 CD1.958 aprobate denitsoc@gmail.com 108.231.169.110
CAVALERISMUL ETIC – BUSHIDŌ Motto: “Nu ar strica să cunoastem mai mult și să ne inspirăm creativ din Bushido – etica unei nobilimi militare, un cult rafinat al demnității, un spirit marțial superb japonez” ~ de pe Internet Bushidō, tradiția etică a samurailor, transcende trecutul feudal al Japoniei pentru a deveni un element puternic al identității culturale și o prezență durabilă în imaginația globală. Bushidō este un cod moral samurai care privește atitudinile, comportamentul și stilul de viață al samurailor. Originile sale datează din perioada Kamakura, dar codul a fost oficializat în perioada Edo (1603–1868). Există mai multe tipuri de bushido, care au evoluat semnificativ de-a lungul istoriei. Formele contemporane de bushido sunt încă folosite în organizarea socială și economică a Japoniei. Bushido este, de asemenea, folosit ca termen general pentru toate codurile, practicile, filozofiile și principiile culturii samurai. Este vag analog conceptului european de cavalerism, dar cu unele diferențe majore. Conceptul de cod sau coduri samurai a fost dezvoltat și rafinat cu secole înainte de perioada Edo, în perioada Kamakura. Astfel de idei au formalizat valorile morale și etice anterioare, subliniind cel mai frecvent o combinație de sinceritate, frugalitate, loialitate, stăpânire a artelor marțiale, onoare până la moarte, „curaj” și „loialitate față de stăpânul samuraiului”. Bushido propriu-zis s-a dezvoltat între secolele al XVI-lea și al XX-lea, dar acest lucru a fost dezbătut de experții care credeau că se bazează pe o moștenire care datează din secolul al X-lea. Pacea relativă din Japonia în perioada Kamakura a favorizat ideile de onoare în luptă, exprimate în obiceiuri precum anunțarea numelui de familie și/sau a liniilor genealogice înainte de luptă, încercarea de a limita luptele dintre nobilii războinici la dueluri cu arcul călare sau cu sabia, fără subterfugii sau viclenii, și comportarea ca un personaj legendar sau un erou renumit (poveștile despre îndrăzneală erau populare în perioada Kamakura). Codurile de onoare pre-bushido din această perioadă au fost, de asemenea, elaborate de oamenii de rând, care uneori preluau roluri similare cu samuraii și își foloseau adesea numele de familie ca introduceri la luptă, în ciuda faptului că nu erau nobili. Cu toate acestea, chiar și în timpul certurilor familiale și funciare relativ mici din această perioadă, precum și în duelurile considerate onorabile, războinicii ignorau adesea aceste norme de luptă, iar anunțarea numelor de familie sau a liniilor genealogice era în mare parte o modalitate de a se lăuda și de a-și afirma dreptul de a lupta și/sau de a obține orice căuta o facțiune după o luptă. Se știa și că se întâmpla lăudarea fățișă. Născută din neo-confucianism în perioadele de pace din perioada Edo și urmând textele confucianiste, această morală fiind influențată și de budismul șintoist și zen, aceasta a echilibrat violența cu idealurile terapeutice de înțelepciune și pace acceptate la acea vreme. A fost dezvoltată în continuare în perioada Muromachi (1336–1573) și definită și aplicată oficial în lege de către shogunatul Tokugawa în perioada Edo. Nu există o definiție strictă, iar interpretările codului au variat de-a lungul timpului. Bushido a suferit multe schimbări de-a lungul istoriei japoneze, iar diverse clanuri japoneze l-au interpretat în felul lor până… al XIX-lea, suficient pentru ca cel mai adesea să fie o serie de așteptări orale nescrise care ar putea fi descrise ca coduri diferite, cu alte variații probabil existente în aceeași casă nobilă războinică, mai degrabă decât un singur cod. Termenul, bushido, a intrat în uz internațional obișnuit odată cu publicarea din 1899 a lui Nitobe Inazō Bushido: “The Soul of Japan”, care a fost citită de mulți oameni occidentali influenți. În Bushido (1899), Nitobe a scris: “Așadar, Bushidō este codul de principii morale pe care samuraii erau obligați sau instruiți să le respecte…” Mai frecvent este un cod nespus și nescris. A fost o creatie organică a deceniilor și secolelor de