Capitol glorios din Istoria Prostiei

Bătălia de la Kadesh, bătălia de la Gaugamela, bătălia de la Actium sau bătălia de la Tapae. Toate sunt confruntări militare memorabile. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, bătăliile s-au dat între două armate (cel puțin), așa cum este firesc. Și cu totul accidentale sunt situațiile în care o armată… s-a bătut singură. Povestirea pare absurdă, însă o astfel de „performanță” a fost obținută de către armata Imperiului Habsburgic, chiar dacă unii istorici au trecut-o sub tăcere ori au contestat-o. La acea vreme, în anul 1788, pe tronul imperial se afla Iosif al II-lea.

Armata imperială, formată în majoritate din austrieci, unguri, dar și din soldați aparținând altor naționalități din diferitele provincii, trebuia să se confrunte cu oastea Imperiului Otoman. Anterior, armata austriacă staționată lângă Belgrad, care cuprindea 172.000 de oastași, se confruntase cu malaria și, în numai 6 luni, pierduse 30.000 de luptători.

În toamna lui 1788, austriecii au decis că este cazul să tranșeze dur conflictul cu Imperiul Otoman. Așa că au pornit, din teritoriile locuite de către români, către Bulgaria, spre a ataca Vidinul. De la iscoade, conducătorii armatei austriece primiseră vestea că otomanii se mobilizaseră, la rândul lor, pentru bătălie, pornind la drum înspre adversarii lor.

Ca orice oaste a unui imperiu, cea habsburgică era o armată multinațională, în care erau necesare eforturi suplimentare, pentru depășirea barierelor lingvistice. Puternica oaste a Imperiului Habsburgic a ajuns la Caransebeș și fiindcă liderii săi nu cunoșteau poziția exactă a adversarului otoman s-a decis trimiterea unor unități de recunoaștere, alcătuite din husari unguri, pe malul celălalt al râului Timiș. În loc de turci, husarii au dat peste niște localnici care fabricaseră o mare cantitate de rachiu, pe care erau dispuși să-l vândă. Imediat ce s-au văzut în posesia băuturii, husarii au încins o petrecere strașnică, uitând repede de turci și de îndatoririle ostășești, cu disciplina aferentă.

Văzând că husarii trimiși în recunoaștere nu se mai întorc și așteptându-se la ce-i mai rău, ofițerii austrieci de rang înalt, în frunte cu împăratul Joseph al II-lea, au decis să trimită alți soldați pe urmele lor. Aceștia făceau parte dintre trupele de infanterie. După trecerea râului, infanteriștii i-au reperat de îndată pe camarazii lor husari, care erau deja atinși de aripa lui Bachus. Infanteriștii n-au rezistat ispitei și, la vederea butoaielor, și-au cerut partea de rachiu. Însă husarii plătiseră băutura cu bani buni, astfel că n-au vrut să cedeze niciun strop. Au urmat discuții aprinse. De la ceartă s-a ajuns la o bătaie generală, între husari și infanteriști. A fost suficient să fie tras primul foc de armă, pentru ca în restul armatei habsburgice să se creeze impresia că a început atacul turcesc. În realitate, turcii erau departe.

Panica a pus stăpânire, cu repeziciune, peste uriașa armată a Imperiului Habsburgic. Curând, zgomotele iscate de gloanțele ce țâșneau pe țevile puștilor au fost acoperite de către bubuiturile puternicelor tunuri austriece, deoarece un gradat speriat a ordonat foc de artilerie. Ofițerii austrieci au încercat să restabilească disciplina dar trupa formată din ostași de diferite naționalități nu mai putea fi ținută sub control.

Joseph II

Unii încercau să fugă la adăpost, iar alții trăgeau la întâmplare, prin întunericul care se lăsase. Frica îi făcea să vadă soldați inamici pretutindeni, în fiecare siluetă mișcătoare. Dintr-un conflict minor, pornit de la împărțirea rachiului, s-a ajuns la o luptă de amploare. O luptă oarbă, în sânul aceleiași armate și, ce-i mai puțin onorant, în lipsa oricărui inamic.

Bătălia de la Caransebeș a durat ore întregi, în întunericul brăzdat de către zecile de mii de strigăte de groază și furie lansate în diferite limbi, pe care mulți oastași le interpretau ca venind de la niște ipotetici atacatori otomani. Se spune că, în haosul creat, însuși împăratul s-a aflat în pericol, după ce a căzut de pe cal.

Rezultatul incredibilei bătălii? Mii și mii de morți și răniți, pe care otomanii uluiți, dar bucuroși de o asemenea victorie ușoară, i-au găsit la fața locului, după ce austriecii s-au retras cu moralul la pământ, la lăsarea zorilor și la vederea dezastrului pe care singuri l-au creat, prin lipsa de disciplină, de comunicare, de precauție.

Bătălia de la Caransebeș își are locul său în galeria dezastrelor militare și a confruntărilor pierdute din motive ridicole. A fost o confruntare de pomină, pierdută rușinos de către Imperiul Habsburgic, spre a rămâne în memoria unora dintre români sub numele de „Bătălia Țuicii”!