Radu
radu.g@yahoo.com
BUNĂ DIMINEAȚA ITALIA, BLACK ROCK ESTE AICI
De Lorenzo Maria Pacini – https://strategic-culture.su/news/2024/10/08/good-morning-italy-its-black-rock-here
Astăzi un nou stăpân se adaugă la oligarhia plebiscitară a sclaviștilor Italiei: BlackRock.
Conducerea Giorgiei Meloni aduce o mare bucurie italienilor: imigrație neîngrădită, taxe și accize care apar ca ciupercile după o ploaie de toamnă, prețurile alimentelor crescând vertiginos, refuzul libertății de a demonstra și chiar un premiu frumos la Consiliul Atlantic. Un succes răsunător. Pentru a încununa totul mai departe, el a considerat de cuviință să-l invite pe monstrul financiar american Black Rock să facă cumpărături în Italia.
BlackRock aterizează în Italia
La sfârșitul lui iulie 2024, gigantul BlackRock, cel mai mare fond de investiții din lume, a înregistrat pierderi fără precedent, înregistrând 1,7 trilioane de dolari scăpați în fum în câteva luni.
A-ti auzit bine, da, 1,7 trilioane de dolari, o mie sapte sute de bilioane dolari.
În august, s-a descoperit că directorii de top ai fondului american, cum ar fi CEO-ul Larry Fink și președintele Shapiro, și-au vândut acțiunile pentru 54 de milioane de dolari.
Fondul în care este stocată bogăția celor mai puternice familii de bănci din lume dispare, iar rechinii care îl conduc păreau să decoleze discret.
Anumite mișcări ar fi trebuit să ne spună că ceva era pe cale să se întâmple. Nu este niciodată ușor să prezici rostul problemei, deoarece acestea sunt tranzacții financiare la niveluri foarte înalte și regiunile ascunse pot fi multe. Cert este că o fugă de capital, sau mai degrabă o vânzare, sugerează întotdeauna ceva negativ.
Și ceva s-a întâmplat într-adevăr.
Meloni a mers la New York pe 23 septembrie pentru a primi Global Citizen Award, un premiu din partea Consiliului Atlantic, principalul think tank al NATO. Ea primește statueta de la Elon Musk și în discursul său revendică apărarea așa-ziselor „valori occidentale” ca răspuns la autocrațiile din restul lumii. Evenimentul, trebuie remarcat, a avut loc împreună cu cea de-a 79-a Adunare Generală a ONU, doar ca o amintire a cine este responsabil de cine.
Meritele primului ministru italian?
Sprijinul său pentru Uniunea Europeană, suma mare de bani și armament trimisă Ucrainei, președinția G7 în 2024 și munca depusă pentru consolidarea Alianței Atlantice. O adevărată „fată americană”.[scoala Soros]
A doua zi, încântată de sărbători, Meloni s-a întâlnit față în față cu Fink, șeful BlackRock. Care – aflăm – ar putea ajuta guvernul în multe feluri. Desigur, după cum știm, ajutorul nu este niciodată „gratuit”, ci implică întotdeauna o contrapartidă. Ce trebuie să fi spus cei doi unul altuia?
Primele mișcări financiare
Ne place sau nu, în ultimele zile, guvernul Meloni a autorizat BlackRock să depășească pragul de 3% la Leonardo, principala companie din sectorul de apărare sub pavilion italian. De altfel, fondul american a devenit singurul acționar privat cu o astfel de participație. Acesta este un alt salt calitativ în prezența în Italia a unuia dintre cele trei mari fonduri de investiții, Black Rock,
Vanguard și State Street, care sunt acum principalii investitori străini în companii listate la Bursa de Valori din Milano. BlackRock este prezent la propriu peste tot: bănci precum UniCredit, BPM, Mediobanca, Intesa San Paolo, dar și companii precum Ferrari, în sectorul telecomunicațiilor cu Prysmian, în farmaceutice cu Stellantis, în energie cu Eni și Enel și în alte multi-utilități.
Dar asta nu este tot: la orizont se află problema privatizărilor anunțate, o afacere foarte serioasă. Pentru ca conturile Legii bugetului să se întoarcă, guvernul trebuie să privatizeze cel puțin 6 miliarde de euro, din care jumătate au fost deja preluate prin privatizări în Eni.
