Cahalul evreiesc – faceți cunoștință

Dumitru Buta

Răspund domnului Marian A. pentru CAHALE.

Cahalul elementar
Comunitatea evreiască este guvernată de Cahal, instituţie nu numai religioasă, dar şi politico-economică. Cu alte cuvinte, Cahalul exercită autoritatea naţonală (dominaţia) şi administrează averile asociaţiei (proprietatea).
Cahalul se compune din:
a) un haham sau rabin, care este un fel de preşedinte;
b) o mulţime de slujbaşi, laici, cum s-ar spune: boscherimi, roschimi, tuvimi, icovimi, gaboimi, dainoimi, chebuini. Aceştia sunt aleşi de către „assif” sau Adunarea Comunităţii ovreieşti, care se reuneşte în acest scop, odată pe an, la Paşte.
Dintre aceşti slujbaşi, unii formează un tribunal, „Bet-Din”, chemat să judece confictele care se ivesc printre ovrei., care, sunt astfel scutiţi să alerge la tribunalele creştinilor. Acest tribunal este pus sub autoritatea Cahalului. De altfel, el este condus derabin, care este şi şeful Cahalului.
De altfel, diferite instituţii ale statului talmudic îşi au reşedinţa în curtea principalei sinagogi:
I. Şcolile talmudice ale Cahalului;
II. Veniturile Cahalului (proprietatea);
III. modul cum Cahalul îşi exercită autoritatea (dominaţia).
„Rabinii nu sunt, ca preoţii sau păstorii comunităţilor creştine, miniştrii necesari ai cultului nostru. Slujba rugăciunilor, în sînul templelor, nu este efectuată prin intermediul lor. Ei nu sunt confidenţii conştiinţei noastre. Puterea lor nu face nimic pentru mîntuirea sufletelor. Funcţiile lor preoţeşti se rezumă la serbarea nunţilor (pe care un simplu laic poate tot aşa de binr s-o îndeplinească), iar atribuţiile lor se limitează la pronunţarea din anvon an unui mic număr de rugăciuni… Diploma de rabin se potriveşte cu toate profesiile… şi astfel numărăm printre noi hahami în barou, hahami în prăvălii şi hahami vînzători în bîlciuri. Rabinii sunt evrei care au o conştiinţă adîndă despre Talmud… dar ei nu posedă elementele unei ştiinţe utile şi, cei mai mulţi, nu ştiu nici întrebuinţarea limbii naţionale. Alipirea lor fanatică la nişte practici absurde, pe care timpul şi raţiunea le-au lepădat, este un titlu la consideraţia lor reciprocă şi la veneraţia ortodocşilor.
Îngîmfarea lor este tot atît de excesivă cît le este de adîncă ignoranţa. Dacă invoci luminile lor religioase, ei opun ministerele, dacă îi grăbeşti, ei strigă că eşti contra religiei, dacă stăruieşt, se supără. Ei au fatuitatea puterii şi voinţa intoleranţei.
(Evreul Singer, „Des consistoires en France”, Paris 1820. )
În ceea ce priveşte slujbele lor spirituale, rabinii sunt slabi şi nuli. Cît timp israeliţii vor avea, ca interpreţii religiei, nişte tăbăcari, nişte zarafi, nişte negustori ambulanţi, şi chiar nişte cămătari – căci mulţi dintre ei îndeplinec aceste noble şi liberale profesii – nu se vor găsi niciodată la înălţimea epocii.

Prin, urmare:
1. Cahalul este guvernul naţional, bine organizat, al societăţii ovreieşti.
2. Cahalul există şi azi, în fiecare comunitate ovreiască.
3. În Cahal chiar se pedepsea cu moartea, o practică ulterior criticată de evreii, atunci cînd au avut nevoie de „democraţie.”
La aceste concluzii, N. Paulescu ne mai adaugă cîteva:
– Cahalul există şi la noi, în România, unde este numit Administraţia Comunităţi ovreieşti.
– Altădată, el era cunoscut sub numele chiar de Cahal. Astfel, în anumite documente oficiale ale Moldovei, pe la începutul ultimului veac, se găseşte cuvîntul Cahal, care indică, fie comunităţile evreieşti, fie pe reprezentanţii jidovilor. Aşa de exemplu, în o anaforă din 1850, citim: „Ovreii au, ca garanţie, Cahalul naţiei lor.”
Posted in Uncategorized | Etichetat: Cahal, Iacob Brafmann, jidani, N. Paulescu | 1 Comment »