carieră militară. Pentru a deveni samurai, acest cod trebuia stăpânit. În anii 1870, restaurația Meiji a abolit clasa samurailor, iar aceștia au fost transferați în clasele profesionale, militare și de afaceri. Cu toate acestea, foștii samurai și descendenții lor au continuat să fie influenți în societatea japoneză, deoarece ocupau poziții importante. Bushido a continuat să existe în diferite forme. Samuraii colecționau capetele cu un ritual de înfrumusețare a capetelor tăiate ale rivalilor demni și de expus. Samuraii aplicau diverse pedepse crude criminalilor. Cele mai frecvente pedepse capitale până la Restaurația Meiji erau, în ordinea severității: decapitarea, decapitarea cu expunerea rușinoasă a capului după moarte, răstignirea pentru parricid și moartea prin ardere cu arme incendiare. Membrii clasei samurailor aveau privilegiul de a efectua hara-kiri (eviscerarea sinucigașă). Asemănările și diferențele notabile depind de tipul de bushido care este comparat cu cavaleria. Creștinismul a avut o influență modificatoare asupra virtuților cavalerismului, în timp ce bushido a fost influențat de budismul zen, șintoism și confucianism. Bushido a fost folosit pentru a descrie o teorie etică și a devenit un concept religios bazat pe șintoism. În perioada Meiji, bushido a absorbit idealurile europene și a format fundamentul eticii politice a Japoniei. Samuraii au fost modele pentru societate încă din Evul Mediu. Confucianismul, budismul și șintoismul au fost reprezentate fiecare de o varietate de școli, iar elemente ale tuturor celor trei au fost combinate în mod obișnuit în cultura și obiceiurile japoneze. Ca întruchipare a culturii samurai, bushido este în mod corespunzător divers, inspirându-se selectiv din elemente ale tuturor acestor tradiții pentru a articula etosul și disciplina războinicului. În perioada Edo și ulterioară, conceptul de „cale a gentlemanului” (Shidō) a fost recent stabilit de filosoful și strategul Yamaga Sokō (1622–1685) și de alții care au încercat să explice această valoare în moralitatea școlii confucianiste Cheng-Zhu. Pentru prima dată, etica confucianistă care mentionează Onoarea, Umanitatea, și „pietatea filială”, a devenit norma cerută de samurai. Clasa samurailor a fost puternic influențată de idealurile confucianiste de compasiune, bushido-ul lor devenind în esență o „viață de sânge și lacrimi”, deoarece vărsau sânge altruist pentru stăpânii lor și vărsau lacrimi de compasiune pentru fermieri și alți oameni din clasa inferioară. Opt virtuți ale bushido, așa cum sunt definite de Nitobe Inazō. Curaj Eroic Bunăvoință, Compasiune Respect Onestitate Onoare Datorie și loialitate Autocontrol, Evlavie filial, Înțelepciune, Fraternitate. Esența bushido a fost definită de Saitō Chikamori ca fiind: Bushido este încă prezent în organizarea socială și economică a Japoniei. Spiritul și virtuțile samuraiului pot fi încă găsite în societatea japoneză. Japonezii notabili consideră bushido o parte importantă a culturii lor. Bushido afectează nenumărate aspecte ale societății și culturii japoneze. Pe lângă impactul asupra performanței militare, mass-media, divertismentului, artelor marțiale, medicinei și asistenței sociale, codul bushido a catalizat comportamentul corporativ. Acesta este modul de gândire care a structurat istoric activitatea capitalistă în secolul al XX-lea. Relațiile de afaceri, relația strânsă dintre individ și grupul căruia îi aparține, noțiunile de încredere, respect și armonie în lumea afacerilor japoneze se bazează pe bushido. Prin urmare, acesta se află la originea ideologiei armoniei industriale a Japoniei moderne. Acesta a permis țării să devină, odată cu miracolul economic japonez, liderul economic al Asiei în anii postbelici, anii 1950-1960. Acum, Bushido este un mod de viață care înseamnă a trăi în fiecare clipă, onorabil și cinstit. Atlanta 18/08/2026 |
|---|
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
IESIREA DIN MATRIX
De CD
Tranzactiile comerciale sunt conditionate in circuitul global de principii/obiective care vor să se impună ca limite in procesul de efectuare al acestor tranzactii.
