Călin Kasper în apărarea lui Franz Josef

Publicat de |2018-07-31T23:10:02+00:0031 iulie 2018|Textele altora|
  • De ce l-au urât austriecii pe Avram Iancu?

    Domnul Ionuţ Ţene ne asigură că, în calitatea domniei sale de istoric, a citit aproape toată bibliografia referitoare la Avram Iancu, cautând, ne spuna dansul, fară însă să găsească, „nicio explicaţie istorică logică despre comportamentul deplorabil şi nerecunoscător al austriecilor faţă de Avram Iancu”.

    După părerea mea, atunci când îmbraci haina istoricului ai nevoie nu numai de documentare, ci mai ales de logică şi de simţ psihologic ca să poţi interpreta corect faptele pe care vrei să le prezinţi. Prima greşeală de logică o oferă titlul, pentru că acolo se face o afirmaţie cu caracter general pe care n-o poate confirma nimeni, aşa cum nu poate fi confirmată nicio afirmaţie generală cu referire la un neam:(toţi) ruşii sunt beţivi, (toţi) românii sunt hoţi, (toţi) nemţii sunt proşti, etc. Mult mai uşor este să dovedeşti că asemenea afirmaţii sunt false, pentru că ai nevoie de un singur rus care nu este beţiv, de un singur român care nu fură şi de un singur neamţ care bubuie de deştept ca să infirmi astfel de aberaţii pe care ştiinţa logicii le denumeşte drept „generalizări nepermise”.

    O altă afirmaţie cu care eu nu sunt de acord este aceea că Avram Iancu şi moţii lui au luptat pentru împăratul de la Viena. E o afirmaţie des întâlnită în literatura de după anul 1848, dar asta nu o face adevărată. A fost doar o coincidenţă că austriecii şi românii au fost de aceeaşi parte a baricadei, având la 1848-49 un duşman comun: insurgenţii maghiari ai lui Kossuth. De ce dar, întreb eu, trebuiau să fie austriecii recunoscători românilor, de vreme ce fiecare a luptat pentru scopuri proprii? Nu împăratul a venit la români să le ceară sprijinul, ci românii au hotărât la Blaj să trimită o delegaţie de 30 de persoane la împăratul, ca să-l asigure de loialitatea lor. Aşa au cerut-o la ora aceea interesele româneşti, ca să ne sprijinim pe monarhia austriacă contra pericolului maghiar. În istoriografia românească se pedalează şi pe faptul că românii au primit „numai” 1500 de puşti şi alea stricate, deşi nu ştie nimeni câte dintre ele au trebuit reparate. Nu erau toate stricate şi dacă le-au primit, e totuşi un act de bunăvoinţă, pentru că puteau să nu ne dea nici una. Iar prin familia Şuluţiu, veneau la Abrud sacii cu praf de puşcă trimişi de la Alba Iulia de austriecii care ne urau, nu-i aşa, de moarte, după cum ne asigură autorul articolului.

    Altă expresie ciudată este şi aceasta: Deşi rus, generalul Lüders şi-a dat perfect de bine seama despre relaţiile dintre români – maghiari – austrieci. Când spui „deşi”, ai deja în minte că e vorba de o excepţie, de ceva care în mod normal nu se întâmplă. Deci deşi rus, adică mujic prost, totuşi generalul Lüders a fost în stare să vadă clar lucrurile. Acel „deşi” arată mirarea nelalocul ei a autorului, că un rus a fost capabil de o astfel de performanţă intelectuală. Trebuie totuşi precizat că Lüders provenea dintr-o familie germană venită în Rusia înainte de războaiele napoleoniene.

    Este de asemenea discutabil când spui despre austrieci că au fost laşi şi fricoşi. Au fost două bătălii, prima bătălie a Sibiului şi bătălia de la Salinele Sibiului (Ocna Sibiului) in iarna lui 1849 unde Bem a fost bătut măr de trupele austriece.

