CD
1.311 aprobate
denitsoc@gmail.com
149.102.242.198
Romanismul a apartinut Balkanilor antici, el a fost exportat in coloniile grecești din peninsula italica.
CAT DE ROMANI ERAU BIZANTINII?
De Laurent Guyénot • 30 iunie 2023
Numele care apare pentru prima dată dacă căutați pe Google „revizionismul bizantin” este Anthony Kaldellis, un profesor american de origine greacă, care a adus noi perspective în domeniu și l-a făcut atractiv pentru sute de studenți. Pe majoritatea le-am citit și îi consider reputația bine meritată (vezi lista publicațiilor și videoclipurilor sale pe https://kaldellispublications.weebly.com ).
În cartea sa “Romanland: Ethnicity and Empire in Byzantium “ – “Roman pamânt: Etnicitate si Imperiu in Bizantium” – (2019), Kaldellis se confruntă cu ceea ce el numește „negația romană”, prejudecata savantă împotriva identității romane autoproclamate a bizantinilor. Acesta este, spune el, „păcatul originar al bizantinismului în Occident”.[1]
Negația romană este astăzi unul dintre pilonii studiilor bizantine. … majoritatea experților din domeniu continuă să nege evident, uneori cu zel, afirmând diverse pretexte, negări și argumente ridicole prin care să afirme că bizantinii nu erau „cu adevărat” romanii pe care pretindeau că sunt.
În unele scenarii, „Roman” ar fi fost doar o etichetă goală, o relicvă a gloriei imperiale trecute sau a anticarismului crus; sau a fost o piesă goală de propagandă politică; sau un act de înșelăciune efectuat de câteva elite dintr-un anumit motiv; sau o afirmație fără sens făcută de o populație care se înșela; sau era echivalent cu „Ortodoxia”; sau orice alternativă care ar putea evita implicațiile etnice care ne privesc în față prin atâtea surse, genuri și contexte, atât sociale, cât și geografice.
… Trebuie să înțelegem faptul că bizantinii erau ceea ce pretindeau a fi, romani, în moduri care erau simultan (și în mod cuprinzător) juridice, etnice și politice.
Că romanitatea este marele tabu, adevărul incomod, care ne-a ținut înapoi într-o stare de perpetuă disonanță cognitivă, este de fapt cheia. Acum pur și simplu nu mai există nicio justificare teoretică pentru a nega complet etnia unei societăți și pentru a-i impune un amestec incoerent de alternative inventate care să însoțească eticheta inventată („Bizanț”) pe care i-am impus-o și noi.[2]
Privarea bizantinilor de romanitatea lor este o tradiție occidentală care poate fi urmărită în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, când papii s-au îndepărtat de Constantinopol și au căutat patronajul francilor.
În acest moment, termenul Graeci a început să înlocuiască romanii în referințele vestice la imperiul de răsărit. Acest lucru s-a intensificat atunci când unii regi franci au început, chiar dacă la început doar sporadic și nesigur, să revendice pentru ei înșiși titlul de împărat al romanilor.
Până în secolul al IX-lea, atât papii, cât și împărații occidentali, în corespondența lor oficială, puneau la îndoială în mod activ dreptul împăratului estic de a se numi împărat al romanilor. … Astfel, răsăritenii au fost reclasificați din ce în ce mai mult ca Graeci, un termen care în literatura latină antică transmitea conotații negative care acum erau reactivate, conotații de trădare, efeminație, sofisticare excesivă, dragoste pentru lux, șmecherie verbală și lașitate.[3]
Procesul este ilustrat printr-o scrisoare a lui Ludovic al II-lea, strănepotul lui Carol cel Mare, către Basileios I, fondatorul dinastiei macedonene: „Grecii”, afirmă el, „au încetat să mai fie împărați ai romanilor din cauza răului lor când vine vorba de credința religioasă. De asemenea, nu numai că au abandonat orașul și sediul imperiului [Roma], ei au abandonat și poporul roman [adică, al Romei] și limba însăși [latina], migrând în toate privințele într-un alt oraș, sediu, oameni și limbă [greacă]”.
În parafraza lui Kaldellis, Louis „susține, de asemenea, că are o pretenție mai bună asupra titlului, deoarece acesta i-a fost acordat de papă, în timp ce în est, așa-numiții împărați erau uneori aclamați de senat, popor și armate. Făcând acest argument, Louis a arătat de fapt cât de departe era el de tradiția romană antică. În acest aspect particular, practica orientală a aderat la noțiunile romane autentice de aclamație, în timp ce practica occidentală nu a făcut-o.”[4]
Aici avem oameni care trăiesc în Italia și se autointitulează romani pentru că erau imigranți din Asia Mică – și probabil că își consideră vecinii italieni ca ne-romani. Un al patrulea exemplu poate fi găsit în cartea “Hellenism in Byzantium” al lui Kaldellis, unde scrie: „Pentru a ataca oponentul său teologic Gregorios al Ciprului în anii 1280, Ioannes Bekkos a susținut că, în timp ce el însuși „s-a născut și a crescut printre romani și dintre romani”, Gregorios „s-a născut și a crescut printre italieni și nu numai asta, ci doar ne afectează îmbrăcămintea și vorbirea.”[14]
Aici un bizantin afirmă că el este un adevărat roman, în timp ce italienii nu sunt.
De fapt, bizantinii s-au referit întotdeauna la italieni nu ca romani, ci ca latini.
Așadar, sursele bizantine indică faptul că atunci când bizantinii se refereau la strămoșii lor romani, ei se refereau la un popor care trăia în ceea ce ei numeau „România”, o zonă care se întinde la vest de Marea Neagră, de la Dacia antică până la Balcani și probabil incluzând Anatolia de Vest.
Italia nu a făcut parte din această „Românie” – cel puțin până când a devenit o colonie bizantină. Kaldellis a citit în sursele sale opusul a ceea ce spun ei, deoarece motivează din premisa că „roman” înseamnă, etimologic, „din Roma, Italia”. Dar este oare aceasta premisa corecta?
Există îndoieli tot mai mari cu privire la fiabilitatea poveștii lui Eusebiu din Cezareea despre translatio imperii a lui Constantin de la Roma la Constantinopol[15], iar Kaldellis însuși se plânge că „Aproape fiecare savant care vrea să ilustreze ceea ce credeau bizantinii despre politică sau despre împăratul bizantin citau din Eusebios.”[16]
Trebuie observat că, chiar și după sursele latine, Roma a fost condusă de împărați orientali cel puțin încă din dinastia Severelor (193-235), dacă nu încă din dinastia Flavian (69-96). Constantin, un Flavian, era originar din Balcani care nu pusese niciodată piciorul în Roma înainte de a o cuceri de la Maxentius. Predecesorul său Dioclețian era și el din Balcani, la fel și mulți dintre urmașii săi, inclusiv dinastia Justinian.
Lipsa înregistrării conform căreia romanii bizantini credeau că strămoșii lor provin din Occident trebuie să fie contrastată cu tradiția clară a romanilor italieni că strămoșii lor au venit din Orient. Bazându-se pe legendele anterioar.
Vergiliu a povestit în Eneida sa cum Roma a fost fondată de Enea din Troia, din vecinătatea Bosforului. „Roma însăși era de origine elenă”, a scris istoricul Strabon din secolul I î.Hr. în Geographia.
Chiar și numele lui Remus și Romulus din legenda alternativă de la Titus Livy indică o origine greacă: Romos, latinizat ca Romus, era un cuvânt grecesc însemnând „puternic”. Istoricul roman de limbă greacă Herodian (c. 170-240 d.Hr.) a scris că, atunci când romanii au trimis o ambasadă în Frigia cerând o statuie a zeiței Cybelle, „au obținut-o cu ușurință amintindu-le frigienei de rudenia lor și reamintindu-le. că Eneas Frigianul a fost strămoșul romanilor”.
Toată lumea știe că romanii Romei au împrumutat cea mai mare parte a culturii lor, inclusiv zeii lor, de la greci.
Dar nimeni nu poate explica de ce romanii nu aveau zei și aproape nici un mit al lor. Romanii de cultură, precum Marcus Aurelius și Hadrian (poreclit Graeculus) au vorbit și au scris în greacă.
Dionisie de Halicarnas (secolul I î.Hr.) a declarat în “Antichitățile” sale romane că „Roma este un oraș grecesc”. El a mai susținut că „limba vorbită de romani” derivă din greaca eolică. Această teorie lingvistică, numită „eolism”, a fost preluată de Janus Lascaris, unul dintre cei mai importanți savanți greci ai Renașterii italiene, într-o prelegere susținută la Universitatea Florentină în 1493.
Lascaris a susținut că „poporul latin” (genul Latinum ) era de origine greacă veche (de aceea i-au imitat pe greci în fiecare domeniu al vieții lor publice și private) și că „limba latină este greacă”. Această teorie a fost înlocuită în secolul al XIX-lea de ipoteza proto-indo-europeană, urmărind latină și greacă la un strămoș comun.[17]
Dar trebuie spus că originea latinei rămâne un mare mister.
Limba romanică care seamănă cel mai mult cu latină este româna, iar unii savanți români susțin destul de convingător că latină provine de fapt din partea lor de lume, cunoscută anterior ca Dacia.[18]
Această teorie are cu siguranță mai mult sens decât afirmația din manualul școlar conform căreia locuitorii Daciei au adoptat latina vulgară din legiunile romane staționate în partea inferioară a teritoriului lor între 106 și 271 d.Hr. și au uitat complet limba lor originală, până în punctul în care nu a mai ramas nici o urmă din aceasta limba, după care s-au atașat atât de mult de latina lor vulgară (română), încât niciun invadator ulterior (germani, huni sau slavi) nu și-a putut impune propria limbă.
