Ca răspuns la MOȘU.Moșule,
conduci enunțul spre o decizie juridica greu de probat: fraternizarea cu inamicul, greu de probat prin elemente arhaice: felinarul aprins in cosul de fum pe timpul alarmaie AA!
A – Iti explic un lucru, care pe atunci nu prea se respecta, Regimul de iluminare si anume: pastrarea regimului de iluminare de la momentul aparitiei avioanelor sovietice de bombardament in picaj sau orizontal, intrucat, mai ales noaptea, pilotii vad localitatile de la cam 10-15 km, iar daca tu stingi lumina pentru camuflaj le-ai oferit un element de certitudine in plus! Asa ca este mai corect sa pastrezi regimul de iluminare pe timp de noapte, mai ales ca pe zona aliniamentl Suceava-Iasi-Botosani-Vaslui nu prea erau radare atunci! daca ar fi fost radare acestea descopereau formatiile de avioane sovietice de la distante mari (cam 150 – 250 km) si era ok cu oprirea iluminarii urbane pentru camuflaj!
Spre deosebire de frontul de vest, unde Aliații efectuau bombardamente strategice de la mare înălțime (peste 7.000 m), războiul din est a fost unul predominant terestru și tactic. Avioanele rusești erau proiectate să sprijine direct trupele de la sol, ceea ce necesita contact vizual clar cu ținta și precizie maximă, imposibil de obținut de la înălțimi mari fără tehnologie avansată de ochire.
Dar iata cum statea ROU din pdv al supravegherii aeriene:
*în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a utilizat sisteme radar moderne pentru avertizarea timpurie și supravegherea spațiului aerian, fiind printre primele țări din lume care au beneficiat de această tehnologie datorită alianței cu Germania.
Tehnologia utilizată
Sistemul de apărare antiaeriană al României a fost integrat cu cel german și s-a bazat pe două tipuri principale de radare, furnizate de către Luftwaffe începând cu anii 1942-1943:
Radarul Freya (FuMG 80): Era o stație de avertizare timpurie cu o rază de acțiune de aproximativ 150-200 km. Acesta detecta apropierea formațiunilor de bombardiere aliate și transmitea datele către centrele de comandă.
Radarul Würzburg-Riese (FuMG 65): Era un radar de supraveghere și dirijare, mult mai precis, utilizat pentru a „agăța” țintele individuale și a dirija focul artileriei antiaeriene sau interceptarea de către avioanele de vânătoare pe timp de noapte.
Organizarea și Amplasarea
Aceste radare au fost esențiale pentru protejarea zonelor strategice, în special a regiunii petroliere Ploiești și a capitalei București.
Rețeaua de monitorizare: Radarele făceau parte dintr-o rețea complexă care includea și posturi de pândă vizuală și auditivă. Informațiile erau centralizate în puncte de comandă, precum cel de la Otopeni.
Contribuția în luptă: Eficiența acestor radare a fost demonstrată în timpul unor operațiuni majore, precum Operațiunea Tidal Wave (1 august 1943), când bombardierele americane B-24 Liberator au fost detectate încă de la intrarea în spațiul aerian românesc, permițând pregătirea apărării.
#După 23 august 1944, o parte din acest echipament a fost capturat sau preluat de forțele sovietice, formând baza tehnică pe care s-a construit ulterior brațul de radiolocație al armatei române în perioada postbelică.
**Amplasarea radarelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost concentrată în zonele de maximă importanță strategică, pentru a proteja resursele petroliere și nodurile de comunicații. Deși inițial au fost puține la număr (aproximativ 6 stații principale de producție germană: 3 Freya și 3 Würzburg), rețeaua s-a extins pe măsură ce atacurile aliate s-au intensificat.
1. Zona București – Otopeni (Centrul de Comandă)
Bucureștiul a fost nucleul apărării, fiind protejat de radare Würzburg-Riese amplasate în imediata apropiere a capitalei.
Otopeni – Băneasa: Aici funcționa principalul centru de colectare a datelor. Prima companie de radiolocație a fost dotată ulterior tot în zona București – Băneasa.
Periferia Bucureștiului: Stații Würzburg-Riese (FuMG 65) au fost fotografiate și documentate în 1944 ca fiind amplasate în teren pentru a ghida artileria antiaeriană ce proteja orașul.
