 CD1.446 aprobate denitsoc@gmail.com 149.102.242.180
CÂT A DURAT DE FAPT PRIMUL MILENIU? Partea B Probleme similare se întâlnesc pe întreg teritoriul francilor, sașilor și slavilor, adică în regiunile în care descoperirile arheologice sunt, în general, datate din Evul Mediu timpuriu. Astfel, orașele Pliska și Preslav din Bulgaria, presupuse construite în secolul al IX-lea, sunt în întregime în concordanță cu arhitectura și tehnologia romană din secolele I-III. „Controversele eterne dintre diferitele școli bulgare de arheologie despre dacă Pliska și Preslav aparțin Antichității, Antichității târzii sau Evului Mediu timpuriu nu ar putea ajunge niciodată la o concluzie, deoarece toate au dreptate.”[56] China, Arabia, Israel Alte probleme includ faptul că arta Han și Tang nu se pot distinge: Se rezolvă și inconsecvențele din istoria arabilor. „Nimeni nu înțelege cum moștenitorii nabateenilor și ai limbii lor aramaice, care domină comerțul la distanță între Asia în Est și Imperiul Roman în Vest, pot supraviețui aproximativ 700 de ani fără a fi capabili să bată monede sau să semneze contracte. Acest primitivism arab extrem este în contrast puternic cu arabii care prosperă din secolul al VIII-lea până la începutul secolului al X-lea e.n. Monedele lor nu se găsesc doar în Polonia, ci și din Norvegia până în India și nu numai, într-un moment în care restul lumii cunoscute încerca să iasă din întunericul Evului Mediu timpuriu și civilizația ar fi putut fi pierdută definitive dacă nu l-ar fi ținut în viață arabii.”[58] Pe de altă parte, „Descoperirile monedelor de la Raqqa, de exemplu, care aparțin stratigrafic din Evul Mediu timpuriu (secolele VIII-X), conțin și monede imperiale romane din Antichitatea Imperială ( secolele I-III) și Antichitatea târzie (sec. IV-VII).”[59] „Arabii nu au mers în ignoranță fără monedă și scris timp de aproximativ 700 de ani. Acei 700 de ani reprezintă secole-fantomă. Astfel, nu este adevărat că arabii au fost înapoiați în comparație cu vecinii lor imediati romani și greci care, destul de interesant, nu sunt înregistrați pentru că au susținut vreodată vreo înapoiere arabă. În stratigrafia siturilor antice, monedele arabe se găsesc la aceeași adâncime stratigrafică ca și monedele romane imperiale din secolul I până la începutul secolului al III-lea. CE. Astfel, califii datați acum din anii 690 până în anii 930 sunt de fapt califii din perioada de la Augustus până la anii 230. Romanii din Augustus până în anii 230 i-au cunoscut ca conducători ai Arabiei Felix. Romanii din aceeași perioadă din anii 1-230 în duplicarea ei până în perioada 290-530 („Antichitatea târzie”) îi cunoșteau drept califi Ghassanid cu aceeași reputație de monoteism antitrinitar ca și califii abbazizi, datați acum din secolele VIII/IX.”[60] Articolele lui Heinsohn conțin o mulțime de citate de la arheologi nedumeriți de contradicțiile dintre dovezile lor certe și cronologia lor primită, dar își trădează meșteșugul cedând cronologiei. Iată cum este citat arheologul israelian Moshe Hartal într-un articol din Haaretz: https://www.unz.com/wp-content/uploads/2020/09/1stMillLG-9.png Deși Heinsohn nu a scris încă în mod specific despre Israelul din primul mileniu, el a remarcat aceleași lacune în înregistrarea istorică. După cum arată următorul panou fotografiat în Muzeul Israelului din Ierusalim:[62] https://www.unz.com/wp-content/uploads/2020/09/1stMillLG-10.png Ipoteza cataclismică Deși cărțile lui Velikovsky au fost apoi atacate sever de comunitatea științifică, ipoteza lui despre un cataclism major cauzat de coada unei comete gigantice în urmă cu aproximativ zece mii de ani a fost justificată.