Se pare că restul va fi preluat de la Poste Italiane, o companie de stat care a avut o creștere excelentă în 2024. Este planificat un alt atac asupra Ferrovie dello Stato, deja privatizată în mare parte de ani de zile, care se află în miza comisiilor guvernamentale. De asemenea, nu știm exact cât de mult i s-a promis lui Fink în sectorul energiei și tehnologiei, în special în ceea ce privește inteligența cibernetică și digitalizarea.
Aceste operațiuni reprezintă o stăpânire politică foarte puternică a SUA asupra Italiei, dar si asupra Europei în general. Probabil vor fi fuziuni mari de companii europene și fonduri de capital, sau poate ceva și mai mare. Ceea ce este deja clar este că suveranitatea politică, nu doar suveranitatea economică, este în continuare atacată și pusă în frâu. Pentru că știți, în secolul al XX-lea economia a depășit politica și a devenit motorul ei principal, după spusele lui Karl Marx.
Pe Drumul Bumbacului
Un rol central în toată această operațiune este aderarea la Drumul Bumbacului, din care Italia face parte ca țară lider în prima fază. PGII, Parteneriatul pentru Infrastructură și Investiții Globale, despre care am vorbit recent în legătură cu evenimentele de la Trieste, a fost creat pentru a încerca să contracareze Calea Mătăsoasă dorită de BRICS+, urmărind să conecteze Europa, Emiratele și India pentru a transfera gaze, petrol și mărfuri pe uscat.
Și mai interesant este că statul Israel a fost implicat și în proiect, care urma să acționeze ca port la Marea Mediterană… ajungând în cele din urmă la Trieste!
A scăpa de Hamas și de Hezbollah a fost poate o acțiune necesară pentru a duce la îndeplinire această strategie, care reunește cu forța SUA și UE.
Păcat că Axa Rezistenței nu este atât de slabă pe cât credeau oligarhii occidentali.
În New York, amintiți-vă, Netanyahu a arătat chiar două hărți despre Drumul Bumbacului, una intitulată „The Belssing” arătând Drumul Bumbacului și zonele afectate, cealaltă intitulată „Blestemul” arătând țările „rele” ale Rezistenței. Știi, atunci când este nevoie de o afacere financiară mare, SUA se pricep foarte bine să declanșeze războaie.
O problemă a sclaviei
Cu siguranță nu este un mister faptul că guvernul dreptei neoliberale, atlantistă a lui Giorgia Meloni, este orientat către o dragoste majoră pentru finanțele internaționale înalte. În campania electorală se spun atât de multe lucruri frumoase, care aproape niciodată nu corespund cu ceea ce va fi de fapt realizat de guvern. Meloni, de exemplu, a promis să atace băncile mari și să le impoziteze profiturile… și astăzi se trezește în schimb să vândă țara unui fond de investiții.
Amuzant, nu-i așa?
În realitate, acesta este un modus operandi care acum caracterizează în mare măsură politica din Occident la orice latitudine, dreapta și stânga. Politica în Occident este acum în întregime comisariată a băncilor americane și a marilor grupuri de investiții. Agențiile de rating și șantajul permanent al spread-ului sunt cele care decid asupra liniilor politice ale guvernelor, iar atunci când un guvern nu respectă ordinele, este pus în criză sau doborât. Un fel de „lovitură financiară” cu care mai multe țări din întreaga lume sunt acum familiarizate.
Politicienii de dreapta ca de stânga apar din ce în ce mai mult ca niște simpli majordom în slujba marilor capitaluri financiare, cel care decide suveran liniile politicii în numele propriului interes. Așa funcționează plutocrația financiară neoliberală.
Italia este în joc, trebuie să accepte pachetul complet. Dacă nu se va prăbuși, nu numai guvernul – deja foarte fragil – se va prăbuși, ci și întreaga țară, care este deja în ruină totală.
Este necesar să cităm cuvintele marelui poet Ovidiu: „video meliora proboque, deteriora sequor”, sau „Văd ce este mai bun și îl aprob, dar îl urmăresc pe cel mai rău”.
Italia este o țară aflată sub ocupație militară americană din 1945 și sub colonizare culturală, economică și politică din 1946. Astăzi se adaugă un nou stăpân la oligarhia plebiscitară a sclavilor săi: BlackRock.