Evoluţia Cahalelor în istorie
Posted by Ştefan Bolocan pe iulie 12, 2010
În acest articol, vom analiza, după afirmaţiile unui autor evreu, istoria acestei organizaţii, aflînd modul în care, Statul jidovesc a supravieţuit aproape 2 milenii în condiţiile aperentei sale dispariţii. Acest autor este Bernard Lazare.
„Iată ce scrie Bernard Lazare despre Repulicile – adică Cahalele sau Comunităţile – pe care jidovii le-au posedat pretutindeni şi întotdeauna, chiar înainte de distrugerea Ierusalimului.
„Jidanii… care se aşezau în ţări străine, se grupau în catiere speciale şi… alcătuiau o societate deosebită.
Pretutindeni, în Alexandria, în Antiohia, în Asia Mică, în oraşele greceşti ale Ioniei,… ei formară asociaţii corporative în capul cărora era pus un etnarh,… care exercit asupra lor autoritatea civilă şi justiţia, cu ajutorul unui sfat de bătrîni şi a unui tribunar particular.
Sinagogile erau… un centru al vieţii religioase şi publice. Jidanii se adunau în casele lor de rugăciune nu numai pentru ca să asculte citirea legii, dar şi pentru ca să vorbească despre afacerile lor, pentru ca să-şi comunice părerile lor practice.
Toate Sinagogile erau legate unele de altele, formînd o vastă asociaţie federativă, care-şi întindea reţeaua asupra lumii antice. Ele îşi trimiteau emisari, se ţineau unele de altele în curentul evenimentelor a căror conştiinţă le era de folos, se sfătuiau şi se ajutau reciproc…
În fiecare cetate, ovreiul era sprijinit de comunitate; era primit frăţeşte cînd sosea ca emigrant sau colonist; era protejat şi susţinut. I se dădea voie să se stabilească şi beneficia de lucrul asociaţiei, care îi punea la dispoziţie toate resurele sale. El nu venea ca un străin, care a re de gînd să întreprindă o cucerire grea, ci ca un om bine înarmat, avînd alături de dînsul protectori, prieteni şi fraţi…
La Roma, unde numărul lor fu considerabil, ovreii au fost tot atît de strîns uniţi între dînşii… ca şi în oraşele Orientului. Cînd Imperiul Roman se prăbuşi şi cînd catolcismul triumfător se răspîndi, comunităţile jidoveşti nu se schimbară. Ele erau organisme foarte puternice şi aveau o viaţă colectivă extrem de activă, care le-a permis să reziste.
De altminteri, sinagogile îşi păstraseră autoritatea. Dacă jidanii erau supuşi legilor aspre ale regatelor şi împărăţiilor, ei aveau o cîrmuire proprie: consilii de bătrîni, tribunale – la hotărîrile cărora se supuneau – iar Sinoadele lor interziceau unui israelit, sub pedeapsa blestemului, de a chema în judecată pe un coreligionar, înaintea unui tribunal creştin…
Comunitatea jidovească, Cahalul, era bine înarmată împotriva celor ce încălcau datoria solidarităţii; ea îi lovea cu afuriseania, pronunţînd în contra lor Cherem-Ha-Cahalul, adică blestemul comunităţii…
În zilele noastre încă, în ţările unde jidanii trăiesc sub un regim de excepţie, organizaţie puternică a Cahalului subzistă” (B. Lazare, „L’antisemitisme”).”

