buiestru, buiastră…

NOTE DESPRE MORALITATE
Part. I – MORALITATEA DE TOATE ZILELE
de CD

Morala se poate vedea in doua forme distincte care se intrepatrund uneori dar niciodata nu se confunda: morala civica sau sociala care este convenita de societate, impusa si aparata eventual prin masuri punitive care nu au legatura cu dreptul canonic si morala spirituala crestina a credinciosilor ce urmaresc spiritual exemplul lui Iisus Hristos.

Biserica Catolica a codificat morala spirituala Romano-Catolica, initial pentru Curtea Papala si uzul unor ordine calugaresti, printre care erau si Iezuitii, care voiau insa sa raspandeasca morala si in randul societatii laice si a inculca supunere.
Initiativele exagerate isi au insa meritul si importanta lor caci totusi au ajutat ca organizarea statala medievala sa iasa din intunericul spiritual si moral, fara insa a aduce prea multa atingere aspectului transcendental al bisericii. Exemplele pot merge de la Inchizitie pana la Pietism[1].

Legea morală, după Catolicism si Protestanism devine ceva mai mult extern omului, deasupra lui, nu din interiorul sau, făcând din om un ins supus al legii.
În învăţătura Ortodoxă insa legea morală este viaţa lui Hristos, trăită după modelul oferit de El si devine ceva interior omului lucrând asupra fiinţei lui. Vieţuirea pioasa a creştinului Ortodox nu este numai o traire exterioară a lui Hristos, ci presupune si trăirea interioară a Lui.

Ceea ce transfigurează fiinţa omului nu este legea, ci harul divin. În viziunea ortodoxă, legea nu rămâne exterioară, ci devine interioară omului şi spiritului, a duhului, cum este Legea Noului Testament care dă libertate de mişcare omului şi pe care îl consideră persoană. De aceea, niciodată Părinţii Filocaliei n-au văzut în porunci, pilde şi lege ceva împotriva voinţei omului, ci o călăuză interioară plină de putere, care sa-l ghideze pe credincios in momente grele si de cumpana.

Biserica este o comunitate spirituala si ea trebuie să rămână o organizaţie dominată de Duhul lui Hristos, căci numai El asigură comuniunea credinciosilor cu Dumnezeu şi între ei în Biserică. Ea trebuia sa aibe morala ei religioasa admisa si practicata in concordanta cu normele canonice ale bisericii. Aceasta explica de ce Biserica Ortodoxa nu a avut nici o initiativa de codificare a morale duhovnicesti si a fost chiar reluctanta initial chiar si la raspandirea Filocaliei.[2]

Ortodoxia răsăriteană oferă o viziune unică asupra răscumpărării promise de creștinism. Ea ne învață o doctrină a teozei, sau a unității in spirit cu Dumnezeu, prin Fiul Sau, care este un fel de îndumnezeire, disponibilă tuturor.
În credința ortodoxă morala, învățătura bisericii se regăsește în Vechiul și Noul Testament, în scrierile patristice, ale părinților bisericii și în toate aspectele tradiției sinodice, canonice, liturgice și spirituale a credinței așa cum a fost trăită, experimentată și reflectată în conștiința bisericii, pentru care se folosește denumirea generală de „tradiția sfântă”.

În aceste scripturi, Ortodoxia răsăriteană vede promisiunea unei răscumpărări cosmice, în care toată creația materială este transfigurată. Moralitatea este o chemare de a ne recunoaște demnitatea de oameni, bărbați și femei care au primit darul gratuit al vieții noi într’u Hristos. Uniunea mistică sperată între Dumnezeu și oameni este o uniune cu energiile lui Dumnezeu, nu cu esența divină. Oamenii rămân pe deplin umani și deosebiți de Dumnezeu, dar ei devin perfecționati în har, astfel încât fiecare element al ego-ului și egoismului să dispară și să poată reflecta lumina divină.
Dumnezeire insemna daruire.

Puțini creștini vor experimenta teoza înainte de Ziua Judecății, dar în acea zi, creștinii vor fi înviați și glorificați de Dumnezeu, îmbrăcați într-o mantie spirituala care radiază lumina harului divin.
De-a lungul epistolelor care îi poartă numele, Sfantul Pavel scrie în mod repetat, viața creștină ca fiind viața „într’u Hristos”.
În Evanghelia după Ioan, Isus S-a rugat: „Rugăciunea mea nu este numai pentru ei. Mă rog, de asemenea, pentru cei care vor crede în Mine prin mesajul lor, pentru ca toți să fie una, Tată, așa cum ești în Mine și Eu sunt în tine fie ca și ei să fie în noi, pentru ca lumea să creadă că M-ai trimis pe Mine” (Ioan 17:20-21).

O căutare a virtuții și a moralității, prin exagerari duce adesea la legalism, moralism și auto-dreptate, caracteristici ce nu mai tin de virtute ci tind spre pacat.
Etica este disciplina care se ocupă de ceea ce este bun și rău și de datoria și obligația morală. Etica ca disciplină separată nu poate fi distinsă în tradiția Bisericii.