MIRCEA CĂRTĂRESCU – NĂSCUT PLAGIATOR
De Victor Roncea – https://www.activenews.ro/opinii/MIRCEA-CARTARESCU-NASCUT-PLAGIATOR-192488
„Plagiatul este proba unui dispret suveran pentru dreptul la proprietate, in acest caz la proprietatea intelectuala. Plagiatorul este un hot si un sarlatan.” – V.I. Tismaneanu
„Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” – Nicolae Manolescu
„’Orbitor. Aripa dreapta’ este o tâsnire a viitorului în prezentul nostru, una dintre marile carti ale lumii (…). Pe lînga cei trei boieri ai mintii (Plesu, Patapievici, Liiceanu), a aparut al patrulea!” – Gabriel Liiceanu
„Cartarescu Mircea, nascut la 1 iunie 1956, Bucuresti. Fiul unui activist.” Asa incepe o Nota a Securitatii, transpusa de Mihai Pelin in Cartea Alba a Securitatii, aflata la vremea redactarii volumului Istorii literare si artistice in Arhivele SRI, Fond D, dosar nr. 10 996, vol.13, f.150-152 si care, in prezent, ar trebui sa se afle in Dosarul lui Cartarescu de la CNSAS. Mai interesant este, insa, cum se incheie Nota: „Un fapt demn de remarcat este acela ca dupa aparitia volumului lui Mircea Cartarescu – este vorba de „Faruri, vitrine, fotografii”, nota mea – , caruia Nicolae Manolescu ii face o primire exceptionala in Romania literara, incep sa apara articole de alerta, care denunta procedeul plagiatului, cel mai spectaculos plagiat fiind reprezentat de copierea pura si simpla a unui pasaj de o jumatate de pagina din «Tristram Shandy» de Lawrence Sterne (Editura pentru Literatura Universala, 1969, pag. 194).”
O istorie mai mult sau mai putin cunoscuta dar care, in lumina recentelor plagiate aparute pe piata media in avalansa, merita lamurita. In primul rand pentru ca, de ani buni, in dosul lui Mircea Cartarescu intra prin intermediului ICR fonduri substantiale ale statului roman destinate promovarii rasfatatului tuturor regimurilor ca candidat la Premiul Nobel pentru Literatura.
Insa reputata Academie Regala de Stiinte a Suediei, care confera Premiul Nobel, are o regula de baza in acordarea importantei distinctii: „NO PLAGIARISM!”. Asadar?
„Cartea de debut a lui Mircea Cărtărescu, Faruri, vitrine, fotografii, apărută în 1980, se deschide cu un poem amplu (peste 30 de pagini), Căderea”, scria criticul Alex Stefanescu intr-un lung articol elogiator despre M. Cartarescu publicat – unde altundeva? – in Romania literara a decedatului N. Manolescu. Tot aici, de la Alex Stefanescu, aflam o alta versiune, mai edulcorata, privind meseria de baza a tatalui lui Cartarescu:
„Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956 în București, ca fiu al lui Constantin Cărtărescu (economist și ziarist) și al Mariei Cărtărescu (înainte de căsătorie, Badislav)” – de origine bulgareasca.
Adevarul nu e la mijloc ci le cuprinde pe amandoua: tatal lui Cartarescu a fost activist pe problemele colectivizarii, a lucrat la publicatia „Agricultura Socialista” si la „Steagul Roșu” si a fost colaborator la „Informatia Bucurestiului” („Ziar al Comitetului Orasenesc Bucuresti al PCR si al Sfatului Popular al Orasului Bucuresti”).
Fiul sau avea sa-i continue „opera” – si nu numai – la „Convingeri Comuniste” (organ al UASCB – Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Bucuresti). Conform confesiunilor unui spion DIE: Mircea Cartarescu a coabitat cu Securitatea ca sublocotenent, a fost antrenat ca politruc in caz de razboi si a scris la revista „Activistul” a Comandamentului Trupelor de Securitate.
Desi articolul „biografic” al lui Alex Stefanescu din Romania literara era publicat in 2001, ca „fragment dintr-un studiu mai amplu”, criticul uita sa aminteasca despre scandalul de plagiat cu care a debutat Mircea Cartarescu.