Așadar, Kaldellis poate avea dreptate să presupună că bizantinii „erau romani care pierduseră legătura cu tradiția latină” și că atunci când se refereau la „limba strămoșilor lor”, se refereau la latină[19] – deși dovezile sunt evazive. — dar asta nu înseamnă că ei credeau că strămoșii lor sunt din Latium.
Totul, cu excepția dogmei academice, sugerează că relația Romei cu lumea greacă sau proto-bizantină a fost inițial aceea a unei colonii, oarecum ca Cartagina în relație cu Fenicia/Palestina.
Roma a devenit hegemonică în Marea Mediterană într-o perioadă scurtă marcată de un vid de putere în estul Mediteranei, în secolul I î.Hr., și și-a pierdut poziția dominantă la începutul secolului al III-lea d.Hr.
Până în acel moment, istoria sa timpurie a fost estompată cu succes, dar doar parțial, care a devenit și mai distorsionată atunci când francii au preluat controlul asupra papalității și au revendicat moștenirea Imperiului Roman pentru ei înșiși. Din acea perioadă datează un scenariu general al istoriei lumii care se rezumă la o translatio imperii în două sensuri în trei etape:
1. din Grecia la Roma: prin răspândirea elenismului în urma campaniei lui Alexandru, poporul Romei s-a elenizat cultural;
2. de la Roma înapoi în Grecia: cu prima translatio imperii a lui Constantin în Bizanț, grecii s-au romanizat;
3. din Grecia înapoi la Roma și Aachen: francii și apoi sașii au fost romanizați și au preluat imperiumul roman din Bizanț.
În articolele mele scrise sub numele „The First Millennium Revisionist” (adunate în cartea mea “Anno Domini”), am explorat posibilitatea ca a doua etapă să fie în mare parte o fantezie, bazată pe poveștile false ale lui Eusebiu din Cezareea și consolidată. prin fals și propagandă occidentală.
Nu a existat niciodată un transfer de civilizație de la Roma la Constantinopol. Chiar și Dreptul Roman, care se presupune că cel mai mare dar al Romei pentru lume, a fost codificat sub Justinian și importat în Italia din Bizanț la sfârșitul secolului al XI-lea.[20]
Bizantinii nu și-au primit romanitatea din Italia. A fost mereu în Balcani cu ei.
Bizantinii nu sunt nici urmașii, nici moștenitorii spirituali ai italienilor. Civilizația lor provine direct din civilizația elenistică din ultimele trei secole î.Hr. Romanul prin excelență este Alexandru cel Mare (numit Rumi în tradițiile arabe, persane și afgane). Elenismul a fost întotdeauna, de la început, adevăratul romanism.{1}
Ceea ce s-a întâmplat, sugerez, este că franco-italienii au protejat prin drepturi de autor numele „roman” ștergându-i originea răsăriteană, ca parte a unei înșelăciuni elaborate care a inclus falsă Donație a lui Constantin, povestea lui Petru ca prim episcop al Romei și multe alte fraude evlavioase.
Scopul principal a fost uzurparea dreptului de naștere al Constantinopolului de către Roma și Aachen, iar rezultatul a fost fratricicidul care a distrus Orientul și a înnebunit Occidentul.
NOTE:
[1] Kaldellis, Byzantium Unbound, op. cit., l. 170.
[2] Anthony Kaldellis, Romanland: Ethnicity and Empire in Byzantium, Harvard UP, 2019, kindle l. 107-123.
[3] Ibid., l. 338-354.
[4] Ibid., l. 495-515.
Abonați-vă la noi coloane
[5] Ibid., l. 370-394.
[6] Ibid., l. 317-320.
[7] Ibid., l. 2214.
[8] Ibid., l. 1489.
[9] Ibid., l. 2385-2397.
[0] Ibid., l. 217 și l. 288.
[11] Ibid., l. 217.
[12] Ibid., l. 288.
[13] Ibid., l. 883.
[14] Kaldellis, Elenismul în Bizanț, op. cit., p. 107.
[15] În introducerea lor la traducerea vieții lui Eusebiu a lui Constantin (Clarendon, 1999, p. 1), Averil Cameron și Stuart G. Hall scriu: „s-a dovedit extrem de controversat. Unii savanți sunt dispuși să accepte dovezile sale la valoarea nominală, în timp ce alții au fost și sunt foarte sceptici.”
[16] Kaldellis, Republica Bizantină, op. cit., p. 167.
[17] Han Lamers, „Janus Lascaris’ Florentine Oration and the ‘Reception’ of Ancient Eolism”, http://www.academia.edu/41405002/Janus_Lascaris_Florentine_Oration_and_the_Reception_of_Ancient_Aeolism
[18] Vezi documentarele „Dacians: Unsettling Truths” pe Youtube, http://www.youtube.com/watch?v=8R99LhTukfY&t=2s, și „Dacii: Unsettling Truths” pe Youtube, http://www.youtube.com/watch?v=8R99LhTukfY&t =2s
[19] Kaldellis, Romanland, op. cit., l. 2136, 2088.
[20] Harold J. Berman, Law and Revolution, the Formation of the Western Legal Tradition, Harvard UP, 1983; Aldo Schiavone, The Invention of Law in the West, Harvard UP, 2012.
Traducerea: CD
NOTA traducatorului:
{1} Alexandru Macedon nu era grec, era macedon/trac dar el era mandru de cultura greaca pe care o cunostea foarte temeinic si si inpus-o, cu limba greaca alaturi(greaca Koine) in tot Imperiul Grec, care mai tarziu a devenit Imperiul Roman. Romanii nu au mai impus cultura romana caci era aceiasi cu cea greaca, iar limba romana nu era omogena si consistenta in imperiu, dar greaca o vorbeau si romanii.
Galerius e mai roman decât Senatul Romei….
Un talmeș balmeș ce nu merită comentat. In primul rând bizantin e un termen străin introdus in sec XVI, romeii și Romania, căci așa se numea Imperiul Roman de Răsărit, erau urmașii Imperiului Roman ce din sec III, în opoziție cu Barbaricum, s-a numit Romania. După căderea Apusului a rămas o singură Romania. E drept că in sec XIII efemer apare și Romaniae, respectiv ce numim Imperiul Latin apărut în urma Cruciadei a IV a. În al doilea rând până la
Impăratul Heraclius limba oficială a fost latina, după războiul victorios și greu cu perșii urmează dezastrul in fața arabilor si pierderea Siriei, Egiptului și in aceste condiții se acceptă limba greacă ca limba oficială. Având în vedere că în Estul Imperiului Roman limba greacă, urmare a elenismului, a avut întotdeauna întâietate fiind vorbită de majoritatea populației măsura lui Heraclius e cât se poate de normală, dar asta nu înseamnă că elitele de la Constantinopol nu vorbeau latina. În al treilea rând Romania nu s-a considerat niciodată greacă. Utilizarea in Occident, la instigarea Papei, ca urmare a aparitiei Imperiului caroligian, apoi a Sf Imperiu Roman de natiune germană, ca Imperiu grec pentru Romania nu poate ascunde realitatea că Romania este un imperiu creștin ortodox de iure, condus de un Împarat, Basileos Basileus Auyokrator in timp ce Imparatul din Occident este o copie papală.
În al patrulea rând începând cu reforma Imparatului Caracalla de acordare a cetățeniei romane tuturor oamenilor liberi vorbitori sau nu de latină vedem că cetățenia romană nu mai este strâns legată de limba latină. Așa se face că in sec III în vremea crizei, a împaraților soldați avem situația in care soldați mai mult sau mai puțin romanizați ajung împărați. Chiar în vremea tetrarhiei avem cazul Împaratului Galerius cel Bătrân ce a învățat latina foarte târziu. In perioada de criză a tetrarhiei, în vederea evitării unui război civil și atacului asupra Romei, Galerius a scris personal o scrisoare Senatului. Senatorii erau elitiști, foloseau latina clasică așa că în urma „latinei barbare” a lui Galerius, dar profund patriotică față de Imperiu a rămas celebră zicala: Galerius e mai roman decât Senatul Romei. In traducere nu latina literară a lui Galerius îl făcea roman ci dragostea față de Roma. Cam așa stătea treaba și cu romeii din Romania.
P.S Împaratul efemer Aureolus, urmaș al lui Decebal, căsătorit cu fiica unui celebru senator, cunoscut ca un bun orator latin nu știa o iotă din limba strămoșului Decebal, dar asta nu l-a împiedicat să spună că e urmașul acestuia și că e si dac.
P.S.S A judeca realitățile de azi si ale transpune în antichitate e o tâmpenie pe care Tacitus a explicat-o în istoriile sale.
DOMENIUL DE VIS DE ÎNLTĂ TEHNICĂ AL CHINEI
De David P Goldman – 12 august 2023
TIANJIN – Privind macaralele uriașe alunecând pe țărmul acestui port antic, un vizitator trebuie să se ciupească pentru a-și aminti că aceasta nu este o jucărie gigantică, ci una dintre cele mai mari zece facilități din lume, care mută peste 20 de milioane de containere pe an de pe nave. la camioane fără un singur om la vedere.