[63] Această cometă catastrofală și altele ulterioare ar fi putut constitui baza pentru miturile mondiale despre dragonii zburători și care suflă foc. Primul dintre aceste cataclisme a provocat „Criza secolului al treilea” care a început în anii 230. Istoria manualelor o definește în primul rând ca „o perioadă în care Imperiul Roman aproape că s-a prăbușit sub presiunile combinate ale invaziilor barbare și ale migrațiilor pe teritoriul roman, războaie civile, rebeliuni țărănești, instabilitate politică” (Wikipedia). Boala a jucat un rol major, mai ales cu Ciuma lui Ciprian (c. 249-262), cu originea în Pelusium din Egipt. La apogeul focarului, se spunea că 5.000 de oameni mureau în fiecare zi la Roma (Kyle Harper, “The Fate of Rome: Climate, Disease, and the End of an Empire”, Princeton UP, 2017). Deși sursele latine nu menționează aceasta, pagubele masive observate de arheologi în mai multe orașe sugerează că criza a fost declanșată de un cataclism cosmic. La Roma, „piața lui Traian – inima comercială a lumii cunoscute – a fost masiv avariată și nu a mai fost reparată niciodată. Toate unsprezece acvaeducte au fost distruse. Primul nu a fost reparat înainte de 1453.”[65] Această situație, care se repetă în multe alte orașe occidentale precum Londra, este în general interpretată ca o dovadă că pământul a fost convertit în folosință arabilă și pastorală sau abandonat în întregime timp de șapte secole. Dar este mai probabil ca noroiul să fi rezultat în primul rând dintr-un cataclism cosmic. La trei sute de ani după criza din secolul al treilea din Italia, Imperiul de Est a fost afectat de fenomene identice, al căror efect, notează istoricul antichității târzii Wolf Liebeschuetz, „a fost ca criza secolului al treilea.”[66] Pentru a explica această „epocă de gheață în miniatură”, confirmată relativ de datele despre inelele copacilor și nucleele de gheață, unii oameni de știință precum David Keys emit ipoteza unor erupții vulcanice masive (Catastrophe: An Investigation into the Origins of the Modern World, Balanine, 1999, and the Channel). 4 documentar bazat pe acesta; citiți și acest articol). Alții văd „un impact de cometă în 536 d.Hr.” care provoacă o scădere a temperaturii cu până la 5,4 grade Fahrenheit timp de câțiva ani, ducând la pierderea recoltei care a adus foametea Imperiului Roman. Locuitorii săi slăbiți au devenit curând vulnerabili la boli. În 541, ciuma bubonică a lovit portul roman Pelusium, exact ca ciuma lui Ciprian cu 300 de ani mai devreme, de data aceasta răspândindu-se la Constantinopol, aproximativ 10.000 de oameni murind zilnic numai în capitala lui Iustinian, potrivit lui Procopius. În cuvintele lui John Loeffler, „Cum cometele au schimbat cursul istoriei umane”: „Cetățenii și negustorii îngroziți au fugit din orașul Constantinopol, răspândind boala mai departe în Europa, unde a pustiit comunitățile de europeni înfometați cât mai departe. Germania, ucigând oriunde între o treime și jumătate din populație”[67] (vizionați și documentarul lui Michael Lachmann de la BBC „The Comet’s Tale”). Cometa lui Iustinian deasupra Constantinopolului Acest colaps civilizațional este documentat de arheologie în părțile periferice ale Imperiului: „Distrugerile pe scară largă din Scandinavia până în Europa de Est și Marea Neagră sunt datate la sfârșitul Evului Mediu timpuriu (930 e.n.). Dezastrul a avut loc în teritorii în care nu pare să fi avut loc nicio devastare în timpul „Crizei secolului al treilea” sau „crizei secolului al VI-lea””[69] Arheologia arată că Austria, Polonia, Ungaria, Bulgaria au fost, de asemenea, lovite în începutul secolului al X-lea, precum și teritoriile slovace și cehe. Metropola bulgară Pliska a dispărut practic, sugrumată de o cantitate considerabilă de material de eroziune (coluvium), cunoscut și sub denumirea de „pământ negru”. Toate porturile baltice dintr-o dată și în mod misterios „suferă discontinuitate.”