Respectivele principii sunt specifice unei tări sau unui grup de tări grupate intr-o uniune, de exemplu Uniunea Europeană.
Pentru a studia compatibilitatea acestor principii regulatorii ne v’om limita la princiile unei tări mari producătoare de bunuri – China si ale unei uniuni cu o gamă diversă de produse – UE.
Consultările UE-China privind comerțul și investițiile (TIC), lansate de Comisia Europeană și Ministerul Comerțului din China în iunie 2026, constituie un nou mecanism de dialog la nivel ministerial pentru gestionarea relației economice bilaterale.
Principiile enuntate de UE si care isi propune să le urmaze fără abatere considerandu-le linii rosii/limite sunt următoarele:
Obiective si Limite
Condiții de concurență echitabile și egalizatoare – Eliminarea subvențiilor distorsionante, a avantajelor statului și a transferurilor forțate de tehnologii.
Autonomie strategică – Menținerea procesului decizional și a independenței în tehnologiile și infrastructura critice.
Securitate națională și reziliență – Reducerea dependențelor excesive de materiile prime critice, tehnologie și lanțurile de aprovizionare.
Valori și standarde – Sustenabilitatea drepturilor muncii, standarde de mediu și guvernanță a datelor.
Reciprocitate și aplicare – Angajamente obligatorii, monitorizare, soluționarea litigiilor și aplicarea eficientă a legii.
Pe de altă parte avem Obiectivele si Limitele Chinei:
Suveranitate și neamestec – Respectarea sistemului politic și a căii de dezvoltare a Chinei.
Dezvoltare corectă – Menținerea îndrumării și sprijinului statului în politica industrială pentru sectoarele cheie.
Securitate naturală – Protejarea intereselor de securitate, controlul tehnologic și suveranitatea datelor.
Interese principale – Taiwan, Xinjiang, Hong Kong, Marea Chinei de Sud non-negociabile.
Constrângeri externe – Opoziții față de ceea ce China consideră a fi o restricționare și o decuplare conduse de SUA.
Inainte de a trece la incompatibilitatile obiectivelor si limitelor dintre cel două entităti este bine să remarcăm modalitatea de definire a acestor limite cat si valoarea lor in ansmblu. Obiectivele si limitele UE sun definite intr-un mod quasi-diplomatic si nu unul logic, neplasand termenul într-o categorie sau clasă mai mare căreia îi aparține si neenumerand trăsăturile unice care fac acest termen diferit de orice altceva din același grup.
Astfel pot fi depistate contradictii chiar in cadrul obiectivelor/limitelor UE, contradictii ce sunt păstrate asa cum sunt doar in scopul de a produce efectele/consecintele urmărite de UE, mai bine zis de elita bankara internatională.
De exemplu se cere eliminarea Subventiilor destorsionante, a avantajelor statului și a transferurilor forțate de tehnologii dar in acelasi timp accept că fiecare stat are dreptul de Autonomie strategică – Menținerea procesului decizional și a independenței în tehnologiile și infrastructura critică.
Autonomia strategică presupune neamestecul in procesul decisional si independent in tehnologie si infrastructură si aplicand acest principiu nu ar trebui ca tu să impui altui stat eliminarea subventiilor si a transferurilor de tehnologie, care afectează tocmai independența în tehnologiile și infrastructura critică.