Construit în doar 19 luni în 2020-2021, portul automatizat Tianjin nu este doar un mijloc de a trimite exporturi chineze în lume. Un videoclip de înaltă definiție pe un ecran curbat enorm din centrul pentru vizitatori reamintește vizitatorului că cel mai important articol de export este portul însuși. Tianjin a fost construit pentru a fi clonat în întreaga lume.
Numiți-o formare chineză a comerțului mondial: blocajele din lanțul de aprovizionare din cauza congestiei portuare, endemice în sudul global, pot fi atenuate de acest sistem bazat pe inteligență artificială care trimite macarale care comunică pe o rețea 5G și golește o navă mare de containere. în doar 45 de minute. În cel mai mare port din SUA din Long Beach, California, descărcarea aceleiași nave durează între 24 și 48 de ore.
Operatorii de macara care obișnuiau să se înghesuie într-o cabină din partea de sus a echipamentului lor controlează acum mașinile albastre cu joystick-uri dintr-un turn la distanță, fiecare muncitor monitorizând mai multe mașini. Un algoritm AI stabilește cea mai rapidă rută de la navă la transportul terestru.
Acesta este „Câmpul Viselor” din China. Construiți-l și vor veni este esența strategiei pe termen lung a Chinei. „Ea” în acest caz include cea mai mare rețea 5G din lume, cea mai nouă și mai eficientă infrastructură din lume și un angajament național de a aplica AI la așa-numitul Internet al obiectelor, inclusiv producție, transport, logistică, medicină, management urban și finanţa.
„Ei” sunt antreprenori privați ai Chinei, care întârzie să treacă de o serie de scăderi de viteză: blocajele draconice din 2022 pentru Covid, represiunea guvernului împotriva Alibaba și a altor companii Big Tech și înghețarea pieței imobiliare din China, care se blochează. ridică o mare cantitate de capital privat.
A patra revoluție industrială este în desfășurare în China, deși aplicațiile sale sunt limitate la câteva instalații mari. Unele dintre câștigurile de productivitate sunt remarcabile. În apropiere de Shenzhen, acest scriitor a vizitat o fabrică automatizată în care Huawei produce mii de stații de bază 5G pe zi, adăugând la cele 2,3 milioane pe care China le-a instalat deja din 3 milioane în întreaga lume.[1]
Are mai multe linii de asamblare care necesită fiecare 15 muncitori, față de aproape 80 de muncitori în urmă cu trei ani. Majoritatea sunt acolo pentru a verifica dacă echipamentele automate de asamblare și testare își fac treaba corect; doar o etapă de asamblare necesita mâini umane.
Tu spui Taiwan; Eu zic Coreea
Datele detaliate nu sunt disponibile, dar industria auto din China – cel mai mare cumpărător de roboți industriali din lume – a obținut câștiguri remarcabile în eficiență, permițând BYD și SAIC să ofere vehicule electrice la un preț de aproximativ 10.000 USD. Este mai puțin decât produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor al Chinei și comparabil cu prețul de 800 de dolari la care Henry Ford și-a vândut primul model T în 1908, suficient de ieftin încât orice familie modestă prosperă și-ar putea permite o mașină.
China a exportat mai mult de un milion de vehicule în primele trei luni ale anului 2023, depășind Japonia ca cel mai mare exportator de automobile din lume, iar ofertele sale la nivelul de jos al spectrului de prețuri pentru vehicule electrice vor ajuta la creșterea cotei de piață în Europa, precum și în Sudul Global.
Autoritățile chineze știu că a patra revoluție industrială se va bloca dacă antreprenorii privați nu adoptă noile tehnologii. Comisia Națională pentru Dezvoltare și Reformă a emis o directivă din 24 iulie prin care a cerut autorităților de la toate nivelurile să „mobilizeze entuziasmul investițiilor private”.
Organismele guvernamentale, spune directiva, ar trebui să „să stimuleze încrederea în investițiile private”, „să se concentreze pe domenii cheie și să sprijine participarea capitalului privat la proiecte majore” și „să dea deplin rolului important al investițiilor private”.
NRDC va „selecta un grup de întreprinderi cu cotă mare de piață și un potențial puternic de dezvoltare”, „în conformitate cu cerințele strategiilor naționale majore și politicilor industriale” și „favorabile promovării întreprinderilor de înaltă tehnologie”.
Dar spiritele întreprinzătorilor privați nu sunt aprinse de directivele birocraților, care nu sunt calificați să aleagă câștigători dintre firmele private. Recunoașterea tardivă a Beijingului că viitorul economic al Chinei depinde de asumarea de riscuri private nu este suficientă.
Firmele chineze trebuie să creadă că guvernul nu va repeta represiunea din 2020-2021 împotriva Alibaba și a altor companii Big Tech. Iar gospodăriile chineze, care au aproximativ 10% din activele lor în acțiuni și 70% în imobiliare, trebuie să investească în tehnologie în loc de case. Nimic din toate acestea nu se va schimba peste noapte.
În iulie, CEO-ul diviziei de cloud a Huawei, Zhang Pingan, a dezvăluit Pangu, un sistem AI pentru o gamă largă de aplicații de afaceri. Spre deosebire de ChatGPT și alte așa-numite modele de limbaj mari, executivul Huawei a declarat la cea de-a 6-a Conferință Mondială de Inteligență Artificială de la Shanghai: „Modelul Pangu nu compune poezie și nici nu are timp să compună poezie, pentru că treaba lui este să meargă. adânc în toate domeniile vieții și ajută AI să adauge valoare tuturor categoriilor de viață.”
Zhang Pingan de la Huawei spune că Pangu va avea un impact asupra tuturor categoriilor sociale.
Platforma este alimentată de propriul chipset Kunpeng și procesorul Ascend AI al Huawei. Este un sistem de tip do-it-yourself pentru antrenarea modelelor AI pe date proprietare. Huawei Cloud oferă clienților săi „kituri de dezvoltare a industriei la scară largă. Prin intermediul instruirii secundare privind datele deținute de clienți, clienții pot avea propriile lor modele mari de industrie exclusive”, a spus compania.
Deși „GPU-urile Nvidia V100 și A100 rămân cele mai populare GPU-uri pentru antrenarea modelelor chineze la scară largă”, notează un studiu recent, „Huawei și-a folosit propriile procesoare Ascend 910” pentru a antrena modelul Pangu.
În al doilea rând, China pare capabilă să producă cipuri AI brevetate precum Ascend, care necesită procesoare de 7 nanometri.
Sancțiunile americane trebuiau să împiedice China să producă cipuri de 7 nm ani de zile, dar producătorii chinezi de cipuri par să fi lucrat în jurul restricțiilor americane – cu un cost.
Este greu de spus prin ceața războiului tehnologic dacă și în ce măsură sancțiunile tehnologice americane împiedică lansarea de către China a aplicațiilor AI de afaceri. Anunțând rezultatele din trimestrul doi ale Alibaba mai bune decât se așteptau pe 10 august, CEO-ul diviziei Cloud a companiei a menționat că o lipsă pe termen scurt de GPU-uri a fost o constrângere a creșterii.
Cât de rapid vor adopta companiile chineze sisteme AI precum Pangu și concurenții săi este greu de prezis. Prima aplicație comercială a lui Pangu pentru exploatarea cărbunelui a debutat la sfârșitul lunii iulie într-un joint venture Huawei cu Shandong Energy Group.
La sfârșitul anului 2022, cel mai mare producător de electrocasnice din China, Midea, a deschis „prima fabrică inteligentă 5G complet conectată” din China, potrivit unui videoclip Huawei.
Antreprenorii privați din China se confruntă cu unele obstacole semnificative. Este greu de cuantificat, dar câțiva parametri simpli sunt de ajutor.
Multiplul preț-câștig al indicelui bursier CSI 300 al Chinei este de aproximativ 13, comparativ cu 21 pentru S&P 500 al Americii. Acțiunile sunt mult mai ieftine în China, ceea ce înseamnă că antreprenorii plătesc mult mai mult pentru capital decât omologii lor americani.
În plus, gradul de risc al indicelui de acțiuni chinezești este aproape dublu față de cel al S&P 500. Volatilitatea implicită a opțiunilor pe MCHI, ETF-ul pe piața bursieră chinezească care urmărește indicele MSCI China, este acum de aproximativ 30%, comparativ cu doar 16. % pentru indicele VIX de volatilitate implicită pentru S&P 500.[2]
În 2021, volatilitatea implicită a indicilor din SUA și China a fost aproximativ egală. China a folosit sisteme bazate pe inteligență artificială pentru a urmări și prezice focarele de Covid în 2020 și 2021, iar economia Chinei a fost prima care a revenit din recesiunea Covid.
Un alt fapt deprimant este tulburările continue de pe piața imobiliară, care, în realitate, este o confruntare politică între guvernul central și autoritățile locale, care și-au asumat între 35 de trilioane și 70 de trilioane de RMB așa-numitele datorii ascunse.
Guvernul central nu va salva orașele fără a-și asuma controlul asupra finanțelor lor. Pe hârtie, municipalitățile dețin întreprinderi cu active de 205 trilioane RMB și, per total, sunt solvabile, dar remorcherul politic va menține piața imobiliară în regim de criză pentru o perioadă de timp.[3]
Dacă credem estimările analiștilor pentru investițiile de capital în China, afacerile private rămân precaute. Singurele creșteri mari ale cheltuielilor așteptate sunt în energie și utilități, ambele dominate de întreprinderile de stat. Planurile CapEx ale companiei industriale și de tehnologie a informației rămân modeste.