2. Zona Ploiești – Valea Prahovei (Obiectivul Tidal Wave)
Ploieștiul era cel mai bine apărat punct din România din cauza rafinăriilor de petrol.
Dispunere circulară: Radarele erau dispuse în jurul orașului pentru a oferi o acoperire de 360 de grade, permițând detectarea bombardierelor americane B-24 Liberator în timpul celebrului atac din 1 august 1943.
Puncte de interceptare: Stațiile Freya (pentru alertă timpurie) erau plasate pe axa de zbor a inamicului, adesea în zone mai înalte spre nordul județului Prahova, pentru a mări raza de detecție.
3. Litoralul și Dobrogea (Avertizare Timpurie)
Pentru a detecta avioanele care veneau dinspre Mediterana (Libia/Italia) sau deasupra Mării Negre, stațiile au fost plasate strategic pe coasta României.
Constanța și împrejurimi: Radarele Freya erau utilizate pentru a monitoriza mișcările aeriene și navale din bazinul pontic.
Gura Dunării: Posturi de pândă dotate cu echipament de detectare au fost semnalate în zonele costiere pentru a preveni atacurile surpriză
4. Alte Locații și Aerodromuri Strategice
Transilvania: Există înregistrări despre utilizarea unor terenuri de aterizare de urgență ale Luftwaffe (cum ar fi la Aiud sau Alba Iulia) unde unitățile de comunicații și radiolocație puteau fi dislocate temporar pentru a acoperi flancurile.
Vestul României: Spre finalul războiului (1944), pe măsură ce frontul se apropia, radare mobile au fost deplasate spre vest pentru a acoperi rutele de retragere.
Multe dintre aceste locații au fost alese de specialiștii germani din Misiunea Militară Aeronautică Germană în România, condusă de generalul Alfred Gerstenberg.
În mod surprinzător, până spre finalul anului 1943, zona Moldovei a fost mult mai slab acoperită cu radare față de sudul țării. Explicația este strategică: principala amenințare venea dinspre sud și vest (bazele americane din Italia și Africa de Nord), care vizau petrolul de la Ploiești.
Totuși, pe măsură ce frontul de est s-a apropiat în 1944, situația în Moldova s-a schimbat radical:
1. Iași și Suceava (Linia frontului)
Odată cu ofensiva sovietică, radarele germane de tip Freya și unități mobile de detecție au fost aduse de urgență pentru a monitoriza aviația sovietică.
Iași: Au existat stații mobile de dirijare a vânătorii (aparținând Luftwaffe) care operau în sprijinul Corpului I Aerian român. Acestea erau esențiale pentru interceptarea avioanelor de asalt rusești (Iliushin Il-2).
Suceava: Fiind un punct cheie în „Poarta Târgu Neamț”, zona a fost monitorizată pentru a preveni încercuirea trupelor româno-germane, însă aici se foloseau mai mult posturi de pândă vizuală dublate de radio-goniometre.
2. Botoșani și Vaslui
În aceste zone nu au existat stații radar fixe de mare putere (ca cele de la Otopeni).
Posturi de pândă (P.P.): Aceste județe erau înțesate de rețeaua de monitorizare vizuală și acustică. Observatorii români raportau prin telefon sau radio trecerea avioanelor către centrele de alertă.
Unități mobile: În timpul retragerii din 1944, unități germane dotate cu radare pe șasiu auto au tranzitat Moldova, oferind acoperire temporară pentru aerodromurile de campanie.
De ce a fost Moldova „neglijată” inițial?
Prioritatea Zero: Paza rafinăriilor din Prahova era vitală pentru tot efortul de război al Axei.
Tehnologia Sovietică: În primii ani, aviația sovietică nu efectua bombardamente strategice masive de noapte sau de la mare altitudine care să necesite radare complexe (precum Würzburg).
Relieful: În nordul Moldovei, relieful deluros permitea o supraveghere vizuală destul de eficientă prin rețeaua de posturi de pândă ale armatei.
Practic, radarele au apărut masiv în Moldova abia când regiunea a devenit teatru de operațiuni active (martie-august 1944), fiind folosite direct pentru lupta tactică, nu doar pentru avertizare timpurie.
***Avioanele rusești din Al Doilea Război Mondial operau la înălțimi foarte diferite, în funcție de tipul misiunii și de modelul aparatului, dar majoritatea atacurilor pe frontul de est aveau loc la altitudini mici și medii (sub 4.000 de metri).