Privitor la primul obiectiv al UE, eliminarea subvențiilor, trebuie precizat că sitemul financiar progresist liberal nu admite ca statul sa stipendieze in nici un fel industria, tehnologia, cercetarea si isi doresta ca si invătămantul sa fie subventionat de grupuri de interese financiare si nu de stat. Astfel se ajunge ca toate investitiile să se realizeze exclusiv din imprumuturi de la băncile elitei financiare, economie bazată pe imprumut, controlul total al băncilor .
Putem face o coloană cu incompatibilitătile dintre cele două entităti privite din puctul de vedere al UE:
Subvenții industriale și capitalism industrial – Sprijin statal opac la scară largă.
Riscuri de securitate tehnologică – Tehnologie cu dublă utilizare, securitate cibernetică, date și preocupări legate de proprietate intelectuală.
Bariere la accesul pe piață – Acces limitat la servicii, achiziții publice, domeniul digital și finanțe.
Practici economice coercitive – Constrângere economică, restricții la export, condiționalitate politică.
Geopolitică sensibilă – Taiwan, Marea Chinei de Sud, drepturile omului.
Deci in pofida autonomiei UE incearcă să-si impună obiectivele sale partenerilor de tranzactii. Vrea sa impună eliminarea subvențiilor, etichetarea unor produse ca fiind de dublă utilizare, limitarea accesului la servicii digitale si finante. Totodată incearcă si o conditionare politică intervenind in Taiwan, nerespectand limitările Mării Chinei de Sud si incearcă să impună reglementări si proceduri proprii la drepturile omului.
Evident că si China are obiective care din punctual ei de vedere sunt incompatibile cu obiectvele/limitele UE:
Politizarea economiei – Verificarea securității, restricții privind investițiile, măsuri de reducere a riscurilor.
Blocarea tehnologiei și controlul exporturilor – Limitarea accesului la tehnologii avansate și controlul semiconductorilor.
Alinierea cu restricțiile impuse de SUA – Așteptarea de a se alătura restricțiilor impuse Chinei.
Condiționalitatea privind valorile – Drepturile omului și condiționalitatea politică sunt percepute ca interferențe.
Măsuri discriminatorii – Măsuri de salvgardare antidumping percepute ca protecționiste.
Cu alte cuvinte China vede clar că obiectivele/limitele UE sunt formulate de asa natură ca să impedice direct dezvoltarea tehnologică si economică a Chinei prin restrictiile privind investitiile in China, limitarea accesului la tehnologii avansate, conditionalitatea politică si alăturarea UE la restrictiile impuse de SUA.
După interpunerea acestor obiective si limite putem spune ca am rămas cu cateva obiective commune care sună foarte atrăgător:
Creștere durabilă – Extinderea comerțului bilateral și a investițiilor.
Îmbunătățirea accesului la piață – Deschidere treptată pentru bunuri, servicii și investiții.
Transparență și previzibilitate în materie de reglementare – Reguli clare, notificări, consultări.
Cooperare ecologică și climatică – Energie curată, piețe de carbon, finanțare durabilă.
Stabilitatea lanțului de aprovizionare – Diversificare, reziliență și continuitate.
Interpersonal și inovație – Schimb academic, cultural, științific și de afaceri.
Aceste obiective commune sunt mai mult deziderate decat adevărate obiective care să atragă si să stimuleze relatiile economice intre cele două entităti tranzactionale.
Sunt ca niste vise cărora le lipsec fundamentele, exact acele obiective care din păcate sunt incompatibile intre părti.
Este greu greu de crezut că se va putea vreodată ajunge la un set comun de obiectve fără ca nici una din părti să-si schimbe obiectivele. Si o va face partea care interesul cel mai presant de supravietuire oricat de mult ar fi controlată de finanta internatională.
Uniunea Europeană și China se confruntă acum cu un paradox: o interdependență economică relativă, alături de o divergență tot mai mare între modelele lor politice și economice. Conform Eurostat, în 2025, comerțul UE-China a totalizat 759 de miliarde de euro, deficitul de bunuri al UE fiind de 359,8 miliarde de euro.