Viitorul AI de afaceri, însă, nu depinde în totalitate de companiile cu capitalizare mare. AI este un multiplicator de forță pentru întreprinderile mici și mijlocii, mi-a spus un director Huawei în timpul unui tur al sălilor de expoziție ale companiei din Shenzhen.
Magazinele mai mici pot obține o eficiență foarte ridicată în producția flexibilă prin aplicarea AI la fabricile automatizate. În cele din urmă, inteligența artificială industrială poate incuba o nouă generație de antreprenori din producție, așa cum internetul a schimbat comerțul cu amănuntul.
Huawei este o întreprindere proteică care se transformă dintr-un producător de echipamente de telecomunicații într-un facilitator global de afaceri.
5G2C (5G pentru consumatori) este o afacere matură cu perspective limitate de creștere, iar compania își imaginează un viitor bazat pe 5G2B (5G pentru afaceri), cu o suită completă de soluții bazate pe inteligență artificială.
Dacă antreprenorii chinezi vor veni în „Câmpul visurilor” construit pe bandă largă de mare viteză și AI rămâne o întrebare deschisă, dar este încă devreme. După cum subliniază directorii Alibaba și Huawei, noile sisteme AI bazate pe cloud tocmai au intrat online.
Voința politică și oportunitățile de profit sunt vizibile, iar China ar putea încă surprinde lumea la fel de mult ca în anii 1990 și 2000.
Sursa: https://asiatimes.com/2023/08/chinas-high-tech-field-of-dreams
NOTA traducatorului:
1.Sistemul real 5G chinezesc presupune miloane si miloane de statii 5G in zonele urbane, din 150 in 150 de metri, pentru transmiterea semnalului 5G fara a fi periculos sanatatii. Sistemul fals American 5G este de fapr un 4G+ fortat, care se foloseste de aceleasi turnuri ale sistemului 4G si este necesar ca semnalul sa fie amplificat la puteri mai mari, daunatoare sanatatii, ca sa poata ajunge de la un turn la altul. Deci nocivitatea apartine sistemului fals 5G si nu celui original practicat de chinezi care adduce si mai multe avantaje comunicarii in broad band – banda larga.
2. Se pare ca guvernul Chinez nu-si face calculele dupa aceleasi formule pierdante occidentale, menite doar sa atraga cumparatorii. In anul urmator se va dovedi clar cine are dreptate. Doar rezultatele pot convinge usor si vizibil in aceasta disputa pseudo stiintifica.
3. Criza imobiliara este considerata in occident stagnarea preturilor sau scaderea lor, cand investitiile facute intr-un imobil nu aduc castig. In sistemul socialist chinezesc scopul pietei imobiliare este de a ieftini produsele si a deveni mai la indemana cumparatorilor fara ca acestia sa faca sacrificii.
Situatia a devenit cu adevarat tragica pentru ca multi chinezi speriati de propaganada straina ca yuanul va cadea, asa cum ameninta de decenii media occidentala, au investit banii in apartamente proprietate personala ca sa nu piarda economiile. Astfel bancile s-au golit de bani dar tara s-a umplut de orase fantoma cu mii de cladiri, blocuri de locuinte nefinisate. In China locuintele se finiseaza de noul proprietar in functie de gustul lui. Aceste orase fantoma reprezinta de fapt economiile saracilor care au vrut sa-si salveze aceste economii.
Stilul architectural si decorative in constructii a evoluat mult si vechile constructii nu sunt pe placul noii generatii de cumparatori si aceste fantome sunt nevandabile.
O parte din economiile primariilor locale au fost si ele investite in aceste constructii si acum e greu de gasit o solutie sa se faca aceasta marfa vandabila.
Criza este mai profunda caci aici intra in joc si alte capitaluri de investitie in afara de economiile saracilor. Uneori nu poti apara oamenii de ei insisi, nu’i poti forta spre bine.
Traducerea: CD
“Revizionismul bizantin deblochează istoria lumii. Vă oferă mai mult decât o privire asupra acelor forțe karmice care mișcă civilizațiile și vă poate ajuta chiar să ghiciți în ce direcție generală se îndreaptă lumea.
Este una dintre cele mai interesante căutări ale adevărului istoric … Revizionismul bizantin nu se referă doar la Bizanț. Bizantinismul poate fi rețeta unor state civilizaționale de durată.”
REVIZIONISMUL BIZANTIN DEBLOCEAZĂ ISTORIA MONDIALĂ
Laurent Guyénot • 30 iunie 2023
Sunt sigur că mulți cititori se pot relata ideii dacă spun că a afla despre Bizanț se simte ca si descoperirea civilizației scufundate a Atlantidei. Puteți citi o mie de cărți despre „Evul Mediu”, chiar și să faceți un doctorat. în „Studii medievale” (cum am făcut eu), și nu am auzit niciodată despre Bizanț. Și apoi, într-o zi, când ai crezut că știi elementele de bază despre începutul primului mileniu d.Hr., citesti ceva de genul:
“La începutul primului mileniu, imperiul Noii Rome era cel mai vechi și mai dinamic stat din lume și cuprindea cele mai civilizate părți ale lumii creștine. Granițele sale, apărate mult timp de trupele native de frontieră, erau extinse de cea mai disciplinată și avansată armată tehnologic a timpului său. Unitatea societății bizantine era întemeiată pe egalitatea dreptului roman și pe un sentiment profund al unei identități romane comune și antice; cimentat de eficiența unei birocrații complexe; hrănit și întărit de instituțiile și principiile Bisericii Creștine; sublimată de retorica greacă; şi confirmată de trecerea a zece secole. La sfârșitul domniei lui Basileios al II-lea (976-1025), cea mai lungă din istoria romană, teritoriul său cuprindea Asia Mică și Armenia, peninsula Balcanică la sud de Dunăre și regiunile sudice atât ale Italiei, cât și ale Crimeei. Serbia, Croația, Georgia și unele emirate arabe din Siria și Mesopotamia acceptaseră un statut de dependent”.[1]
Același autor vă informează că, în 1018, același Basileios (sau Vasile) al II-lea a fost „cel mai puternic și mai victorios conducător din lumea creștină”[2], domnind dintr-un oraș ale cărui ziduri puteau conține cele mai mari zece orașe din Europa de Vest.
Vladimir cel Mare (980-1015), pe care rușii îl consideră fondatorul și sfântul patron al națiunii lor, s-a căsătorit cu sora lui Vasile, și-a adoptat credința și a construit o biserică Hagia Sofia la Kiev.
Tânărul împărat german Otto al III-lea (996-1002), el însuși pe jumătate bizantin dupa mama sa, era pe cale să se căsătorească cu nepoata lui Vasile când acesta a murit la vârsta de 21 de ani. Totul în curtea otonă a fost modelat după Bizanț, cu titlul lor de kaiser împrumutat. nu din latinescul caesar, ci din forma greacă kaisar.
În acest moment, s-ar putea să începeți să vă întrebați dacă nu ați dat din greșeală într-o istorie alternativă. Cel puțin bănuiești că ți-a lipsit ceva din „studiile tale medievale”, că imaginea ta despre „Evul Mediu” are o gaură uriașă în mijloc sau, mai degrabă, că este doar un fragment dintr-o imagine mult mai mare, din care cea mai mare parte a fost smulsă și aruncată.
Începi să-l cauți în proverbialul coș de gunoi al istoriei. Înainte să știi, ești pe calea „revisionismului bizantin”.
Nu m-am gândit la această expresie până când un articol francez nu m-a numit recent „revizionist bizantin”. Venind de la un catolic, nu a fost menit ca un compliment, dar am decis să-l câștig oricum cu articolul de față. Voi explica ce poate însemna „revizionismul bizantin” și ce este atât de grozav la el.
Revizionismul bizantin deblochează istoria lumii. Vă oferă mai mult decât o privire asupra acelor forțe karmice care mișcă civilizațiile și vă poate ajuta chiar să ghiciți în ce direcție generală se îndreaptă lumea. Este una dintre cele mai interesante căutări ale adevărului istoric în care m-am angajat.
Revizionismul bizantin nu se referă doar la Bizanț: este o oglindă pentru Occidentul care se cunoaște pe sine. Și nu mă refer la o oglindă pentru ca omul alb să se urască pe sine. Dimpotrivă, voi argumenta că este o cale de pocăință pentru ceea ce și-a făcut omul Alb, sub influența unui zeu rău, înșelător și dezbinător. Este o cale către auto-vindecare, mândrie reînnoită și speranță revigorantă.
Numele care apare pentru prima dată dacă căutați pe Google „revisionismul bizantin” este Anthony Kaldellis, un profesor american de origine grecă, care a adus noi perspective în domeniu și l-a făcut atractiv pentru sute de studenți. Citatul de mai sus este preluat dintr-una din cărțile sale. Pe majoritatea le-am citit și îi consider reputația bine meritată (vezi lista publicațiilor și videoclipurilor sale pe kaldellispublications.weebly.com).
Am început să citesc despre Bizanț acum vreo zece ani. Prima mea introducere a fost prin lucrările istoricului britanic Steven Runciman (1903-2000), începând cu masiva sa “History of the Crusades” (1951). Runciman a avut talent de a spune povestea Bizanțului cu acuratețe, perspicacitate și empatie, în timp ce Kaldellis este mai interesat de teoriile despre Bizanț.