Intr-o „Retrospectiva Nicolae Manolescu” din Observatorul cultural, Sorin Alexandrescu observa ca despre „Cenaclul de luni” Manolescu nu prea istoriseste nimic concret. „O singura data povesteste Manolescu ceva concret – scrie Alexandrescu -, intrarea la cenaclu, prin 1978, a unui student ‘uscativ, negricios, cu o fata mica adunata parca toata in privirea teribil de fixa. Nu parea nici stingherit nici peste masura de comunicativ’. A citit un poem lung, cu o voce monotona, contrastind – as zice eu – cu imagistica „torentiala”. Manolescu nu l-a putut analiza pe larg in acea imprejurare, dar a declarat ca s-a simtit ‘tintuit pe scaun de imaginatia lirica a autorului’ (I, 392). Tinarul era Mircea Cartarescu, poemul cu pricina se numea Caderea si va fi publicat trei ani mai tirziu in volumul Faruri, vitrine, fotografii.”
Asadar, in sfarsit, ceva concret: desi si Sorin Alexandrescu uita sa mentioneze problema plagiatului, aflam ca poemul cu buba, Caderea, este citit prima oara, in 1978, la Cenaclul lui Manolescu. Peste doi-trei ani, cand este publicat in volumul de debut, Mircea Cartarescu i-l dedica, chiar in carte, lui Nicolae Manolescu, insotit de un citat al gnosticului Valentin (din „Stromate” de Clement din Alexandria), a carui intrepretare peste timp devine emblematica: „Caci atunci cand dezagregati lumea si voi insiva nu sunteti dezagregati, voi sunteti stapanii creatiei si ai intregii coruptii”.
O a doua dedicatie, la poemul „Calea Regala”, al doilea din acelasi volum, ii este acordata scrobitului Ovid S Crohmalniceanu (Moise Cohn), la al carui cenaclu, „Junimea”, se produsese in paralel cu „Cenaclul de luni”.
Crohmalniceanu, unul dintre cei mai toxici marxisti proletcultisti implicati in razboiul impotriva culturii romane – alaturi de un Ion Vitner sau Paul Cornea (tatal lui Andrei Cornea de la 22 si GDS)-, avea sa-l debuteze pe juvenilul Cartarescu in proza, in 1983 (in volumul colectiv Desantul) si sa-i insoteasca pasii chiar si dupa 1989, cand ii postfateaza productia de serie „Levantul”, inainte de a se „expatria” la Berlin, in 1992, unde a si murit, linistit, in anul 2000.
„Dedicatul” Manolescu – pe care nu degeaba marele Calinescu il caracterizase drept „un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc” – ii face protejatului o cronica ditirambica in Romania literara (5 ianuarie 1981). Afirmand ca Cartarescu deschide „o viziune cosmogonica”, Manolescu da ca exemplu laudativ al acestei „viziuni” chiar si un sir de versuri „superbe” din Caderea:
„Afurisit fie el pre dinlăuntru și pre din afară
afurisit fie el întru părul din capul său
întru creierii săi, întru creștetul său,
întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale,
întru sprîncenele sale, întru obrajii săi,
întru fălcile sale, nările sale, dinții și măselele sale,
buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile
mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale și degetele sale
afuristi fie el intru rarunchii sai, intru vintrele sale
intru coapsele sale, intru boasele sale
intru pulpele sale. intru picioarele sale, intru
laba picioarelor sale si intru unghiile picioarele sale.
afurist fie el intru toate imbucaturile si incheieturile
sale
din virful capului pana in virful calacielor.
si sa aiba parte doar de subrezime.”
Dar, ce ne facem, tovarasi, cand tocmai versurile laudate sunt, de fapt, proza, si au fost furate de „hotul si sarlatanul” Cartarescu (apud Tismaneanu) din autorul britanic Laurence Sterne (1713 – 1768) a carui carte „Viața și opiniunile lui Tristram Shandy gentleman”, fusese publicata la Editura pentru literatura universala, in 1969?! Iata dovada:
Dupa mini-scandalul din lumea literara a acelei vremi, Cartarescu publica o „Precizare” (tot) in Romania literara (12 februarie 1981), care, cred eu, le poate servi lui Ponta, Ciucă, Plesu, Patapievici sau Liiceanu ca aparare perfecta, in cazul in care acestia si-ar dori sa se explice pe tema vreunui plagiat intr-o editie retro a emisiunii TVR „Cascadorii rasului”.