[70] Ceea ce Heinsohn numește „Prăbușirea secolului al X-lea” este bine cunoscut istoricilor din Evul Mediu, dar în general atribuit invaziilor. Mark Bloch a scris despre asta în lucrarea sa clasică Feudal Society (1940): De-a lungul rutelor fluviale centrele comerciale își pierduseră orice securitate […] Mai presus de toate, pământul cultivat a suferit dezastruos, fiind adesea redus la deșert. […] În mod firesc, țăranii, mai mult decât orice altă clasă, au fost împinși la disperare de aceste condiții. […] Domnitorii, care își obțin veniturile din pământ, erau sărăciți.”[71] Această răsturnare a marcat sfârșitul lumii antice și va fi urmată de apariția lumii feudale. Guy Blois, în :The Transformation of the Year One Thousand”, descrie tranziția ca fiind globală și bruscă. Într-o regiune precum Mâconnais, pe care a studiat-o în detaliu, „douăzeci până la douăzeci și cinci de ani au fost suficienți pentru a transforma peisajul social de sus în jos”. În același timp, factorii actuali și procesele de transformare rămân în mare parte misterioși, deoarece secolul al X-lea este „o perioadă care este printre cele mai misterioase din istoria noastră” și „a lăsat puține urme în memoria noastră colectivă”.[72] Sursele de informare din secolul al X-lea sunt aproape inexistente, iar sursele din secolul al X-lea nu foarte explicite despre bolile secolului al X-lea. Oamenii de la începutul secolului al XI-lea au trăit cu un sentiment de captură radicală între secolul trecut, o perioadă de distrugere, dezintegrare și confuzie, și prezentul lor, un timp plin de promisiuni care avea să dea în curând naștere a ceea ce istoricii numesc „ Renașterea secolului al XII-lea”. Heinsohn remarcă: „Prăbușirea secolului al X-lea și-a urmat cursul letal mai aproape de prezent decât orice alt eveniment care zguduie lumea din istoria omenirii. Cu toate acestea, este și cel mai puțin cercetat. … Nu știm încă ce ar fi putut fi suficient de puternic pentru a produce o astfel de transformare uluitoare a planetei noastre. Deși trebuie să fi fost enorm, încă nu putem reconstrui scenariul cosmic.”[73] Acest lucru se datorează faptului că majoritatea surselor care se ocupă de catastrofă au fost mutate înapoi. Cu toate acestea, puținele cronici occidentale pe care le avem pentru secolul al XI-lea ne informează. Călugărul Rodulfus Glaber, scriind între 1026 și 1040, menționează pentru decembrie 997, „a apărut în văzduh o minune admirabilă: forma, sau poate trupul însuși, a unui dragon uriaș, venind dinspre nord și îndreptându-se spre sud, cu fulgere orbitoare. Această minune i-a îngrozit pe aproape toți cei care au văzut-o în Galii.” Glaber mai menționează că, între 993 și 997: „Muntele Vezuviu (care este numit și Căldarea lui Vulcan) a căscat mult mai des decât obiceiul lui și a arunctat o mulțime de pietre uriașe amestecate cu flăcări sulfuroase care au căzut chiar și la o distanță de trei mile în jur. […] S-a întâmplat între timp că aproape toate orașele Italiei și Galiei au fost devastate de flăcări de foc și că cea mai mare parte a orașului Roma a fost devorată de o conflagrație. […] În același timp, o ciumă îngrozitoare năvăli printre oameni, și anume un foc ascuns care, pe orice mădular l-a tonifiat, l-a mistuit și l-a despărțit de trup. […] Mai mult, cam în aceeași perioadă[997], o foamete foarte puternică a răvășit timp de cinci ani în întreaga lume romană [in universo Romano orbe], astfel încât să nu se audă nicio regiune despre care să nu fi fost foametă din lipsă de pâine, și mulți dintre oameni au murit de foame. De asemenea, în acele zile, în multe regiuni, foametea îngrozitoare i-a silit pe oameni să-și facă hrana nu numai din fiare necurate și târâtoare, ci chiar din carnea bărbaților, femeilor și copiilor, fără să țină cont chiar de rude; căci foamea a fost atât de puternică, încât fiii mari și-au devorat mamele, iar mamele, uitând dragostea maternă și-au mâncat pruncii.”