Cu o pregătire anterioară în științe dure, el știe diferența dintre a demonstra un punct și doar a-l ilustra. Și poate spune ca un argument este defectuos când vede unul. Acest articol este, parțial, o recenzie a cărților majore ale lui Kaldellis, despre civilizația bizantină. Dar voi folosi materialul său ca o trambulină pentru a urca la un punct de vedere superior asupra relației dintre Occident și Est și natura civilizației occidentale. În ultima secțiune, voi semnala o anumită incompletitudine în revizionismul bizantin al lui Kaldellis și o voi împinge într-un teritoriu neexplorat.
Sfârșitul „Evului Mediu”
Revizionismul bizantin începe prin a readuce Constantinopolul pe hartă. De-a lungul Evului Mediu, a fost de departe cel mai mare oraș din lumea creștină. Potrivit lui Runciman, populația sa a atins un milion în secolul al XII-lea, numărând suburbiile.[3] Bogăția sa i-a impresionat profund pe toți nou-veniți. În romanul francez Partonopeu de Blois din secolul al XII-lea, Constantinopolul este numele Paradisului, un oraș de aur, fildeș și pietre prețioase.
Robert de Clari, care s-a numărat printre cruciații care l-au jefuit în 1204, s-a mirat: „De la crearea acestei lumi, o bogăție atât de mare nu fusese nici văzută, nici cucerită.”[4] Până în acel moment, Constantinopolul era cel mai mare centru de comerț internațional, care leagă China, India, Arabia, Europa și Africa.
Constantinopolul trebuie să fie, de asemenea, restaurat la locul său corespunzător în cronologia. Anthony Kaldellis scrie:
“Civilizația bizantină a început când mai existau unii oameni care știau să citească și să scrie în hieroglife egiptene; oracolul de la Delphi și jocurile olimpice încă existau; iar principalul zeu al cultului din est era Zeus.
Când s-a încheiat Bizanțul, lumea avea tunuri și tipografii, iar unii oameni care au asistat la căderea Constantinopolului în 1453 au trăit să audă despre călătoria lui Columb în Lumea Nouă. Cronologic, Bizanțul se întinde pe întreg arcul din antichitate până în perioada modernă timpurie, iar povestea sa este împletită cu cea a tuturor actorilor majori din istoria lumii de pe această parte a râului Indus.”[5]
Din această perspectivă, „Evul Mediu” apare ca o acoperire pentru ceea ce ar trebui să fie numit „Epoca bizantină”.
Lumea medievală este o construcție neclară atât în timp, cât și în spațiu și nu este niciodată clar dacă o anumită societate îi aparține în mod corespunzător. Dar Bizanțul, referentul principal în domeniul studiilor bizantine, este, prin contrast, extrem de ușor de identificat. Nu există nicio ambiguitate sau neclaritate cronologică aici: domeniul este definit de istoria unui anumit stat, pe care se poate observa întotdeauna în dovezi, și acel stat a adăpostit o societate romană și ortodoxă vorbitoare de greacă, care avea o cultură națională distinctă.[ 6]
Dacă termenul „Evul Mediu” inventat în Renaștere este „în mod inerent problematic” atunci când se ia în considerare Bizanțul, spune Kaldellis, invenția mai recentă a „Antichității târzii” tocmai a adăugat confuziei: „antichitatea târzie a pus o pană între Bizanț și rădăcinile sale străvechi.”
De asemenea, „și-a însușit domenii majore ale inovației bizantine care au avut impact mondial, cum ar fi crearea majorității aspectelor creștinismului post-constantin, inclusiv doctrinele, literaturile, bisericile, conciliile, canoanele și structurile instituționale ale acestuia. Cele mai multe dintre acestea au fost create în est de către romanii creștini vorbitori de greacă, adică de către bizantini.”[7]
Bizanțul nu se potrivește bine în imaginea noastră despre Antichitatea Târzie și Evul Mediu, deoarece acele categorii au fost create pentru a marginaliza Bizanțul. Am fost învățați că Bizanțul a fost rămășița imperiului roman căzut, declinând încet în nesemnificație. Un declin de 1123 de ani! Gandeste-te la asta!
Realitatea este că Bizanțul a fost Imperiul Roman până când Occidentul, după ce s-a separat de el, l-a șters din istorie. „Bizanțul în secolul al X-lea semăna cu imperiul roman din secolul al IV-lea mai mult decât semăna cu orice stat medieval occidental contemporan.”[8]
Antichitatea târzie și Evul Mediu sunt, prin urmare, constructe provinciale care sunt irelevante din perspectivă bizantină – așa cum sunt, desigur, din perspectivă eurasiatică (ce înseamnă „China în Evul Mediu” sau „India în Evul Mediu”? ).
Chiar și noțiunea noastră occidentală de „creștinism medieval” este serios părtinitoare, argumentează Kaldellis: „creștinismul medieval” este înțeles ca fiind din Europa de Vest și Centrală, chiar dacă majoritatea creștinilor din perioada medievală au trăit în est, în aria slavă, Țări stăpânite de bizantini și musulmani și, de asemenea, mai la est decât atât.”[9]
Ca să nu mai vorbim că, până în secolul al VIII-lea, episcopul Romei a fost numit de Constantinopol.
Revizionismul bizantin înseamnă, de asemenea, obținerea părții bizantine a poveștii lungii sale lupte cu Occidentul, recunoscând că narațiunea învingătorului este înșelătoare, așa cum este întotdeauna. Ni s-a spus că cruciadele au fost răspunsul generos al Occidentului la cererea de ajutor a bizantinilor.
Și dacă, prin indiscreția unui istoric, auzim de jefuirea Constantinopolului de către cruciați în 1204, el măcar explică că „vențienii i-au pus să o facă”, sau că a fost un caz regretabil de foc prietenesc provocat de ceața războiului. Revizionismul bizantin curăță acea ceață. „Nu a existat niciodată o crimă mai mare împotriva umanității decât a patra cruciadă”, a scris Steven Runciman.[10]
Este greu de exagerat răul adus civilizației europene prin jefuirea Constantinopolului. Comorile Orașului, cărțile și operele de artă păstrate din secole îndepărtate, au fost toate împrăștiate și mai mult distruse. Imperiul, marele bastion răsăritean al creștinătății, a fost spart ca putere. Organizarea sa extrem de centralizată a fost distrusă. Provinciile, pentru a se salva, au fost forțate la devoluție. Cuceririle otomanilor au fost posibile prin crima cruciaților.[11]
Anthony Kaldellis o pune în perspectiva corectă:
“A fost de fapt un act de agresiune al unei civilizații împotriva alteia, în sensul că atât agresorul, cât și victima erau foarte conștienți de diferențele lor etnice, religioase, politice și culturale, iar violența extremă care a însoțit distrugerea Constantinopolului a fost condus de conștientizarea de sine din partea multor cruciați a acelor diferențe.”[12]
Este bine că Ioan-Paul al II-lea și-a cerut scuze în mod public pentru a patra cruciada 800 de ani mai târziu,[13] dar nu schimbă faptul că predecesorul său Inocențiu al III-lea a răspuns la știrea cuceririi orașului cu bucurie și mulțumire, și a încercat imediat să mobilizeze o nouă rundă de soldați, clerici și coloniști pentru a asigura noul imperiu latin.
Într-o predică ținută la Roma și reambalată ca o scrisoare către clerul care îi însoțește pe cruciați, „Inocent descrie capturarea Constantinopolului ca pe un act al lui Dumnezeu, care umilește pe cei mândri, îi pedepseste pe cei neascultători catolicismului schismatic. Inocențiu susține că eșecul grecesc de a afirma filioque (o eroare trinitariană) este asemănător cu eroarea evreiască de a nu recunoaște divinitatea lui Hristos. Și, ca atare, pontiful sugerează că atât eroarea greacă, cât și căderea lor au fost prezise în Apocalipsa.”[14]
Din păcate, narațiunea dominantă în Occident nu s-a schimbat radical. Vorbind despre unul dintre autorii istoriei standard a celei de-a patra cruciade, Kaldellis scrie: „Când l-am auzit pe Tom Madden ținând o discuție despre a patra cruciada în 2005, am simțit că îl aud pe Donald Rumsfeld, secretarul apărării, vorbind despre invazia SUA a Irakului în 2003.”[15]
Această remarcă subliniază importanța studierii istoriei pentru a înțelege prezentul. Întrebarea interesantă este: în ce măsură cruciadele, ideologia lor și celebrarea lor au făcut Occidentul ceea ce a devenit astăzi?[16]
Revizionismul bizantin este controversat deoarece contestă nu numai imaginea pe care o au occidentalii despre Bizanț, ci și imaginea pe care o au occidentalii despre Occident. Suntem civilizația cruciadelor, care au distrus Bizanțul și de atunci am încercat să distrugă toate civilizațiile care au stat în calea hegemoniei noastre.
Ar trebui să știm, cel puțin, că așa ne vede Rusia și mare parte din lume (vizionați „Căderea unui imperiu: lecția Bizanțului”).
https://www.youtube.com/watch?v=f1CWG-2GLU4
După cum am argumentat în „O viziune bizantină asupra Rusiei și Europei”, nu putem înțelege Rusia fără a face ceva revizionism bizantin, deoarece Rusia este Byzantium redivivus în multe feluri.
