Curajul nebun al domnului Ciorbea

de Ciprian MIHALI – contributor
*
Victor CiorbeaFoto: Inquam Photos

Este foarte greu de înțeles ce a vrut să spună mintea chinuită și sufletul de iască al celui care e plătit regește ca să aibă o carte de vizită pe care scrie „Avocatul poporului”. Din păcate, suntem în ultima vreme martorii unei avalanșe de enormități, jigniri și grosolănii rostite de cei plătiți din banii publici, dar cu toată obișnuința noastră, unele sunt atât de dureroase, atât de periculoase încât abia ne putem reveni din șocul provocat.

„Avem, har Domnului, destule persoane cu dizabilități în România. Prea multe”.

Să încercăm să înțelegem despre ce e vorba în una dintre cele mai grave afirmații rostite de un demnitar român.

Propoziția cea mai neutră pe care ar fi trebuit să o rostească pretinsul Avocat al pretinsului popor ar fi fost: „avem multe persoane cu dizabilități în România”. Spusă așa, ea ar fi fost o judecată de fapt trimițând la complexitatea constatată a fenomenului handicapului în țara noastră. Ea n-ar fi atras atenția asupra incapacității noastre de a crea condiții pentru o viață demnă și împlinită celor pe care viața sau un accident al ei le-au retras pe nedrept unele dintre posibilitățile de a se desăvârși ca ființe bucurându-se de toate capacitățile lor. Şi ar fi exprimat o preocupare legitimă sau prefăcută a cuiva care de fapt strânge cu dinții și cu degetele de scaunul oferit de partid: da, avem multe persoane cu dizabilități în România, trebuie să ne ocupăm de ele, e de datoria noastră să o facem.

Dar așa cum a spus-o, într-o frază elaborată, oroarea este deplină de cel puțin trei ori:

1) „Avem destule persoane cu dizabilități în România”. Ce înseamnă „destule”? Cine decide că sunt destule? Medicii, asistența socială, judecătorii, partidul, Victor Ciorbea? „Destule” înseamnă că nu mai vrem altele, e destul așa, ajunge, stop, ce să facem cu mai multe? „Destule” înseamnă că ne-am săturat, că nu mai vrem. Dar cum vine asta? Cum își poate permite VC să hotărască în numele nostru, al tuturor, că avem destule persoane cu dizabilități? Există un număr, un procent sub care nu sunt destule și peste care sunt destule? Destule în raport cu ce?

2) „Har Domnului”. Adică ne-a blagoslovit Cel de Sus cu această „osândă”, cum se spune la țară, e un „har Domnului” pe invers, nu ca o mulțumire, ci ca o procopsire, mai grav, ca un blestem, suntem pedepsiți. Mai grav, persoanele cu dizabilități sunt ele însele o pedeapsă, nu-i așa, domnule VC? Dacă vi se pare că forțez interpretarea, haideți să comparăm aceeași propoziție cu una în care în loc de „persoane cu dizabilități” punem „strungari” sau „profesori”. „Avem, har Domnului, destui profesori în România”. Vi se pare că sună la fel?

3) „Prea multe”. Domnule VC, Aktion T4 vă spune ceva? Dar Euthanasie Akten? Haideți că vă spun eu: în 1939, Hitler încredințează direct cancelarului său sarcina eutanasierii prin gazare a persoanelor handicapate din Germania. Prea multe persoane handicapate slăbeau vitalitatea rasei germane. În cele șase centre de gazare din Germania, au fost ucise între 1939 și 1944 peste 70 000 de persoane handicapate, cu tulburări mentale sau în incapacitate de a munci. Cum vi se pare acest număr, domnule VC? Prea mic sau prea mare? Da, ultima persoană care a avut curajul să spună că în țara lui trăiesc prea multe persoane handicapate a fost Hitler. Dar nici măcar el nu a avut curajul să o spună public, ci a făcut-o în scris, într-un document secret și printr-o operațiune secretă. Dumneavoastră ați fost mult mai curajos, felicitări!

Trăim vremuri speciale, dragi concetățeni. Avem șansa istorică de a fi contemporanii unor oameni de mare caracter și de mare curaj. Posteritatea îi va reține cu siguranță pentru vorbele lor de neuitat. Noi însă, grăbiți și reduși cum suntem, un pic handicapați, nu-i așa?, nu suntem nici capabili nici demni să apreciem virtuțile oamenilor care ne călăuzesc spre un viitor luminos.