoricul Dennis Deletant în volumul „România sub regimul comunist”.
Comuniștii au construit o adevărată mitologie în jurul datei de 23 august. Istoriografia oficială a regimului a prezentat evenimentul drept o „insurecție armată antifascistă”, organizată și condusă de Partidul Comunist. În realitate, PCR era în 1944 o formațiune mică și marginală, iar rolul decisiv în înlăturarea lui Antonescu le-a revenit regelui Mihai, liderilor partidelor democratice și militarilor implicați în acțiune.
Ascensiunea comuniștilor a fost posibilă în primul rând datorită ocupației sovietice și presiunilor exercitate de reprezentanții politici și militari ai Moscovei. După 1948, aproape toți protagoniștii necomuniști ai actului de la 23 august fuseseră eliminați din viața publică. Alegerile din 1946 fuseseră falsificate, principalele partide democratice desființate, iar regele Mihai fusese constrâns să abdice la 30 decembrie 1947. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și alți lideri politici se aflau în închisorile regimului.
În aceste condiții, propaganda îl celebra pe Stalin și atribuia comuniștilor meritul înlăturării regimului Antonescu. „Datorită eliberării noastre de către glorioasa Armată Sovietică și sub conducerea înțeleaptă a partidului nostru, noi ne făurim o viață fericită”, se afirma într-un articol publicat de ziarul „Clopotul” la 23 august 1950.
Comuniștii avuseseră totuși un rol în desfășurarea evenimentelor. Lucrețiu Pătrășcanu a fost prezent la Palat în seara de 23 august, iar grupul condus de Emil Bodnăraș a preluat paza lui Ion și Mihai Antonescu după arestarea lor de către Garda Regală. Propaganda a amplificat ulterior aceste acțiuni și le-a transformat în dovada falsă că Partidul Comunist ar fi conceput și condus întreaga operațiune.
Semnificația zilei de 23 august
Actul de la 23 august 1944 a avut consecințe importante atât pentru România, cât și pentru desfășurarea războiului în Europa. Pe plan militar, ieșirea României din alianța cu Germania a accelerat prăbușirea frontului german din sud-estul Europei, a deschis Armatei Roșii drumul spre Balcani și Ungaria și a lipsit Germania de accesul la petrolul românesc.
Dintr-o altă perspectivă, actul de la 23 august 1944 a precedat procesul de transformare a României într-un stat comunist. Mai putea fi evitată această evoluție? Istoricii nu oferă un răspuns unanim, însă ocupația sovietică și raportul de forțe din Europa de Est limitau drastic opțiunile României. În octombrie 1944, Churchill și Stalin au convenit informal asupra împărțirii influenței în Balcani, România fiind lăsată predominant în sfera sovietică, iar Grecia în cea britanică.
Mircia Chelaru
[20.08, 20:49] GENERALUL: Din vremea în care eram o țară adevărată condusă de oameni de stat capabili și neînfricați:
În noaptea de 20 august 1968, când generali sovietici din comandamentul Pactului de la Varșovia emiteau ordinele finale pentru „Operațiunea Dunărea” – invazia Cehoslovaciei cu 500.000 de soldați din cinci țări aliate pentru a înăbuși Primăvara de la Praga – un singur comandament militar refuza să execute: România.
La ora 23:45, generalul Ion Ioniță, ministru apărării române, transmitea Moscovei mesajul care putea costa România propria ei invazie: „Armata Română nu va participa la operațiune. Trupele noastre rămân pe teritoriul național. Decizia este finală.”
Era un moment de nebunie militară. Uniunea Sovietică tocmai ordona cea mai mare mobilizare militară din Europa de după Al Doilea Război Mondial. Planul era perfecționat luni întregi – 500.000 soldați sovietici, 28 divizii, plus contingente bulgare, ungare, poloneze, est-germane, urmau să intre în Cehoslovacia simultan din toate direcțiile. Praga trebuia ocupată în 6 ore. Dubček și conducerea reformistă arestați în 12 ore.
„Socialism cu față umană” lichidat în 24 ore.
Toate țările Pactului primiseră ordinul participării obligatorii.
Contribuția cerută României: 2 divizii infanterie (32.000 soldați), 180 tancuri T-55, traversarea graniței de nord prin Pasul Tihuta direct către Slovacia de Est. Rolul strategic: blocarea rutelor de retragere potențiale ale armatei cehoslovace către munți, prevenirea rezistenței organizate.