Învățarea despre Bizanț ne poate ajuta, de asemenea, să avem o viziune diferită asupra Turciei. Nimeni, desigur, nu va nega că otomanii au dat lovitura finală Constantinopolului. Dar, după cum a arătat istoricul român Nicolae Iorga în Byzantium After Byzantium (1934), nu a existat niciodată, din partea lor, aceeași ură ca cea din partea latinilor.
De aceea orașul „a fost lărgit, repopulat și profund iubit și respectat, cu grijă pentru toate nevoile și pasiunile sale, de către împărații de origine otomană.”[17] Despre cuceritorul său Mehmet al II-lea, Steven Runciman a scris în “Marea Biserică în Captivitate”: „Avea sânge grec în vene. Era bine citit și profund interesat de învățarea greacă. Era mândru să se vadă moștenitor al Cezarilor [luând titlul Kayser-i-Rum] și era gata să-și asume responsabilitățile religioase ale predecesorilor săi, în măsura în care religia lui îi permitea.”[18]
Pretenția turcă a o parte din moștenirea Bizanțului nu este ilegitimă și, din punct de vedere mistico-geopolitic, se poate prevedea că o alianță de durată între Rusia și Turcia va pune capăt blestemului celei de-a patra cruciade (citiți articolul lui Israel Shamir intitulat „Imperiul Otoman, vă rugăm să veniți Înapoi!”).
Rădăcinile elenistice ale Bizanțului
Cea mai bună contribuție a lui Anthony Kaldellis la studiile bizantine este noua lumină pe care o strălucește asupra adevăratei naturi a civilizației bizantine, prin eliminarea mai întâi a straturilor de prejudecăți, polemică și înșelăciune occidentală, dar și citind prin propria propagandă imperială a Bizanțului.
De exemplu, Kaldellis susține că creștinismul, deși esențial pentru identitatea bizantină, nu a fost atât de central și exclusiv în viața de zi cu zi pe cât ne-am făcut să credem, citind prea mulți autori ecleziastici. Chiar și în timpul domniilor lui Iustin și Iustinian, reputați a fi o epocă a ortodoxiei creștine intolerante, mulți oficiali și intelectuali nu au dat dovadă nici măcar de credință creștină nominală: așa este cazul istoricului Procopius, care vorbește despre „creștini” ca și cum s-ar exclude din acel grup și consideră „prost de nebunesc să investighezi natura lui Dumnezeu și să întrebi ce fel este”.
După cum am argumentat în altă parte, chiar numele dat de Iustinian capodoperei sale de arhitectură – cea mai mare clădire din lume timp de o mie de ani – mărturisește respectul său ridicat pentru elenism: Hagia Sofia, sau Sfânta Înțelepciune, este zeița filozofilor, nu a teologilor.
Stereotipul obscurantismului despicat al lui Byzantium a ascuns dragostea sa durabilă pentru cultura greacă antică, pe care Anthony Kaldellis o documentează în “Hellenism in Byzantium” (2007), completată în “Byzantium Unbound” (2019).
Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Occident sub influența lui Tertulian, Augustin și alții, Părinții Bisericii Răsăritene nu au condamnat moștenirea elenistică. În secolul al patrulea, Gregorios de Nazianzos a susținut că textele clasice nu erau în mod inerent religioase și puteau fi studiate în mod profitabil de creștini.
Prietenul său Vasile din Cezareea a scris un scurt tratat despre această problemă, Către tinerii despre cum ar putea beneficia de literatura greacă, care a devenit autoritara, Homer a fost întotdeauna „poetul” școlarilor bizantini, iar lucrările sale au supraviețuit până în prezent doar pentru că au rămas în programa educațională. Același lucru este valabil și pentru alți istorici, tragedieni și poeți greci antici.
Photios, patriarhul Constantinopolului din 858 până în 867 și din 877 până în 886, este recunoscut în Biserica Ortodoxă drept Sfântul Fotios cel Mare, deși este amintit mai ales pentru promovarea ediției și studiului literaturii grecești precreștine.
Chiar și lucrările împăratului anti-creștin Iulian (361-363), cunoscut în Occident drept „apostatul”, au fost copiate și păstrate: „Moștenirea lui a fost o reamintire constantă că elenismul nu a fost, așa cum mulți voiau să creadă, doar un roaba docilă a credinței, ci mai degrabă ar putea fi activată ca o alternativă puternică.”[19]
Cunoașterea literaturii grecești antice a fost adusă în Occident de către emigranții bizantini între secolul al XIII-lea și al XVI-lea.[20] Unul dintre ei, Gemistos Plethon, care a murit în jurul anului 1453, a fost „adevăratul inițiator al studiilor platoniciene în Occident”.[21]
„Practic toate textele grecești … trebuiau să treacă prin Bizanț pentru a ajunge la noi”, scrie Kaldellis. „Așa că atunci când intri într-o bibliotecă de seminar de clasică și te uiți la rânduri de Loebs, Teubners, Texte clasice din Oxford sau Budés, știi că te uiți la o bibliotecă clasică bizantină.”
Occidentul a încercat în mod constant să-și ascundă datoria față de Bizanț: „chiar și lucrările recente continuă să îl prezinte pe Bizanț nu ca un participant autentic, ci doar ca îngrijitor al tradiției clasice în beneficiul suprem al Occidentului, „adevăratul său moștenitor”.[22] ] Dar dacă civilizația occidentală se definește pe sine ca moștenitoarea Greciei clasice, atunci „Bizanțul apare ca civilizația occidentală prin excelență.”[23]
Motivul pentru care „nu putea exista Renaștere în Constantinopol [este] pentru că nimic nu murise care trebuia reînviat.”[24]
În urma elenismului din Bizanț, Kaldellis a scris o carte mai scurtă despre grija bizantinilor pentru Atena și Partenonul ei: “Partenonul creștin: Clasicism și pelerinaj în Atena bizantină” (2009).
După antichitate, Atena și moștenirea clasică pe care o reprezenta încă în mintea multor bizantini nu au dispărut din stadiul istoriei, așa cum s-a afirmat. Partenonul, transformat în biserică, a devenit un important loc de pelerinaj a cărui faimă s-a răspândit în întreaga lume creștină.
Totuși, contrar modurilor de evlavie bizantină, ceea ce a atras pelerinii și adorația nu erau relicvele sau icoanele sacre care au fost păstrate prin acestea, ci mai degrabă Partenonul însuși, clădirea, al cărei trecut clasic era cunoscut și, într-adevăr, destul de vizibil.
Devoțiunea creștină a fost aici angajată într-un dialog direct și continuu cu antichitatea, chiar în sediul măreției sale clasice[25].
Legătura intimă a Bizanțului cu elenismul a creat un tip de creștinătate foarte diferit de cel din Occident, unde majoritatea papilor aveau o displacere puternică pentru orice greacă (începând cu Grigore cel Mare, 590-604) și a insuflat în Biserică o oroare a literaturii păgâne. Deși au existat mereu tensiuni între cele două culturi din Orient, aceste tensiuni au menținut un echilibru care a împiedicat creștinismul să se scufunde în nebunia exclusivistă care a caracterizat romano-catolicismul.
Puterea imperială bizantină putea conta întotdeauna pe o aprovizionare abundentă de funcționari seculari instruiți în moștenirea elenistică. O consecință majoră este că filosofia politică care a ghidat elita conducătoare a fost mai degrabă clasică decât biblică. În contrast, „teologia politică” occidentală a fost extrasă în primul rând din Vechiul Testament.
Creștinismul imperiului roman era o religie dublă: în timp ce poporului i s-a spus să-L imite pe Hristos și să-și poarte crucea, elita conducătoare, de pe vremea lui Carol cel Mare, s-a inspirat din Tanakhul evreiesc, considerându-se ca un nou Moise sau noi Davizi (niciodată ca un nou Isus).
Ideologia cruciadelor a venit direct din poveștile războaielor sfinte ale Israelului. În creștinismul oriental, această amăgire a fost întotdeauna ținută la distanță de contraponderea filosofiei și istoriei elenistice.
Fără această forță de echilibrare, creștinismul occidental a căzut sub vraja lui Iahve într-o măsură mult mai mare decât Biserica Răsăriteană.
Ura papalitatii față de cultura greacă rezonează profund cu Vechiul Testament. Este, până la urmă, esența mesianismului anti-asimilaționist care a modelat corpus final al Vechiului Testament, cu Cărțile Macabeilor ca cireașă de pe tort.
Spiritul ebraismului Vechiului Testament s-a manifestat și prin legalismul care a predominat în Occident, ducând direct la doctrina Purgatoriului, la Inchiziție și la arderea ereticilor și la atâtea aspecte străine de Ortodoxie.