[74] Nașterea cronologiei AD Și totuși erau profund preocupați de acest trecut, aproape stăpânit de el, iar trecutul lor inventat a devenit scopul și justificarea programelor lor în prezent.”[75] Din „Zeroul” colapsului din secolul al X-lea, ei au recreat acest trecut din fragmente – o formă de „memorie recuperată”. Este această recreere pe care o avem aici: „O mare parte din ceea ce credem că știm despre Evul Mediu timpuriu a fost determinat de problemele și preocupările în schimbare ale bărbaților și femeilor din secolul al XI-lea, nu de cei din trecutul mai îndepărtat. Dacă nu înțelegem structurile mentale și sociale care au acționat ca filtre, suprimând sau transformând trecutul primit în secolul al XI-lea în ceea ce privește nevoile prezentiste, suntem sortiți să înțelegem greșit acele secole anterioare.”[76] Perspectiva confuză a bărbaților din secolul al XI-lea asupra vârstelor anterioare poate explica distorsiunile cronologice care au ajuns mai târziu în cărțile de istorie. În câteva generații, ceea ce Rodulfus Glaber numește încă „lumea romană” (citare de mai sus), distrusă de cataclisme, ciumă și foamete cu doar decenii înainte de vremea lui, a fost idealizat și împins înapoi în vremuri aproape mitice. Aceasta coincide cu ascensiunea creștinismului, puternic dominat de apocalipticism la începuturile sale. „În mintea supraviețuitorilor”, scrie Heinsohn, „zeii antici au eșuat, dar cărțile apocaliptice ale Noului Testament s-au dovedit corecte. Conversiile spontane la diferite secte derivate din iudaism au crescut rapid în tot imperiul.”[78] Cartea Apocalipsei a sunat ca un rezumat al incendiilor care tocmai au trecut: Și regii pământului și marii oamenii și generalii și bogații și puternicii și toți, sclavi și liberi, s-au ascuns în peșteri și printre stâncile munților. […] A venit grindină și foc amestecate cu sânge și a plouat pe pământ. Și o treime din pământ a ars și o treime din copaci a fost ars și toată iarba verde a fost arsă. Ceva ca un munte imens care ardea de foc a fost aruncat în mare. […] O stea uriașă a căzut din cer, arzând ca o lampă, și a căzut pe o treime din râuri și pe izvoarele apelor.” (din Apocalipsa lui Ioan, capitolele 6 și 8) Heinsohn sugerează că Cartea Apocalipsa a influențat direct schimbarea cronologică, deoarece capitolul 20 al ei postulează o mie de perioade între Isus și catastrofă: „Atunci am văzut un înger coborând din cer. / A pus mâna pe balaur, / Satan, și l-a înlănțuit timp de 1.000 de ani. / El nu a mai putut păcăli națiunile până nu s-au împlinit cei 1.000 de ani.” Părintele Bisericii Ciprianus (200-258 d.Hr., adică 900-958 în cronologia revizuită), un supraviețuitor al catastrofei din orașul său puternic lovit Cartagina, a scris: „Domnul nostru a prezis toate acestea. Războiul și foametea, cutremurele de pământ și ciumă vor avea loc peste tot” In “Despre mortalitate”.[79] Rodulfus Glaber a mai scris la sfârșitul cărții 2: „Toate acestea sunt în acord cu profeția Sfântului Ioan [Apocalipsa 20:7], care a spus că Diavolul va fi eliberat după o mie de ani”. Pentru a înțelege mai precis rolul jucat de creștinism în resetarea cronologică, ar fi nevoie de o viziune clară asupra istoriei creștinismului timpuriu, pe care nu o avem, așa cum am arătat în partea 2 a seriei. Ceea ce este aproape sigur este că, contrar după ceea ce au scris istoricii Bisericii, lumea romană nu a fost dominată de creștinism până la reforma gregoriană din secolul al XI-lea. Săpăturile mormintelor carolingiene pun la îndoială religia creștină a acelei epoci: „excavatorii care au analizat recent conținutul a 96 de înmormântări carolingiene din 86 de locații diferite (datate 751-911, dar mai ales din vremea lui Carol cel Mare și a lui Ludovic cel Cuvios), au fost șocați de o practică extrem de răspândită care seamănă cu obolul lui Charon. Acea plată a fost folosită ca mijloc de mituire a legendarului luntraș pentru trecerea peste Styx, râul care despărțea lumea celor vii de lumea morților.”