Categorii de înălțime în funcție de avion
Avioanele de asalt (Shturmovik – Il-2):
Altitudine ultra-joasă: Executau atacuri la doar 6–20 metri deasupra solului pentru a surprinde inamicul și a folosi relieful ca mască.
Bombardament în picaj ușor: Atacau de regulă de la o înălțime de aproximativ 50 de metri în zbor orizontal sau din picaje ușoare de 30 de grade.
Bombardierele tactice și de picaj (Pe-2, Tu-2):
Bombardament orizontal: Operau de obicei între 3.000 și 5.000 de metri.
Bombardament în picaj: Puteau începe picajul de la altitudini medii pentru a asigura o precizie ridicată asupra unor ținte punctuale (poduri, depozite).
Bombardierele strategice (Pe-8):
Acestea erau singurele care operau la înălțimi mari, putând zbura la peste 6.000–8.000 de metri pentru misiuni de lungă distanță (precum raidurile asupra Berlinului), însă au fost utilizate în număr foarte mic comparativ cu restul flotei.
Misiuni de hărțuire nocturnă (Po-2):
Faimoasele biplane folosite de „Vrăjitoarele Nopții” zburau la altitudini foarte mici, adesea oprind motoarele pentru a aluneca silențios deasupra liniilor inamice înainte de a lansa bombe de mici dimensiuni.
De ce zburau atât de jos?
Spre deosebire de frontul de vest, unde Aliații efectuau bombardamente strategice de la mare înălțime (peste 7.000 m), războiul din est a fost unul predominant terestru și tactic. Avioanele rusești erau proiectate să sprijine direct trupele de la sol, ceea ce necesita contact vizual clar cu ținta și precizie maximă, imposibil de obținut de la înălțimi mari fără tehnologie avansată de ochire, intr-un cuvant #saracie si lipsa tehnologie.

B – Si ca sa analizam exhaustiv subiectul sa ne reamintim ce s-a petrecut cu aviatia romana, cea mai scumpa categorie de forte, dupa ce bolsevicii au pus mana pe ROU, direct si prin cozi de topor:
^La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Aeronautica Regală Română (ARR) avea în dotare o flotă diversificată de aproximativ 621 de avioane. Aceasta includea atât modele proiectate și fabricate în România, cât și avioane achiziționate din străinătate sau produse sub licență.

B.1- Avioane de producție românească (IAR Brașov)
România avea o industrie aeronautică puternică, centrul principal fiind uzina Industria Aeronautică Română (IAR) din Brașov.
IAR 80 & IAR 81: Cel mai faimos avion de vânătoare românesc. La debutul său în 1939, era comparabil cu modelele de top ale vremii, precum Spitfire sau Bf 109. Varianta IAR 81 a fost adaptată pentru bombardament în picaj și atac la sol.
IAR 37, 38 & 39: Avioane biplane utilizate intensiv pentru recunoaștere tactică, observație și bombardament ușor.
IAR 79: Bombardier mediu bimotor, derivat din modelul italian Savoia-Marchetti SM.79, dar echipat cu motoare românești IAR.
Avioane de vânătoare (import sau licență)
Pe parcursul războiului, dotarea a evoluat prin parteneriatele cu Germania și achiziții anterioare:
Messerschmitt Bf 109 (E și G): Principalul avion de vânătoare de înaltă performanță, utilizat de așii aviației române pe frontul de est.
PZL P.11 & PZL P.24: Avioane de concepție poloneză, produse și sub licență la IAR, folosite mai ales în prima parte a războiului.
Heinkel He 112: Un avion de vânătoare german achiziționat în număr limitat înainte de generalizarea modelului Bf 109.
Hawker Hurricane: Avioane de producție britanică, achiziționate înainte de intrarea României în alianța cu Axa.
Bombardiere și avioane de atac
Junkers Ju 87 „Stuka”: Celebrul avion de bombardament în picaj german, utilizat pentru sprijinul trupelor la sol.
Junkers Ju 88 & Heinkel He 111: Bombardiere medii germane folosite pentru misiuni de cursă lungă și bombardament tactic.
Henschel Hs 129: Avion de asalt blindat, specializat în distrugerea tancurilor.
Savoia-Marchetti SM.79: Bombardier de producție italiană, foarte apreciat de echipajele românești.