John Meyendorff și Aristeides Papadakis, au scris în “The Christian East and the Rise of the Papacy” (1994)d — o carte indispensabilă pentru revizionistul bizantin — despre „transformarea papalității în cel mai complex tribunal din creștinătate. … Funcțiile legale, mai degrabă decât cele religioase, urmau să stabilească tiparul activității papale pentru restul Evului Mediu central. Practic, fiecare titular papal din perioada 1100-1300 urma să fie avocat.”[26]
Monarhia republicană bizantină
Viața politică bizantină a fost studiată cu o profunzime fără precedent de Kaldellis în “The Byzantine Republic: People and Power in New Rome” (2015). Din nou, el pune capăt secolelor de dezinformare. „O construcție modernă imaginară numită „Bizanț”, identificată cu teocrația și absolutismul, a ajuns să stea între noi și cultura politică vibrantă a romanilor de est.”[27]
Bizanțul, susține Kaldellis, a fost în esență o republică, în sensul roman. a termenului. Era o basileia (regatul) aflată în slujba unei politeia (echivalentul grecesc al res publica), o monarhie republicană în care aclamația populară făcea împărați, iar dezaprobarea populară îi dezamăgea. Nu a funcționat întotdeauna în practică, dar asta a fost cel puțin „o ideologie profund înrădăcinată; adică acesta a fost singurul cadru acceptabil pentru legitimarea puterii imperiale în Bizanț și a modelat în mod fundamental modul în care ar putea fi folosit.”[28]
„Nu exista legitimitate imperială fără consimțământul popular.”[29]
Sigur, au existat dinastii, dar „pretențiile dinastice nu erau un drept, ci doar unul dintre multele argumente retorice pe care un împărat (sau un potențial împărat) le putea face.”[30]
„Așa cum oamenii se puteau prezenta în număr mare pentru a pune capăt unei dinastii (în 695, 1042, d.Hr. 1185), la fel și ei se puteau aduna pentru a o apăra atunci când era popular și o percepeau ca fiind amenințată.”[31]
Potrivit lui Kaldellis, „presupunerea explicită sau subiacentă a tuturor narațiunilor, discursurilor, declarațiilor și documentelor referitoare la basileia” este că „împăratul trebuia să muncească din greu în beneficiul supușilor săi”. Și astfel, în 491, când Anastasios I a fost „ales” (aclamat) împărat în hipodrom, el a declarat: „Nu știu cât de mare mi-a fost pusă o povară de responsabilitate pentru siguranța comună a tuturor. … Îl rog pe Dumnezeu Cel Atotputernic să mă găseasca lucrând la treburile publice la fel de mult cum ai sperat când m-ai ales universal acum.”[32]
În 511, când o controversă l-a înfruntat pe Anastasios împotriva patriarhului Makedonios, iar amenințarea cu războiul civil creștea, „Anastasios a apărut în hipodrom fără coroana lui și s-a oferit să abdice, ceea ce a calmat mulțimea. Când oamenii i-au spus să-și pună coroana din nou, îl reinvestiau simbolic cu autoritate imperială.”[33]
Natura electivă a regalității nu trebuie, desigur, confundată cu utilizarea modernă a voturilor individuale secrete. „Alegerea” însemna aclamații populare colective, iar acest lucru a făcut din hipodromul, conectat direct la Palatul Imperial pentru comoditate, inima Republicii Bizantine.
Bizantinii nu erau supuși pasivi. „Erau în alertă pentru oportunități de intervenție în politica orașului și se puteau mobiliza în câteva ore. Ei aveau tendința de a acționa ca un singur grup și rareori erau împărțiți în părți opuse; grupurile minoritare au avut rareori succes.”[34]
Kaldellis oferă multe exemple de „episoade în care oamenii din Constantinopol au luat inițiativa de a-și apăra și de a-și impune opiniile atunci când a fost vorba de chestiuni religioase, politice, fiscale și dinastice, sau când nu le-a plăcut un împărat și au vrut să scape de el”. [35]
Bizanțul a fost o monarhie republicană și nu „constituțională”. Deși nu existau mecanisme legale regulate prin care poporul să poată exercita puterea, nu existau nici acorduri formale care să-l protejeze pe un împărat de mânia poporului sau a altor elemente ale republicii atunci când recurgeau la măsuri extralegale.[36]
Expresiile puterii populare au luat adesea forma războiului civil. Cronicile bizantine arată clar că aceasta a fost considerată ca o manifestare nefericită, dar legitimă, a spiritului republican. Acesta este motivul pentru care „niciun stat din istorie nu a avut vreodată mai multe războaie civile care nu au schimbat nimic în ceea ce privește structura sau ideologia politicii. Războaiele civile bizantine au fost de obicei doar despre personal.”[37]
În introducerea sa în “Streams of Gold, Rivers of Blood” (2017), Kaldellis a acoperit alte aspecte ale tradiției republicane a Bizanțului, contrastând-o cu feudalismul occidental din aceeași perioadă. Ierarhia politică a Bizanțului, a scris el, a fost o „aristocrație a serviciului, nu a sângelui, în ciuda retoricii ocazionale”.
Elita conducătoare „a fost marcată de o rotație mare și nu avea niciun drept ereditar la funcții sau titluri și nicio autoritate legală asupra persoanelor și teritoriilor, cu excepția celor care veneau din funcție”. „Familiile au devenit puternice doar atunci când au reușit în politica de curte și au reușit să-și păstreze favoarea imperială”.
Constantinopolul a fost un magnet pentru cei mai talentați și mai bine conectați, dar și pentru cei mai săraci, pentru că acolo era cel mai bogat varf al filantropiei imperialăeși bisericesti. Era un loc de oportunitate. Fondatorul dinastiei macedonene domnitoare, Basileios I (867-886), a fost un țăran care a mers în oraș pentru a scăpa de sărăcie și a manevrat drumul spre tron.[38]
Ca un conservator de picturi, Kaldellis reînvie culorile originale ale Bizanțului, care fuseseră întunecate de secole de calomnie occidentală. Bizanțul iese atât ca fiind intens roman, cât și profund relevant astăzi. Runciman a explicat în “Byzantine Civilisation”: „Că Imperiul Bizantin ar fi trebuit să reziste timp de unsprezece sute de ani s-a datorat aproape în întregime virtuților constituției și administrării sale.
Puține state au fost organizate într-o manieră atât de potrivită vremurilor și atât de atent îndreptate pentru a preveni ca puterea să rămână în mâinile celor incompetenți.”[39]
Se înțelege mai bine de ce filosoful rus Konstantin Leontiev (1831-1891) a văzut „bizantinismul” ca ideal politic pentru Rusia: o putere autoritară, personalizată, susținută de Biserică și dependentă de sprijinul popular. Bizantinismul poate fi rețeta unor state civilizaționale de durată.[40]
NOTE
[1] Anthony Kaldellis, Hellenism in Byzantium: The Transformation of Greek Identity and the Reception of the Classical Tradition, Cambridge UP, 2007, p. 189.
[2] Anthony Kaldellis, Streams of Gold, Rivers of Blood: The Rise and Fall of Byzantium, 955 A.D. to the First Crusade, Oxford UP, 2019, p. 81.
[3] Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, 1453, Cambridge UP, 1965.
[4] Robert de Clari, La Conquête de Constantinople, Champion Classiques, 2004, p. 171.
[5] Anthony Kaldellis, Byzantium Unbound, ARC Humanities Press, 2019, kindle l. 728.
[6] Ibid., l. 1325.
[7] Ibid., l. 891.
[8] Ibid., l. 1369.
[9] Ibid., l. 1292.
[10] Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. 3: Regatul Acre și cruciadele de mai târziu (1954), Penguin Classics, 2016, p. 130.
[11] Steven Runciman, Byzantine Civilisation, E. Arnold & Co., 1933, pe archive.org, pp. 54-55.
[12] Kaldellis, Byzantium Unbound, op. cit., l. 1480.
[13] http://www.vatican.va/content/john-paul-ii/en/speeches/2001/may/documents/hf_jp-ii_spe_20010504_archbishop-athens.html
[14] George Demacopoulos, Colonizing Christianity: Greek and Latin Religious Identity in the Era of the Fourth Crusade, Fordham UP, 2019, p. 86.
[15] Kaldellis, Byzantium Unbound, op. cit., l. 1491.
[16] Verificați înțelegerea lui Michael Hudson în https://www.unz.com/mhudson/germanys-position-in-americas-new-world-order/
[17] Nicolae Iorga, Bizanțul după Bizanț (1934), Centrul de Studii Românești, Cărți Histria, 2022.
[18] Steven Runciman, The Great Church in Captivity, Cambridge UP, 1968, pp. 166-167.
[19] Kaldellis, Elenismul în Bizanț, op. cit., p. 144.
[20] Jonathan Harris, Emigrați greci în Occident, 1400-1520, Porphyrogenitus, 1995; Nigel G. Wilson, From Byzantium to Italy : Greek Studies in the Italian Renaissance, 1992, a doua ediție, Bloomsbury Academic, 2017.
[21] Steven Runciman, Marea Biserică în Captivitate: Un studiu al Patriarhiei Constantinopolului de la cucerirea turcească până la Războiul de independență al Greciei, Cambridge UP, 1968, p. 124.
[22] Kaldellis, Elenismul în Bizanț, op. cit., p. 4.
[23] Ibid., p. 2.
[24] Kaldellis, Byzantium Unbound, op. cit., l. 1325.
[25] Anthony Kaldellis, Parthenonul creștin: Clasicism și pelerinaj în Atena bizantină, Cambridge UP, 2009, p. xii.
[26] John Meyendorff și Aristeides Papadakis, The Christian East and the Rise of the Papacy, St. Vladimir’s Seminary Press, 1994, p. 175.
[27] Anthony Kaldellis, The Byzantine Republic: People and Power in New Rome, Harvard UP, 2015, p. 199.
[28] Kaldellis, Republica Bizantină, op. cit., p. 109.
[29] Ibid., p. 139.
[30] Ibid., p. 215.
[31] Ibid., p. 130.
[32] Ibid., pp. 55-56.
[33] Ibid., p. 120.
[34] Ibid., p. 137.
[35] Ibid., p. 124.
[36] Ibid., p. 181.
[37] Ibid., p. 138.