[81] Un factor probabil în confuzia cronologică a secolului al XI-lea, care a dus la o perioadă de 300 de ani într-un mileniu, a venit din calculul tradițional roman. Istoricii romani au numărat anii ab urbe condita („de la întemeierea orașului”), prescurtat AUC. Un călugăr pe nume Dionysius Exiguus a stabilit că nașterea lui Isus a avut loc în 753 AUC. Asta înseamnă că 1000 AUC cade în anul 246 d.Hr., în timpul crizei din secolul al treilea. Oamenii care trăiau la scurt timp după cataclism (cum ar fi Dionysius)[82] credeau că trăiesc în jurul a 1000 AUC. Ei ar putea fi cu ușurință făcuți să creadă că au trăit cu adevărat la 1000 de ani după Hristos. De fapt, s-a sugerat că „Dominus” din Anno Domine însemna inițial Romulus, fondatorul Romei. Schimbarea lui Romulus în Hristos ar fi fost ușoară, deoarece ambele figuri legendare au atribute mitice similare. Asemenea lui Hristos, Romulus a suferit o moarte de jertfă, iar atunci romanii „au început să-l înveselească pe Romulus, ca un zeu născut dintr-un zeu, regele și tatăl orașului, implorându-i protecția, ca să-și protejeze mereu copiii cu favoare binevoitoare” (Titus Liviu, Istoria Romei I.16). (Dacă luăm asemănarea dintre Romulus și Hristos ca un alt indiciu că Liviu este o fabricație medievală sau renascentist, nu face nicio diferență.) La un moment dat, oamenii au fost conduși de Biserică să-și schimbe noțiunea de a trăi un mileniu după Romulus în noțiunea de trăind un mileniu după Hristos. Această schimbare a fost parte integrantă a procesului de creștinizare: la fel cum Biserica a creștinat mulți zei păgâni, locuri sfinte și zile sfinte, a creștinat AUD în AD. Confuzia a fost facilitată de faptul că AUC era încă folosită în secolul al XI-lea (unii cronicari precum Ademar din Chabannes au numărat și anii in annus mundi, pe baza cronologiei biblice). Biserica a fost atunci prea fericită să umple vidul și să se facă să pară mai bătrână decât era, cu falsuri precum Liver Pontificalis, Donația lui Constantin și decretale pseudo-isidoriene. Clericii papali și-au impus istoria creștină de un mileniu, când, în realitate, Hristosul lor fusese răstignit (sub Augustus) cu doar 300 de ani înainte de Grigore al VII-lea (1073-1085). În secțiunea de comentarii a versiunii mele anterioare, profesorul Eric Knibbs a obiectat la teoria conform căreia cronologia AD a fost impusă după prăbușirea secolului al X-lea, de către reformatorii gregorieni sau predecesorii lor imediati. El a oferit dovezi că datele d.Hr. erau deja folosite în manuscrisele din secolul al IX-lea. De exemplu, pe codexul Sankt-Gallen, Stiftsbibliothek 272 (pagina 245), citim „anno dccc.vi. ab incarnatione domini” („În anul 806 de la întruparea Domnului”). În domini lat. 2341, Paris, Bibl. nat. datele viitoare pentru sărbătorirea Paștelui sunt date sub forma „anno incarnationis domini nostri iesu christi dcccxliii” („anul întrupării Domnului nostru Iisus Hristos 843”). Un alt caz este Clm 14429 la Bayerische Staatsbibliothek, care indică pe primul folio data când a fost copiat: „anno domini dcccxxi” („anul Domnului 821”). Problema este ilustrată de Rodulfus Glaber, mai sus menționat, care scrie între 1026 și 1040. În cartea a II-a, §8 a manuscrisului său autograf, Rodulfus dă data „888 al Cuvântului întrupat” în loc de 988 (conform notei de subsol a editorului din ediția mea latino-franceză). În Cartea 1, §23, el menționează un eveniment din timpul pontificatului lui Benedict al VIII-lea (1012-1024) și îl datează din „anul 710 al întrupării Domnului”. Editorul îl corectează în notă de subsol: „De fapt în 1014, dar manuscrisul corectat de Rodulfus poartă indiscutabil data 710; nimic nu explică o astfel de greșeală.”