După Revoluție v-au spălat creierele cu minunata democrație care se desfășura prin tandra noastră țărișoară până la „eliberarea sovietică”. I-ați crezut și priviți unde ați ajuns. Acum știu că erați deja spălați pe creier de către comuniști. Spre exemplu vă mai amintiți cum erau descrise în cărțile de istorie evenimentele de la Grivița? Mai țineți minte de sirena lui Vasile Roaită? Și câte și mai câte aberații. Era clar că ele trebuiau eliminate, dar a le elimina introducând elucubrații chiar și mai mari e de-a dreptul o crimă. Care, iată, se răzbună și ne aduce în situația de-a trăi ca bunicii sau străbunicii noștri, adică fix în „lumea minunată” care v-a fost idealizată.

Și dacă tot am amintit de Atelierele Grivița, poate că ar fi momentul să privim către acea perioadă cu ceva mai multă obiectivitate. Nu de alta, dar chestiunile încep să rimeze. Ca să nu mai vorbesc că se cam suprapun și perioadele din an.

Așadar, pe 17 ianuarie 1933, Guvernul condus de Vaida Voevod impune măsuri de austeritate pentru a respecta Pactul de la Geneva. Pe vremea aceea ăsta era un fel de FMI. Au fost afectate toate categoriile de venit cu excepția …magistraților și militarilor. V-am spus eu că seamănă ca două picături de apă cu ceea ce se-ntâmplă azi? Stați puțintel că e abia începutul.

Scăderile de venit i-au lovit cu o amplitudine destructivă pe muncitorii amărâți de la Atelierele Grivița. MInistrul de Interne de-atunci, inutilul George G. Mironescu, suferind între altele și de-o prostie crasă, s-a dat de gol într-un discurs din Adunarea Deputaților afirmând că „aceste ateliere au avut nefericirea de a fi fost în trecut nu numai rău administrate, dar şi incorect administrate”. Cu alte cuvinte de-acolo se fura ca-n codru, iar bieții muncitori erau exploatați și condamnați la înfometare. În mod cât se poate de logic, pe 2 februarie 1933, muncitorii opresc lucrul și declară grevă. Cu musca pe căciulă, Guvernul începe tratativele, iar o delegație a greviștilor e primită în aceeași zi la ora 18 de către ministrul comunicațiilor. După cinci ore de negocieri se anunță că doleanțele muncitorilor au fost acceptate și că pot reîncepe munca.

Era o minciună menită a trage de timp. Asta pentru că în spate acționa una dintre cele mai mari jigodii ale istoriei noastre, un tânăr subsecretar de stat pe numele său …Armand Călinescu. Individul a început să agite spiritele propunând un proiect de lege pentru introducerea stării de asediu pe motiv că țara se confruntă cu pericolul unei revoluții comuniste. Iar exemplul pe care-l dădea era …greva amărâților de la Grivița. Așa se face că pe 3 februarie legea e votată de Adunarea Deputaților (votul se încheie la 12 noaptea). În următoarea zi, la două noaptea se încheie și votul din Senat, iar legea e aprobată cu maximă urgență de Carol al II-lea. Vă sună familiar?

După acel moment se instituie starea de asediu, iar evenimentele se precipită. A citi acum «Manifestul Guvernului către țară» stârnește râsul: „Români,
O primejdie mare pândeşte ţara noastră. Se încearcă destrămarea ei prin anarhie şi violenţă. Organizaţii ascunse comuniste lucrează la răsturnarea ordinei de stat. În executarea acelui plan, unele turburări au început în unele regiuni”. În special ultima propoziție e maximă! Însă acela a fost momentul declanșator al instituționalizării stării de asediu. De-atunci, starea de asediu a fost prelungită succesiv în: 15 septembrie 1934, 16 martie 1935, 14 martie 1936, 15 septembrie 1936, 15 martie 1937, 11 septembrie 1937, 15 septembrie 1939. Șase ani de stare de asediu, prelungită din șase în șase luni. Frumos, nu-i așa?

În spatele întregii tărășenii, folosindu-l pe post de săgeată de jegul de Armand Călinescu, s-a aflat permanent filogermanul Carol al II-lea. Un degenerat imbecil care ne-a condus spre dezastru.

Luați evenimentele de-atunci și înlocuiți-le cu ceea ce se petrece acum. Totul e aproape tras la indigo. Până și instituirea stării de urgență s-a făcut tot cam în acea perioadă. Iar venirea lunii septembrie ar trebui să se lase cu o nouă „prelungire”. Cei care-și imaginează că „n-are cum să meargă așa la infinit”, ar trebui să ia la puricat lecțiile istoriei. Probabil că nu va merge la infinit, dar nici viața noastră nu e nelimitată. După zece ani cu băsescu și încă zece trasați cu Plăvanul cel retardat, cât credeți că veți mai rezista? Resurse de jigodism, așa cum puteți vedea din istorie, au fost practic nelimitate pe-acest meleag. Astfel încât cred că e cazul să vă gândiți bine dacă mai aveți chef să fiți duși cu zăhărelul precum copiii. Nu de alta, dar, așa cum pentru copii jocul cu zăhărelul se termină „la nani”, pentru voi se va termina fix la somnul cel de veci.

Preluare: Trenduri economice / Autor: Dan Diaconu