În ultima vreme, însă, dialogul dintre Ortodoxie și lumea modernă a dus la mai multe lucrări de etică ale teologilor ortodocși precum Pr. Stanley Harakas, Georgios Mantzarides, Christos Yannaras și Vigen Guroian. Ei abordează etica ortodoxă din perspectiva faptului că problemele etice sunt abordate de-a lungul vieții Bisericii. Scriptura, închinarea, scrierile patristice și dreptul canonic sunt exemple de învățătură etică în viața Bisericii Ortodoxe.

Abordarea ortodoxă a eticii este soteriologică, adică etica este înțeleasă din perspectiva faptului că mântuirea este scopul final al omului. Deoarece în înțelegerea ortodoxă mântuirea este intrinsec legată de hristologie și de doctrina Sfintei Treimi, punctul de plecare al unei abordări ortodoxe a eticii este Dumnezeul Trinitar. În Dumnezeu și în relațiile dintre persoanele Sfintei Treimi găsim pilda, exemplul cu scopurile ființei umane, ca ființe umane individuale cat și ca membri ai comunității – familie, biserică, comunitate/societate.

Așa cum antropologia ortodoxă definește omul în termeni de relații (cu Dumnezeu, cu alte ființe umane si cu restul creației), etica ortodoxă are loc în contextul relațiilor din cadrul unei comunități. Deoarece „comunitatea model” este cea a Sfintei Treimi, iar relațiile din cadrul Sfintei Treimi sunt determinate de Iubirea divină, norma etică supremă în Ortodoxie este iubirea. Iubirea ca normă etică își găsește rațiunea satisfăcătoare numai în cadrul credinței creștine și al experienței Sfintei Treimi. Iubirea pe care o exprimăm în relațiile noastre și care stă la baza judecății noastre etice este o expresie limitată, datorită limitărilor noastre ca ființe create, a iubirii trinitare.

Exprimarea iubirii, daruirea în viața noastră de zi cu zi formează viața morală și etica credincioșilor ortodocși. Încă o dată, această viață morală se bazează pe antropologie și soteriologie: pentru ortodocși, viața morală crește în asemănarea cu Dumnezeu, modelul cristic; schimbarea la față a vieții noastre e cunoscută sub numele de teoză. O parte din această transfigurare este, potrivit părintelui Stanley Harakas, a face bine, a fi moral și a dezvolta un caracter stabil. Astfel, viața morală este în același timp o luptă împotriva răului, păcatului și căderilor și un efort activ spre bine.
Sfântul Grigorie Palamas a afirmat că cunoașterea lui Dumnezeu este intrinsec morală și transformatoare. Unul „nu-L poate experimenta pe Dumnezeu în curăție, dacă nu se curățește prin virtute” (Sf. Grigorie Palamas – Sfanta Treime)

Etica civica inspirata si calauzita prin pilde de etica religioasa care se poate usor indentifica in scripturile teologice cat si in practica religioasa: în Sfintele Taine, în Scrierile Patristice, în Dreptul Canonic, in Exemplaritatea lui Hristos. Trebuie remarcat faptul că unirea cu Hristos se realizează în și prin Duh. Duhul Sfânt este Cel care călăuzește Biserica în plinătatea adevărului și, prin urmare, Duhul Sfânt este Cel care ar trebui să ne călăuzească deciziile etice.

Realizarea unei vieți morale crestine necesită voință, autodeterminare, angajament și devotiune, existand mai multe mijloace care lucrează împreună pentru realizarea ei. Acestea includ cel puțin următoarele: rugăciunea, studiul, a avea un părinte duhovnic, cunoașterea Scripturii și a Sfintei Tradiții, teologie, dragoste, închinare, ascultare, sacramente, misiunea de informare, filantropie și preocupare socială.
Fiecare dintre aceste elemente nu poate fi luat individual. Mai degrabă, fiecare se referă si se conjuga cu celelalte elemente din listă. În cele din urmă, tărâmul eticii din perspectivă ortodoxă nu poate fi separat de viața generală în Hristos pe care suntem chemați să o trăim.
Crestinismul este un mod de viata nu un cult.

O viata condusa de morala crestina face ca credinciosii sa asimileze si sa practice morala civica cu usurinta si confort fara a fi nevoie de a se aplica vre-o masura coercitiva/punitiva.

Normele morale crestine au o arie larga si cuprind printre altele si dieta alimentara, care acum, in secolul XXI, cand cca. 2/3 din populatia tarilor dezvoltate si mediu dezvoltate sunt obezi si cca. 1/7 din populatie au obezitate morbida, este mai necesar ca oricand sa se revina prin educatie la normele dietare crestin-orodoxe. Emfaza este pe postul orthodox, care fiind mai strict, este cel care ajuta cel mai mult ca oamenii sa ajunga la un nivel minim de sanatate ce poate permite de aici incolo o adevarata vindecare. In cazul a zeci de maladii medical recomanda slabirea imediata.