China poate oferi importuri sporite, acces selectiv la piață, predictibilitate și stabilitate în materie de reglementare. Europa urmărește acces reciproc, o mai mare transparență și distorsiuni reduse cauzate de subvenții și supracapacitate industrială. Da, problema subventiilor pe care o pune mereu sub presiunea elitelor financiare, dar care se poate rezolva printr-un efect oglindă, să inceapă si statele din Europa să-si subventioneze industria si cercetările, ba chiar la un nivel mai mare decat China. Va avea vreodată UE posibilitatea să iasă de sub cuvantul marii finante?
Există loc pentru un acord pragmatic, în ciuda dezechilibrului industrial și tehnologic dintre China și UE. China ar putea extinde generos accesul companiilor europene în anumite sectoare, ar putea îmbunătăți transparența și ar putea crește achizițiile de bunuri și servicii europene. Europa, la rândul ei, ar trebui să accepte modelul industrial al Chinei, ghidat si subsidiat de stat, asta să rămână o condiție a cooperării economice. Scopul ar fi reciprocitatea gestionată, nu convergența sistemică. Două sisteme care nu interferează in afacerile lor interne.
Dacă disputele privind subvențiile, tehnologia, accesul pe piață, securitatea și concurența industrială rămân nerezolvate, UE ar putea extinde măsurile defensive și strategiile de reducere a riscurilor. China ar putea răspunde cu propriile restricții. Interdependența ar persista oarecum, dar ar deveni din ce în ce mai politizată.
Consumatorii europeni și companiile europene competitive la nivel internațional ar putea beneficia de un acces mai mare la piața chineză și de lanțuri de aprovizionare mai ieftine și mai diversificate. Exportatorii și investitorii chinezi ar beneficia de o certitudine mai mare pe piața europeană. Insă industriile europene care nu pot concura cu avantajele de scară și costuri ale Chinei s-ar putea însă confrunta cu o presiune intensificată. Între timp, China ar beneficia de accesul continuu la piața și la tehnologiile Europei.
In perspectivă piata europeană cu o putere de cumpărare tot mai redusă, dacă nu produci nu poti mentine puterea de cumpărare, nu va mai fi o piata dezirabilă si certă. Aici trebuie să intervină creativitatea popoarelor europene să se reinventeze din nou, după ce vor iesi din matrita strictă impusă de marea finantă satanistă.
Cu un invătămant si cercetare bine subsidiate de stat si cu o noua gandire eliberată din cenzura progresistă sunt sanse mari de a ajunge la paritate su China.
Întrebarea decisivă este politică: poate Europa să înțeleagă China fără a cere ca aceasta să devină mai europeană?
Concepția UE despre reciprocitate este legitimă, dar dacă devine doar o cerință pentru o transformare sistemică, negocierile vor ajunge la un punct mort. China nu este pur și simplu o altă economie de piață de tip european; economia sa politică reflectă o traiectorie istorică și de dezvoltare diferită a unui stat civilizațional.
Europa priveste lumea prin lentilele deformate de ignorantă a elitelor financiare.
Europa nu poate negocia în mod credibil cu China dacă fiecare decizie economică majoră este filtrată prin prisma rivalității dintre China și SUA. Relația UE-SUA rămâne indispensabilă, dar prioritățile strategice ale Washingtonului si ale elitelor financiare nu sunt neapărat identice cu interesele vitale ale Europei.
Nivelul ideal, pe care Europa ar trebui să îl urmărească, UE nu trebuie să aleagă între Washington și Beijing sau să caute binecuvântarea Washingtonului atunci când sunt în joc interesele sale strategice. Are nevoie de suficientă autonomie pentru a negocia cu ambele părți în funcție de propriile interese, depășind o viziune exclusiv ghidată de elita finaciară a Atlanticului de Nord și acționând ca o putere economică autonomă într-o lume din ce în ce mai multipolară.
Atlanta 28/08/2026