România sub Ceaușescu făcuse deja gesturi provocatoare. În martie 1968 refuzase participarea la conferința de la Sofia unde se planifica intervenția în Cehoslovacia. În mai 1968, Ceaușescu vizitase Praga și susținuse public reformele lui Dubček – „socialism specific fiecărei țări” – provocare directă la adresa doctrinei Brejnev de „suveranitate limitată”. Dar refuzul participării militare era categoric diferit. Nu era discurs diplomatic, nu era absență de la conferință. Era desobeire directă a ordinului militar sovietic în mijlocul operațiunii – trădare militară în termeni Pactului de la Varșovia. Penalitatea pentru astfel „trădare”: invazie imediată. Pe 18 august 1968, comandantul suprem al Pactului – Mareșal Ivan Iakubovski, veteran Stalingrad cu 35 ani carieră militară sovietică – convoacă videoconferință secretă cu toți miniștrii apărării din Pact. Prezintă planul final „Operațiunea Dunărea”. Alocă sarcinile. Stabilește cronologia: H-hour = 21 august, ora 23:00. Sincronizare absolută necesară. România reprezentată de generalul Ion Ioniță – 62 ani, ministru apărării din 1966, paradoxal veteran al Războiului contra URSS 1941-1944 pe frontul de Est. Ioniță ascultă prezentarea. Când Iakubovski ajunge la „Contribuția română – 2 divizii prin Pasul Tihuta”, Ioniță intervine: „Solicit clarificare legală. Tratatul Pactului de la Varșovia din 1955 stipulează apărare colectivă contra agresiunii externe. Cehoslovacia nu a fost atacată extern. Care este baza juridică a operațiunii?”
Iakubovski: „Baza juridică este cererea guvernului cehoslovac, legitima, de asistență contra elementelor contra-revoluționare.
„Ioniță: „Care guvern? Dubček este prim-secretar ales legal de Comitetul Central al PC Cehoslovac. Nu există alt guvern legitim.”
Iakubovski: „Există forțe reacționare care amenință socialismul. Asistența noastră previne restaurarea capitalismului.”
Ioniță: „România consideră că intervenția în afacerile interne ale statului socialist aliat contravine Tratatului. Solicit timp pentru consultare conducerii politice.”
Iakubovski (furios): „Nu există timp pentru consultare! Ordinul este dat! Pregătiți diviziile! Mobilizare imediată!”
Videoconferința se termină cu tensiune extremă. Ioniță raportează imediat lui Ceaușescu.
Întâlnire urgentă – Ceaușescu, Maurer, Bodnăraș, Ioniță – ora 21:00, 18 august.
Bodnăraș argumentează realism militar:
„Dacă refuzăm participarea, ne invadează pe noi imediat după Cehoslovacia. Avem graniță 600 km cu URSS, zero șanse militare rezistență lungă. Trebuie să participăm simbolic – trimitem 5.000 soldați, nu 32.000. Satisfacem Moscova minimal.”
Maurer argumentează diplomatic:
„Anunțăm participare dar întârziem mobilizarea cu probleme tehnice. Până când operațiunea se termină, noi încă pregătim. Evităm refuz direct.” Ceaușescu refuză ambele:
„Dacă trimitem chiar un soldat, devenim complici. Dacă întârziem cu scuze, confirmăm slăbiciune. Răspunsul trebuie să fie clar:
* România nu participă. Punct.”
Ioniță:
„Înseamnă război cu URSS. Suntem pregătiți?” Ceaușescu:
„Pregătim mobilizarea defensivă totală. Activare rezerviști, distribuire arme Gărzilor Patriotice, minare poduri strategice, fortificare Carpați. Dacă ne invadează, luptăm. Gherilă dacă e necesar. Vom transforma România în Vietnam al lor.”
Pe 20 august, la ora 18:00 – cu 5 ore înainte de H-hour – Ioniță transmite oficial Moscovei:
„România Socialistă nu va participa la operațiunea militară în Cehoslovacia. Poziția se bazează pe respectarea suveranității statelor socialiste aliate conform Tratatului de la Varșovia articolul 8. Trupele române rămân pe teritoriul național în poziție defensivă.”
Reacția Kremlinului: incredulitate apoi furie. Brejnev personal sună pe Ceaușescu, ora 19:30.
Conversația durează 47 minute.
Brejnev amenință:
„Refuzul României este trădare a obligațiilor Pactului. Consecințele vor fi severe. Reconsiderați imediat.” Ceaușescu răspunde:
„România a respectat întotdeauna Tratatul – pentru apărare colectivă contra agresiunii externe. Cehoslovacia nu a fost atacată. Intervenția în afaceri interne violează suveranitatea. România nu poate participa la astfel acțiune.”
Brejnev:
„Dubček este trădător controlat de Occident. Contra-revoluția amenință socialismul în toată Europa de Est. Trebuie oprită.”
Ceaușescu:
„Dubček este comunist ales legal. Reformele sale sunt socialism specific Cehoslovaciei. România susține dreptul fiecărui partid comunist să determine propria cale.”
Conversația se termină fără acord. La ora 20:15,
**Ceaușescu ordonă mobilizare defensivă:
„Cod Roșu – pregătire război defensiv. Activare toate rezerve. Distribuire armament populației. Poduri Prut și Dunăre minate pentru demolare. Carpați fortificați pentru rezistență prelungită.”