B.2 – Sovieticii au demontat si luat fabrica de avioane si nu numai
Procesul a fost unul sistematic și a vizat nu doar avioanele, ci întreaga infrastructură industrială de apărare a României.
Imediat după 23 august 1944 și mai ales după semnarea Convenției de Armistițiu din septembrie, sovieticii au început „recuperarea” bunurilor sub pretextul despăgubirilor de război sau al capturii de bunuri inamice.
Ce s-a întâmplat cu IAR Brașov:
Demontarea utilajelor: O mare parte din mașinile-unelte, bancurile de probă pentru motoare și echipamentele de precizie de la uzinele IAR au fost demontate și încărcate în trenuri cu destinația URSS.
Stocurile de piese și avioane: Avioanele aflate pe linia de montaj (în special cele de tip Messerschmitt 109 produse sub licență și IAR-uri) au fost confiscate.
Restricționarea producției: Uniunea Sovietică a interzis României să mai producă avioane de luptă, pentru a elimina orice potențial militar independent.
Reconversia forțată (Tractorul Brașov)
Pentru a se asigura că uzina nu va mai produce niciodată armament, sovieticii au impus schimbarea profilului de producție. Astfel, în 1946, fosta fabrică de avioane IAR a fost transformată în Uzina „Tractorul” Brașov.
Inginerii care proiectaseră avioane de vânătoare performante au fost forțați să proiecteze primul tractor românesc, IAR 22.
Documentația tehnică și planurile multor avioane românești au dispărut sau au fost distruse în acea perioadă pentru a șterge urma tehnologiei „capitaliste” sau de influență germană.
Alte uzine afectate
Nu doar IAR a suferit. Uzinele de armament din zona Reșița (UDR) sau fabricile de muniție din Cugir au avut aceleași probleme: utilaje de ultimă generație au fost luate sub formă de „captură de război”.

B.3 – Ce s-a întâmplat cu inginerii și proiectanții români după ce fabrica a fost închisă?
^Destinul inginerilor de la IAR a fost unul marcat de drame personale, dar și de o adaptare incredibilă. După ce fabrica a fost transformată în uzină de tractoare, elita tehnice a României s-a fragmentat în trei direcții principale:
a. „Exilul” la Tractoare
Mulți ingineri de geniu, precum Radu Viziru sau Ion Coșereanu (care lucraseră la IAR 80), au rămas la Brașov. Au fost forțați să-și aplice cunoștințele de aerodinamică și mecanică fină pentru a construi tractoare.
Primul tractor românesc, IAR 22, a fost practic proiectat de oameni care cu un an înainte calculau structuri de rezistență pentru avioane de vânătoare.
Deși munca era considerată „umilitoare” pentru nivelul lor, ei au reușit să facă din Uzina Tractorul un succes industrial pentru acea vreme.
b. Persecuția și Închisoarea
Deoarece mulți fuseseră școliți în Occident (Franța, Germania) sau colaboraseră strâns cu inginerii de la Messerschmitt, au fost priviți cu suspiciune de regimul comunist.
Ion Grosu, unul dintre principalii proiectanți ai IAR 80, a fost arestat și a suferit în închisorile comuniste.
Echipa tehnică a fost adesea acuzată de „sabotaj” dacă apăreau defecte la producția de tractoare, fiind considerați „dușmani ai clasei muncitoare” din cauza trecutului lor militar.

C. – Concluzii:
C.1 – Ca sa nu va mai intrebati de ce RAF (Forțele Aeriene Române) a stat atat timp cu MIG-15, 21, 23 (MIG-29 a fost cu resursa de final) si gama IAR 93 Vultur, IAR 99 Șoim, iar acum un trotinetist pune talpi pentru IAR 99 SM, 10 bucati, (Standard Modernizat), la Craiova, punandu-l intr-o situatie penibil forțata pe un specialist, kiar daca îi este coleg de partid.
C.2 – Daca atunci (dupa WW2) ni se fura de catre sovietici, azi, prin cele mai meskine și primitive suflete si minți autohtone, vorsa ni se fure tot ce a amai ramas, sub masca legiferarii și „efienticizării”.
Bai, esti prost? Bai esti nebun? Constituție mai este?
@Constituția României conține prevederi clare despre resurse și active, în special în Articolul 136 (Proprietatea).