    După înfrângerea insurgenţilor maghiari, la Viena s-a pornit un cortegiu nesfârşit de delegaţii ale unora şi altora, care cereau în numele loialităţii lor faţă de împărat beneficii, teritorii, favoruri. Saşii mai ales, care n-au făcut mai nimic, erau printre primii. Chiar şi ungurii aveau oamenii lor, care cereau una sau alta. Croaţii şi sârbii (pe drept) cereau şi ei ba autonomie, ba libertate religioasă, fiecare ce-l durea sau ce poftea. Doar românii stăteau în nemişcare, crezând că faptele lor de arme sunt cunoscute la Viena. Ori acolo nu se ştia nimic din toate astea. NIMIC!

    Norocul românilor a stat atunci într-un singur om, ca de mai multe ori în istoria noastră. (Pe aceşti oameni eu i-am numit în cărţile mele istorice Oameni Aleşi, trimişi de Dumnezeu în ajutorul naţiei române). Numele lui era Ioan Maiorescu, cel care îndeplinise funcţia de diplomat acreditat pe lângă Dieta din Frankfurt şi care, după înfrângerea revoluţiei din Germania, pe drumul de întoarcere, s-a oprit la Viena. Acolo, văzând cum toţi nechemaţii se înghesuie în audienţe la împăratul şi pe la ministere, el, românul verde din Bucerdea Grânoasă (10 km de Blaj) şi care conoştea faptele de arme şi jertfa românilor,s-a pus să scrie un memoriu şi l-a dus la cancelaria împărătească. Acel raport bine întocmit şi bine scris, a provocat multă uimire şi a tulburat mult apele cancelariei vieneze. Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu, familie care se trăgea din spiţa învăţatului Petru Maior) a fost invitat apoi la o audienţă, unde a impresionat din nou prin germana aleasă pe care o vorbea şi comportare demnă. Această impresie pozitivă a dus la luarea deciziei de către curtea vieneză de a-l trimite pe Maiorescu în Munţii Apuseni, unde urma să ajute la scrierea unor Rapoarte cu faptele românlor de la 1848-49. Rapoartele urmau să fie scrise după amintirile şi însemnările celor mai importanţi tribuni: Iancu, Axinte şi preotul unit de la Roşia Montană, Balint.

    Acum o întrebare pentru toată lumea: dacă Viena habar nu avea cine este Iancu şi a simţit chiar nevoia să se informeze, cum puteau austriecii să urască un necunoscut? Dacă întradevăr a fost la un moment dat ură, ea trebuie să fi apărut mai târziu şi asta e de datoria istoricilor să facă precizările necesare. Această intervenţie a lui Maiorescu cât şi bunăvoinţa austriecilor de a-l sprijini ca să redacteze acele Rapoarte au dus la apariţia a trei din cele cinci lucrări istorice fundamentale pe care se sprijină istoriografia românească. Celelate două sunt:
    1) Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară (2 vol.)
    2) George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă (3 vol.).

    Deci în concluzie, imediat după încheierea conflictului cu insurgenţii maghiari putem vorbi cu referire la împăratul Franz Iosef şi la administraţia de la Viena de neştiinţă, curiozitate, interes de a afla şi faptele românilor (care le rămăseseră necunoscute) şi de bunăvoinţă. În nici un caz nu se poate vorbi la acel moment de ură.

    Referitor la „gubernatorele” Wohlgemuth, va urma o altă intervenţie, pentru că este nedrept pentru memoria lui de a-l face „şiret”, fără a spune despre el că a fost un guvernator drept şi cinstit, care a luat de multe ori apărarea românilor atunci când dreptatea era de partea lor.

    N-am scris acest articol contra dumnului Ţene. Nu-l cunosc nici ca om, nici ca istoric. Dar când mi se pare că cineva prezintă anumite evenimente istorice cu greşeli mai mari sau mai mici, atunci cred că e de datoria mea să intervin, indiferent de risc. Noi românii nu avem nevoie să-i facem pe alţii mai mici, ca să ni se pară că suntem noi mai mari. Nu e nici deontologic şi nici în spiritul adevărului. Admit şi că s-ar putea să fiu eu de partea greşelii. Domnul Ţene are posibilitatea, dacă doreşte. să intervină şi să arate că n-am dreptate şi de ce.