Cartarescu isi explica furtul literar sustinand ca preluarea integrala a unei fraze altfel prezentate drept creatie personala este „un simplu si foarte cunoscut procedeu artistic”. Insa uita sa-i dea si denumirea: PLAGIAT. Imatur si inconstient, Cartarescu se apara prin fraze rasucite, de-a dreptul tampe, de genul: poemul „cuprinde in substanta sa cateva texte cu caracter de citat cultural (…). Valoare acestor citate nu este una literara, ci una de aluzie culturala. De aceea, am considerat ca neadecvata interpretarii poemului… marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferand marci de alt gen” (?!) afirmand si ca „o parte din citate sunt date in limba de origine”. Insa nu si cel disputat! „Aluziile culturale indirecte (sic) sunt si ele usor de recunoscut”, mai sustine Cartarescu care incheie Nota explicativa prin afirmatia ca isi asuma riscurile pe care le comporta „folosirea aproape in premiera” in poezia romana a acestor „mijloace stilistice”. O aparare „geniala” pentru orice plagiator: nu e vorba de furt dintr-o opera ci de „mijloace stilistice”. S-a inteles?
Dar iata ca nici marele sau maestru, criticul literar Nicolae Manolescu, la randul lui protejatul proletcultisului George Ivascu, nu a recunoscut – timp de trei ani!, de la debutul cenaclist si pana la publicare – aceste „aluzii culturale indirecte” (?!) din moment ce tocmai pe acestea le-a evidentiat laudativ in cronica sa despre „cosmogonica viziune” a viitorului tele-nobelist scatofag si pornografic („Sint creier care ejaculeaza si testicule ginditoare… dragule, da-mi-o si-n popou… aaaaah! aaaaaah!”) al lui Patapievici si Liiceanu. In cel putin 18 limbi a fost publicat, pana acum, de catre ICR, Mang-ul lui Manolescu, „geniul” care sustine ca „religia este o superstitie” (?!). 18 editii pentru care ICR a platit drepturi de autor atat plagiatorului nostru cu „aluzii culturale indirecte” cat si editurii care l-a publicat „in original”, recte Humanitas. O afacere pe care Curtea de Conturi ar trebui, cred, sa o mai investigheze nitelus.
Revenim la plagiat. In ciuda furtului literar jenant, Manolescu isi sustine protejatul prins cu chilotii in vine, pana in panzele albe, si Cartarescu primeste premiul de debut al USR a RSR. Iar Crohmalniceanu il propune la Premiile UTC. In articolul „Vreau guvern de plagiatori tineri!”, Corneliu Leu aminteste cum „Ov. S. Crohmalniceanu avea o atat de mare specializare in a folosi asemenea argumente, incat si-a inceput o carte cu „Asa cum ne-nvata tovarasul Malenkov”; performanta pe care n-au atins-o nici criticii literari sovietici, deoarece Malenkov a zburat de la carma inainte de a ajunge la cultul personalitatii, pe care i-l incepea inaintea lor un autor ce utiliza limba romana.”
Despre zborurile „orbitoare”, cand pe-o aripa cand pe alta („stango-dreapta” cum ar veni), ar fi trebuit sa ia aminte mai bine sublocotenentul Cartarescu chiar de la magistrul sau, Ov. S. Crohmalniceanu, care, in – cum altfel? – „magistrala” sa lucrare „Despre articolul lui Lenin: „Organizatia de partid si literatura de partid’” afirma patruns de realitatile socialismului: „Pentru scriitorul care s-a legat deschis de fortele sociale revolutionare, si care urmareste sa le slujeasca prin scrisul sau nu mai exista contradictia tragica dintre intentie si realitate. Lui nu i se mai poate intampla ca, dintr-o constrangere exterioara sau interioara, sa fie nevoit a ascunde adevarul, cu sau fara stiinta. (…) Filosofia marxista il smulge pe artist din asemenea impasuri, ii ofera o perspectiva nelimitata si-l inzestreaza cu un instrument exceptional de investigare a realitatii”.
In „viziunea cosmogonica” a lui Cartarescu acest instrument poarta o denumire aberanta, dar strict reglementata penal: PLAGIAT.
PS: Pe 8 octombrie 2010, acum 14 ani, M. Cartarescu o ameninta pe Herta Muller ca ii va arata cat de mare luptator cu regimul comunist a fost el. De atunci pana acum, vax albina. Intre timp, s-a aflat ca a fost locotenent la Securitate si politruc la revista „Activistul” . Halal.
Republicare aniversară cu ocazia premiilor Nobel pentru Literatură