Iată principalele puncte:
1. Bogățiile de interes public (Proprietatea publică)
Constituția stabilește că anumite resurse aparțin exclusiv statului și nu pot fi vândute, ci doar date în administrare sau concesionate. Acestea includ:
Bogățiile de orice natură ale subsolului (petrol, gaze, minereuri).
Căile de comunicație (autostrăzi, căi ferate).
Spațiul aerian.
Apele cu potențial energetic valorificabil, de interes public, plajele, marea teritorială și resursele naturale ale zonei economice.
2. Regimul activelor (Proprietatea publică vs. privată)
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile: nu pot fi înstrăinate (vândute), nu pot fi urmărite silit și nu pot fi prescrise. Ele pot fi doar date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate.
Proprietatea privată a statului (active precum clădiri, acțiuni la companii care nu sunt de importanță strategică națională) este supusă dreptului comun, adică poate fi vândută sau administrată mai flexibil.
3. Exploatarea resurselor
Constituția obligă statul (prin Articolul 135) să asigure:
Exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național.
Refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic.
4. Cine decide?
În cazul resurselor strategice, deciziile privind concesionarea sau închirierea acestora se fac în condițiile legii (de regulă prin hotărâri de guvern sau legi specifice adoptate de Parlament), respectând caracterul lor de proprietate publică.”

C.3 – Oare Guvernul Bolojan știe asta?
Aplicarea articolelor constituționale (în special Art. 136) în domeniul petrolului și gazelor se realizează prin Legea Petrolului (nr. 238/2004) și Legea Offshore. Acestea definesc modul în care statul rămâne proprietar, dar permite companiilor private să extragă resursele.
1. Statul este proprietar, investitorul este „locatar”
Conform Constituției, resursele subsolului sunt proprietate publică exclusivă a statului.
În practică:
Acordul petrolier: Statul nu vinde zăcământul, ci acordă o concesiune prin Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM).
Durata: Concesiunea se oferă pe o perioadă de până la 30 de ani, cu posibilitatea de prelungire cu încă 15 ani.
Proprietatea asupra resursei: Petrolul și gazele devin proprietatea companiei abia după momentul extracției (la „gura sondei”), în schimbul plății unor taxe către stat.
2. Cum încasează statul banii? (Redevențele)
Deoarece resursele sunt active ale poporului, companiile plătesc o „chirie” numită redevență petrolieră.
Procente: Pentru zăcămintele de pe uscat (onshore), redevențele variază între 3,5% și 13,5% din valoarea producției brute.
Noutate 2025-2026: Guvernul a anunțat recent o creștere cu 40% a redevențelor pentru licențele preluate de OMV Petrom la privatizare, pentru a asigura o „parte echitabilă” din exploatare.
3. Regimul special Offshore (Marea Neagră)
Pentru gazele din Marea Neagră (precum proiectul Neptun Deep), statul a aplicat un regim fiscal diferit prin Legea Offshore:
Împărțirea profitului: Statul român încasează aproximativ 60% din veniturile generate de exploatare (prin redevențe, impozit suplimentar și impozit pe profit), în timp ce investitorii (OMV și Romgaz) păstrează 40%.
Dreptul de preemțiune: Statul are prioritate la cumpărarea gazelor extrase pentru a asigura consumul intern în caz de criză.
4. Administrarea și Controlul
Statul exercită controlul asupra acestor active prin:
ANRM: Gestionează licențele și monitorizează producția.
ANRE: Reglementează prețurile și distribuția pe piața internă.
ACROO: Autoritate specializată pentru siguranța operațiunilor din Marea Neagră.
În esență, deși statul nu mai extrage singur gazele (decât prin Romgaz, unde este acționar majoritar), el aplică principiul constituțional prin faptul că nu cedează titlul de proprietate asupra zăcământului, ci doar închiriază dreptul de a-l exploata contra unor beneficii financiare.

#In definitiv mai putin intereseaza daca stie sau nu economie, drept, legislatie din 2 motive:
1- trebuia sa stie, conform functiri ocupate;
2- are zeci de consilieri si ministri pe domeniu.

O intrebare totuși exista:
În afara pozitiei de sclavete, neam de iobag, cu care tu ai mers la Viena si nu ei au venit la București, cu ce drept si cu ce mandat ai prelungit dreptul de exploatare, Ilie?
Erau gazele mă-tii și noi nu știm?