Concluzii:
1.Oriunde ar fi, jidanii se grupează în Cahale.
2. Acest fel de a se organize le este specific încă din antichitate, întrucît ei formau o comunitate puternică înainte încă de căderea Imperiului Roman.
3. Toate adunările lor aveau loc în cadrul Sinagogilor. Tot acolo, ei purtau discuţii cu privire la afacerile lor. Acelaşi lucru – îmbinarea serviciului divin cu discuţiile despe partea fiannaciară – le descoperim la protestanţii de azi. De aici, suntem îndreptăţiţi să credem că sectele „creştine” poartă în ele influenţe jidoveşti.
4. Tot prin intermediul puterii financiare a Cahalului, fiecare jidan nou-venit în comunitate era susţinut financiar pentru a se „aranja”. Astfel, comunitatea jidănească a crescut de-a lungul istoriei prin faptul că membrii ei se ajutau reciproc.
5. Numai datorită organizării stricte din interiorul Cahalului, comunităţile jidaneşti au reuşit să supravieţuiască în condiţii istorice deosebit de grele: căderea Imperiului Roman, regimurile care le erau antipatice.
6. Înafară de legilă ţărilor în care trăiau, jidanii aveau şi mai au ca lege supremă legea lor proprie. Aceştia se supun în primul rînd legilor proprii, iar cei care le încalcă, pot fi chiar excluşi din comunitate, prin aplicare Cherem-Ha-Cahalului.
Esenţa Cahalului
În acest prim articol, vom reproduce un prim fragment din capitolul „Cahalul” din volumul „Spitalul…” de N.C. Paulescu. Apoi, vom încerca să tragem unele concluzii.
„Talmudul este legislaţia naţională a ovreilor – după cum Coranul este legislaţia naţională a arabilor.
Precum Coranul a creat imperiul musulmanilor – tot aşa şi Talmudul a organizat într-un Stat unic, pe jidovii răspîndiţi pe tot pămîntul.
„Talmudul – zice ovreiul Bernard Lazare – a reformat naţia jidovească, după împrăştierea ei.
Graţie lui, indivizi de origini diverse, formează un popor” (B. Lazare, „L’antisemitisme”).
Dar un asemenea Stat nu putea să existe de fapt, căci naţia ovreiască fusese lipsită de teritoriul său şi fusese împrăştiată printre alte naţii – mai mult sau mai puţin duşmane – jignite de năvălirea unui popor străin şi, în acelaşi timp, răufăcător.
În aceste condiţii, Statul jidovesc trebuia să fie ascuns, şi a persistat astfel, pînă azi, sub formă de Cahal.
Statul ovreiesc sau Cahalul este format, ca toate statele:
– din o putere centrală, a cărei autoritate suvearană se exercită asupra tuturor iudeilor din lume;
– din puteri secundare, subordonate celei dintîi şi a căror influenţă este mărginită la ovreii care se găsesc într-o singură ţară;
– din puteri elementare, cunoscute sub numele de Cahale propriu-zise, sau Comunităţi israelite, car-şi au sediul lîngă Sinagogă şi a căror acţiune se întinde numai asupra evreilor care locuiesc într-un oraş sau chiar într-o mahala.
Toate comunităţile unei aceleiaşi localităţi, au între ele relaţii foarte strînse şi delegaţii lor se reunesc, o dată pe an, într-un Sinod sau Congres jidovesc naţional.
Ele sunt legate, de asemenea, cu puterea secundară iudaică, a ţării. Aceasta din urmă se adună, din timp în timp cu acelea ale altor ţări, formînd un Sinod sau Congres jidovesc internaţional.”
Aici se cuvine să tragem unele concluzii de rigoare.
1. Talmudul este carte „sfîntă” a jidanilor. Aceasta este factorul care o înlesnit organizarea „în state în state” a ovreilor din întreaga lume.
2. Cahalul este o instituţie secretă, care fiinţează în taină, dat fiind faptul că jidanii sunt un popor străin în majoritatea statelor şi este, în acelaşi timp, un popor răufăcător.
3. Statul jidovesc este organizat în Cahale intenaţionale, naţionale şi locale, care se află într-o strînsă legătură unele cu altele.
4. Toate aceste Cahale se reunesc periodic pentru a „pune ţara la cale”, ca se exprimăm altfel. De notat că aceste reuniuni sunt ţinute într-un strict secret.
CAHALE = Instituția de conducere a unei comunități evreeșri locale,națipnale Cu un rabin presedinre cu un grup specializat pe domenii de activitate,cu o sinagogă.
MARELE CAHAL = instituția internațională care coordonează toate cahalele de pe teritoriile naținilor din lume.
Cahalul național din Polonia ajunseseră stat în stat.
Statul ovreiesc sau Cahalul este format, ca toate statele:
1. – din o putere centrală, a cărei autoritate suverană se exercită asupra tuturor iudeilor din lume;
2. – din puteri secundare, subordonate celei dintâi şi a căror influenţă este mărginită la ovreii care se găsesc într-o singură ţară;
3. – din puteri elementare, cunoscute sub numele de Cahale propriu-zise, sau Comunităţi israelite, care îşi au sediul lângă Sinagogă şi a căror acţiune se întinde numai asupra evreilor care locuiesc într-un oraş sau chiar într-o mahala.
Dominaţie .
Cahalul are autoritate absolută asupra ovreilor pe care îi guvernează.
Pentru ca să oblige pe jidovi să se supună la deciziile sale, el recurge, împotriva îndărătnicilor, la mai multe mijloace de constrângere.
În caz de infracţiuni puţin grave, Cahalul poate să osândească, pe un ovrei, să-şi piardă dreptul de morein până ce se va supune.
El poate, de asemenea, să decreteze confiscarea averii jidovului nesupus, – bunăoară, zestrea unei femei vinovate.
„Luni, 5 Famus, 5562. Pe lângă aceasta, vinovata va pierde definitiv drepturile asupra dotei, care va fi în întregime confiscată, – afară de 500 de florini în rochii şi alte lucruri pe care le posedă. Doi delegaţi ai Cahalului vor fi prezenţi la îndeplinirea acestei sentinţe, supraveghind cu îngrijire”(*183(.
Dar mijlocul cel mai drastic de constrângere, este excomunicarea, – care se aplică jidovului ce „dispreţuieşte pe un haham, ce nesocoteşte Talmudul sau vorbele rabinilor, ce-şi vinde pământul unui nejidan, ce jură în contra coreligionarilor înaintea unui tribunal neovreiesc, etc…”(*184).
Excomunicarea are două grade: ea este mică sau mare. În primul grad sau Niddui, excomunicatul trebuie să trăiască izolat şi separat de ceilalţi, – de care să stea despărţit, cel puţin de patru coţi. El nu poate să se apropie decât de nevastă şi de copii.
În timpul excomunicării, nu îi este permis să se spele, nici să se tundă. Dacă moare, judecătorul cere să i se pună o piatră pe sicriu, ca să arate că mortul ar fi meritat să fie ucis cu pietre, fiindcă nu s-a pocăit şi a fost dat afară din comunitate.
De altfel, nimeni nu trebuie să-l plângă sau să-i însoţească cadavrul, – nici măcar rudele lui.