Este greu de explicat intr-un spatiu restrans toate beneficiile urmarii si practicarii moralei crestine, dar se poate vedea cu usurinta si chiar fara explicatii, ca cei credinciosi, chiar daca nu practica o piosenie deosebita, sunt oameni mai accesibili si de incredere, calitati care ii recomanda si care pot duce la relevarea celorlalte calitati umane intr-o prietenie frumoasa durabila.

Nota:
1. Pietismul cunoscut și sub numele de luteranism pietist, este o mișcare în interiorul luteranismului care combină accentul pus pe doctrina biblică cu accentul pus pe pietatea individuală și trăirea unei vieți creștine viguroase. Unele dintre principiile teologice ale pietismului au influențat, de asemenea, alte tradiții ale protestantismului, inspirându-l pe preotul anglican John Wesley să înceapă mișcarea metodistă și pe Alexander Mack să înceapă mișcarea fraților anabaptiști. Ca o revenire a protestantilor la unele practici ortodoxe. Immanuel Kant a fost dintr-o familie de pietisti.
2. Filokalia este un subiect mai vast plin de pilde si invataturi ce merita o dezvoltare aparte si va fi prezentata separat in partea a doua a notelor.

(https://en.wiktionary.org/wiki/bos#Latin)
Bōs (gen.bovis) însemna și taur, probabil pentru că latina avea și radicalul mai puțin cunoscut altor limbi IE, vacca (*woḱéh₂, rom.vacă, văcar, văcărel ”pășune pentru vite”). Din câte știu doar grupul indo-iranic îl mai are (v.ind. vaśā́ ”vacă (stearpă)”).

ÂMBUESTRU https://books.google.ro/books?id=7NBFAAAAcAAJ&pg=PA27&lpg=PA27&dq=cu+ambuestru&source=bl&ots=TOvi79-6UW&sig=ACfU3U2zijRPmf94NoV_H7ifVU4FaMepiA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjPhZP4wt71AhU8QvEDHdTUAFgQ6AF6BAgCEAM#v=onepage&q=cu%20ambuestru&f=false

E foarte posibil ca îmbuiestru să omită un arom./lj/ (vezi iepure și arom.ljepure sau aleptu ”distins, ales, frumos” și reg. a se aiepta ”a-și arânja ținuta, a se găti, dichisi, etc. cf. lat.allēctus). (http://www.bjt.ro/bv/ScritoriBanateni/FILIP_Ion/Filipglosar.pdf)
Ideea este că dialectele aromânești păstrează mai bine fonetismul unor cuvinte, iar orice reconstrucție a proto-românei trebuie să apeleze la acestea. Mai este o var.aliepta pentru vb.a aiepta, dar aici se putea forma o confuzie cu moștenirea din adjecto, -are.

De3 obicei trag spuza și pe turta dacică, deci observ din cărțile lui Orel despre albaneză că *ambi- era folosit ca prefix la fel ca în latină: v.alb. mbëledh, din ënbëljedh, azi mbledh. (https://en.wiktionary.org/wiki/mbledh)
Poate că dacii aveau cunoștiință de astfel de derivate din limba lor și au înțeles derivatul *ambulester nu cu sensul vb.ambulo, -are ”(arh.) a îmbla”, ci a merge în (îm)buiestru.
Sensul de ”nărăvaș, neastâmpărat, zburdalnic” nu are sens a fi pus cu acest termen tehnic.

Sunt curios totuși la ce folosea acest trap special dincolo de spectaculozitatea sa observată la un cal masiv de război. Suntem familiari cu acest fel de trap de la faimoșii caii spanioli, dar în părțile noastre caii erau mai mici și rapizi (celebrii cai moldovenești) .Oare avea un rost practic? Poneii din insulele britanice erau foarte buni la transport unei armate pe distanțe mari. Explică în urm.documentar la min. 46 despre acești ponei din evul mediu, care dispar treptat din insule, dar păstrându-se rasa prin poneii din Islanda. Îi numește, destul de oportun, ”ambler” și astfel ne întoarcem la etimologia termenului nostru, cu un mic artificiu personal(vezi mai sus). (https://www.youtube.com/watch?v=4kq9sbtFCR8&t=4s)
(https://en.wiktionary.org/wiki/ambler#Etymology)
Îmi amintesc vag de un episod istoric unde oastea moldovenească parcurge o distanță apreciabilă călare, iar când ajunge la locul luptei descalecă, nefolosind acei cai în luptă, deși cu alte ocazii cavaleria acționa la fel ca vechile triburi iranice (lovitura partică). Istoricul acela aprecia că moldovenii vor să cruțe viața animalelor pentru că valorau prea mult, ceea ce e adevărat pentru un cal de război, dar ideea mi s-a părut absurdă. Cred că unii cai erau crescuți pentru lupta efectivă, alții pentru transport rapid și pentru a obține un avantaj strategic (vezi filmulețul acela de pe YouTube.