[38] Anthony Kaldellis, Streams of Blood, Rivers of Blood: The Rise and Fall of Byzantium 955 A.D. to the First Crusade, Oxford UP, 2017, p. 5.
[39] Runciman, Civilizația bizantină, op. cit., p. 61.
[40] Christopher Coker, The Rise of the Civilizational State, Polity, 2019.
De facto bizantinii nu prea aveau cardasii cu civilizatia romana.In viziunea vremii pontifex maximus,adica imparatul roman unde se aseza acolo rasarea soarele si tot binele.Civilizatia romana,cred a plecat de la Roma o data cu stramutarea Imparatului Constantin cel Mare in Constantinopol.Constantinopol a devenit noua capitala a Imperiului Roman,ceea ce a ramas din Roma cea veche tinea doar de nostalgiile unei civilizatii putrede apuse.
Pe tot parcursul istoriei Imperiului Bizantin a existat in randul poporului de rand si mai putin imparatilor si politicienilor si a catorva aiuriti din conducerea Bisericii o aversiune neimpacata fata de Roma,fata de lumea latina.De ce?Pentru ca Imperiul Latin find unul decadent,ca si cel de acum recurgea cum ii este si acum obiceiul bine stiut la jafuri,talharii armate,cotropire.Cu foarte mici exceptii istorice lumea ortodoxa bizantina apoi cea ruseasca a avut doar mecanisme defensive in razboaiele lor pe unde le-au avut.Prin mecanism defensiv se intelegea, ca si azi razboiul de necesitate,de imprejurare,de conjunctura pentru a nu fi acuzati de istorie ca au stat,ca stau cu mainile in san la provocarile Imperiului Latin.
Cine cunoaste istorie vede cu adevarat cine este Vestul in raport cu lumea ortodoxa,cunoaste si vede ca in comportamentul hun al Occidentului salbatic nu s-a schimbat nimic de aproape doua milenii:aceeasi casuneala pe Est,aceeasi panda,aceeasi salbaticie,samavolnicie,talharie.Daca nu era turbanul islamic la ei in curte,noi popoarele ortodoxe poate ca am fi ajuns sa traim in alte locuri ale planetei de salbatici ce sunt ei.Noi stim de prin secolul XVI cat i-a potolit islamul.
Grecii bizantini au fost tot atat de romani pe cât e Maria Zaharova de lingvistă , de istorică, sau de onestă! Foarte curios lucru este însă că afirmațiile Zaharovei, făcute în luna martie, cu privire la așa zisa limbă moldovenească, la anterioritatea ei în raport cu limba ” valahă” și la sintagmă LINGUA MOLDAVORUM, despre care dânsa susține că ar exista în opera „Thesaurus Chronologiae” a lui Johanes Alsted , n-a stârnit nicio reacție în tabăra lingviștilor și istoricilor noștri. Și mai curios lucru este că nici în tabăra naționaliștilor aceste afirmații n-au fost condamnate de nimeni.. ba, in cazul multora dintre ei, nici măcar comentate.Ce să fie oare? Dacă americanii, nemții, francezii, ungurii, ovreii, bulgarii sau ucrainienii ziceau ceva asemănător, pe acest subiect, am fi asistat în mod sigur cel puțin la reacții vehemente de dezaprobare . Aduceți-vă aminte de cazul ambasadorului american de la Chișinău, Pettit! Ciudați patrioți mai avem, ciudați lingviști și istorici ! _Bine i-a făcut khazarului de Aurescu, duamna Zaharova, zic românașii noștri într-un glas !. De parcă Zaharova asta, care ESTE foarte asemănătoare d.p.d.v. antropologic și onomastic cu Aurescul nostru Goldenberg, fost ministru, l-ar fi jignit doar pe el , iar nu întregul poporul român și toată lingvistica și istoriografia românească! Repet: ciudați patrioți mai avem! Straniu este iar faptul că nimeni de la noi nu a verificat dacă Zaharova rostește adevărul, sau minte, atunci când spune că savantul transilvănean Alsted atestă existența unei limbi moldovenești la 1628. Nu mă așteptam din partea patrioților să depună efortul verificării , că doar se știe că adevărul venit de la Moskova nu se discută, dar din partea istoricilor și lingviștilor, mă așteptam!Ca să nu mai fie necesar ca un simplu amator de istorie și lingvistică, așa cum sunt eu, să vă informeze, după cinci luni de la eveniment, că distinsa duamnă Zaharova minte cu nerușinarea specifică propagandiștilor celor două tipuri de imperialism de tip mesianic: ( iudaic și rusesc) în matricea stilistică a cărora s-a făurit fascinanta ei personalitate . În lucrarea despre care este vorba, apăruta la 1624( nu la 1628, așa cum ne asigură savanta kremlineză) Alsted nu vorbește nicăieri de vreo limbă moldavă sau moldovenească. El înșiră câteva zeci de nume de neamuri care ar folosi( utuntur) limba slavonă (lingua slavonica). Pe lângă popoare slavofone autentice, autorul enumeră și pe transylvani, moldavi și pe walachi. El ne asigură că această listă a văzut-o în biserica slavă din Praga.: IN TEMPLO SLAVORUM VISITUR TABULA IN QUA ENUMERANTUR LXXIX POPULUS QUI HAC LINGUAM UTUNTUR. Lista cuprinde probabil și popoarele unde limba slavonă servea, sau servise cândva, ca limbă de cult,, pentru că tabelul cuprinde și popoare care nu vorbesc( sau n-au vorbit) limbi slave: unguri, lituanieni, cerchezi, abhazi, epiroți,vandali!, gepizi!, mysieni!( pentru ultimele trei nume antichizate fiind dificil să ne pronunțăm ce popoare moderne desemnează). În concluzie, este vorba de enumerarea unor neamuri cărora li se atribuie utilizarea limbii slavone, fără a se preciza dacă este vorba de o limba vorbită de masse ,sau de o limba de cult, sau de cea întrebuințată în actele oficiale. Deci,nici urmă de sintagma LINGUA MOLDAVORUM în lucrarea lui johanes Heinrich Alsted… rămânând doar urmele lăsate de minciuna rusească în mintea celor creduli , potrivit devizei: AUDACTER MENTIRE, SEMPER ALIQVID HAERET! Iar cine tace când aude o minciună este asemenea celui care se preface că nu vede un furt. Părerea mea!
Smashing !
Multumim .
Ne mai trebuiesc vreo 7 vieti ca sa descoperim adevarul si sa-l asimilam!
Subject: Despre evrei și holocaust
În afară de Vechiul testament, nicăieri nu se vorbește de vreun regat iudeu în lumea antică. Singurele referiri sunt în istoria Impetiului Babilonian – și doar în timpul împăratului Nabucodonosor al II lea, care i-a decimat până la unu și i-a scos definitiv din istorie prin 537 î.e.n.;
2. Și în primul război mondial și în cel de-al doilea pățile beligerante au fost finanțate de khazari (care și-au insușit prin furt cultural și de identitate) istoria subțire ebraică;
3. Conform documentelor desecretizate de Gorbaciov în 1985, toate lagărele naziste au avut caracter de muncă. Cei care au fost arși în crematorii – în jur de 60.000, erau morți de holeră, iar măsura incinerării a fost luată pentru a preîntâmpina răspândirea bolii în colonile de muncă;
4. La Iași în 1941 au fost executați de armata germană cca 350 de khazari, pentru ajutarea inamicului pe timp de război. Concret, cei executați au aprins focuri în extetiorul orașului Iași pentru a semnala aviației sovietice zona de bombardament. Aici avem confirmarea din arhivele istorice. Cu toate acestea, la procesul intentat în 1946 „colaboraționiștilor”, Eugen Cristescu – șeful SSI, pentru a fi pe placul noilor stăpâni, în declarația dată a înmulțit cu zece numărul celor executați;
5. În 1982 Ceaușescu vrut să se convingă de două lucruri: să vadă dacă mareșalul Antonescu a fost patriot sau colaboraționist și care este adevărul cu privire la continuitatea poporului român pe aceste meleaguri. A dat dispoziție să fie accesate toate arhivele internaționale de către servicii și să fie fotografiate documentele. În 1986 s-au centralizat toate documentele și în 1988 au fost prezentate concluziile, respectiv mareșalul Antonescu a fost un patriot adevărat, iar în România nu a fost holocaust. Dimpotrivă. Regimul Antonescu a protejat peste 400.000 de evrei aflați pe tetitoriul național. Informația este susținută de Elie Wiesel în timpul vieții! Mai puțin cei din Ardealul luat de unguri în 30 august 1940, cu sprijinul Germaniei și Italiei. Ca atare s-a luat hotărârea publicării a două tratate, câte unul pe fiecare subiect. În 1989 s-a tipărit – pentru analiza factorilor istorici și politici doar în trei exemplare, lucrarea Getica. Numele este identic cu cel al lucrării lui Densușianu. Cea de-a doua – referitoare la Antonescu nu a apucat să mai fie tipărită – din câte am citit, pentru analiză. Cert este că în aprilie 1990 era programat la București un Congres al comunității evreiești mondiale, care să confirme – pe baza probelor zdrobitoare din arhive, că în România nu a fost holocaust! Din păcate pentru poporul român, congresul nu s-a mai ținut, iar în 1990 printr-o HG „s-a recunoscut” că în România a fost holocaust și trebuie despăgubite victimele sau urmașii lor cu 60 mld dolari sua!