La ora 23:00, 20 august 1968, „Operațiunea Dunărea” începe. Tancuri sovietice traversează granițele Cehoslovaciei din est, sud, nord. Tancuri bulgare din sud. Ungare din sud-est. Poloneze din nord. Est-germane din vest. Total 500.000 soldați, 6.300 tancuri, 2.000 avioane.
Din România: zero.
Graniță închisă. Armată în poziții defensive pe teritoriu propriu. Diviziile alocate pentru Pasul Tihuta staționează lângă Brașov – pe teritoriu românesc, nu cehoslovac.
Cehoslovacii cedează fără luptă.
Dubček arestat la ora 04:30, 21 august.
Guvernul reformist îndepărtat.
„Socialism cu față umană” terminat.
Dar România – singura țară din Pact care refuză participarea – supraviețuiește fără invazie.
***De ce Brejnev nu invadează România imediat? Calcul strategic complex:
1) Cehoslovacia capitulase fără rezistență – ocupație ușoară. România pregătea război real – 900.000 rezerviști mobilizați, arme distribuite la 2.5 milioane civili prin Gărzile Patriotice, teren montan favorabil gherilă. Invazie România = război real, nu doar ocupație.
2) China lui Mao condamnase deja invazia Cehoslovaciei ca „imperialism socialist”. Invazia României ar valida complet critica chineză, ar împinge România în alianță deschisă cu China – coșmar strategic pentru URSS.
3) Iugoslavia lui Tito – țară comunistă independentă cu armată de 250.000 – amenințase că intervine dacă România e invadată.
Război simultan România + Iugoslavia = 1.5 milioane soldați contra URSS = inacceptabil.
4) Occident privea.
NATO nu intervenise pentru Cehoslovacia (stat interior Pact), dar România avea graniță cu Iugoslavia neutră – invazie România putea escalada către conflict NATO.
Brejnev decide:
Nu invadăm România. Încă.
Dar notăm trădarea și izolăm diplomatic. Consecințele:
-România devine erou occidental instant.
-Nixon vizitează București în 1969 – validare americană a independenței române.
-Ceaușescu primit în Londra, Paris, Bonn ca „lider curajos”.
-România primește credite occidentale masive – 10 miliarde dolari între 1970-1980.
-Pentru Ceaușescu, refuzul participării din august 1968 plus condamnarea invaziei în discursul 21 august il transformă în erou național. Popularitate 95% – fără precedent în istoria comunistă.
#Acest capital politic îi permite construirea cultului personalității și dictaturii care urmează.
Ironia tragică: curajul autentic din 1968 îi dă legitimitate pentru tirania din 1980.
Același om care înfruntă Moscova în 1968 va înfometa România în 1985. Aceeași persoană.
Dar decizia din august 1968 rămâne corectă.
Când Kremlinul ordona participarea la invazia aliatului, România a spus „NU”.
A refuzat să trimită soldați contra fraților cehoslovaci. A demonstrat că principiile au preț – chiar dacă prețul putea fi invazia propriei țări.
Astăzi, cehii isi amintesc:
-Când toată Europa de Est invada Cehoslovacia, România refuza.
-Când tancurile poloneze, ungare, bulgare, est-germane intrau în Praga, tancurile românești rămâneau acasă.
-Pentru asta, există recunoștință eternă.
-În august 1968, România a ales să nu fie complice. Și decizia a salvat onoarea națională într-un moment când onoarea era resursă rară în Europa comunistă.
[20.08, 20:51] GENERALUL: Ca , generatie , am participant la evenimente din postura de elev in Scoala Superioara de Ofiteri, si, bineînteles, am receptat pericolul si atitudinea conducatorilor Romaniei așa cum sunt prezentate in acest text.
#In acele zile s-a născut o nouă concepție de apărare a țarii, cu o industrie de apărare proprie, cu o doctrina de luptă si de instruire care ne-au diferențiat net de celelalte țări ale Tratatului de la Varșovia. Occidentul a elogiat pozitia Romaniei si a lui Ceausescu.
Azi se fac că au uitat, iar politicienii români nu au capacitatea si nu vor sa facă distinctie intre ce a fost rău si ce a fost bine in politica acelei vremi care impărtea lumea in două sisteme.
Am ajuns la periferia lumii civilizate, am pierdut aproape totul, dar continuăm să fim ireconcilianți cu propria istorie.
Generatia care a făcut atatea sacrificii pentru că România să devină mai puternică este azi batjocorită si umilită, dar sunt convins că blestemele îi vor cuprinde intr-o bună zi pe cei vinovați.
https://www.facebook.com/mirciachelaru/posts/pfbid02hS8JG7YB44smvuBL1Y3adn4wKDmCJoJbSdhXw5Pu2312hj5PzdkNhFGFJRqzFNTZl