[83] Un lucru care poate explica astfel de greșeli este starea flotantă a cronologiei. Cel mai probabil, Rodulfus a împrumutat aceste date „eronate” de la alții fără să-și dea seama că au fost reglate la o scară diferită de întâlnire. Chiar și un manuscris care conține o dată ca 806 d.Hr. ar putea fi depășit, adică scris de cineva care numără anii cu o cronologie mai scurtă și trăiește în epoca gregoriană. Ceea ce este ilustrat de Rodulfus este că sistemul de întâlniri AD nu s-a stabilit peste noapte și că diferiți oameni ar putea atribui diferite date AD vremurilor foarte recente. O examinare de la caz la caz a presupuselor manuscrise din secolul al IX-lea cu date d.Hr. ar trebui să determine dacă datarea este în concordanță cu aceste manuscrise care supraviețuiesc Colapsului din secolul al X-lea. Pornind de la premisa că datele d.Hr. erau bine stabilite cu mult înainte de reforma gregoriană, istoricii au presupus că, atunci când oamenii medievali au văzut că anul 1000 se apropie, trebuie să se fi temut de ce e mai rău. Această presupunere s-a dovedit falsă: sursele noastre sunt mute cu privire la presupusele „temeri ale anului 1000”. Istoricii care insistă totuși asupra realității sale, precum Richard Landes, recurg la argumente amuzante precum „un consens de tăcere care maschează o mare îngrijorare. […] scriitorii medievali au evitat subiectul mileniului ori de câte ori și oriunde a fost posibil.”[84] Mai convingător, „temerile anului 1000” care lipsesc reprezintă un argument puternic că calculul AD a fost folosit după anul 1000. Concluzie Călugării creștini care copiază lucrări păgâne pe pergamente scumpe nu este credibil. Mai degrabă, avem toate motivele să credem că, ori de câte ori au pus mâna pe astfel de cărți, călugării fie le-au distrus, fie le-au răzuit pentru a reutiliza pergamentul. Prin urmare, Hochart concluzionează că aceste cărți din Roma imperială sunt falsuri. Dar cronologia revizuită a lui Heinsohn ne oferă acum o soluție mai satisfăcătoare: compoziția originală a acestor lucrări (secolul I) și copiile lor medievale (secolul IX cel mai devreme) nu sunt separate de șapte secole sau mai mult, ci de unul sau două secole cel mult. Secolul al IX-lea mai aparținea vremurilor romane, iar creștinismul era atunci la început. Asta nu elimină suspiciunea de fraudă medievală sau renascentistă, dar o reduce. În partea 2, „Cât de falsă este istoria Bisericii?”, m-am concentrat pe istoria Bisericii și am fost de acord cu Jean Hardouin (1646-1729), bibliotecarul iezuit care a ajuns la concluzia înspăimântătoare că toate lucrările atribuite lui Augustin (354-430 d.Hr.) ), Ieronim de Stridon (347-420 d.Hr.), Ambrozie de Milano (c. 340-397 d.Hr.), și mulți alții, nu ar fi putut fi scrise înainte de secolul al XI-lea sau al XII-lea și, prin urmare, erau falsuri. Acum putem considera că Hardouin a avut dreptate și dar a si greșit. El a avut dreptate când a estimat aceste lucrări mult mai tinere decât se pretindea oficial (deși poate cu o oarecare exagerare), dar nu a avut neapărat dreptate când a concluzionat că erau falsuri; dacă Augustin, Ieronim și Ambrozie aparțin într-adevăr, în timpul stratigrafic, cel mai devreme de la sfârșitul Evului Mediu timpuriu, nu este de mirare că atacă aceleași erezii ca și Biserica medievală care i-a promovat. Note [80] Heinsohn, „Crearea Primului Mileniu CE” (2013). Sursa: https://www.unz.com/article/how-long-was-the-first-millenium Traducerea: CD |
Distribuie!
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Comenteaza