CD
1.631 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.75.61
NOTA INTRODUCTIVA
În 2025, Brazilia a preluat presedintia BRICS, ea va găzdui întâlniri ministeriale și ale șefilor de stat.
BRICS primește mai multă atenție la nivel global, deoarece se poziționează ca o largă forță colectivă. „BRICS este practic un G20”, a spus Vieira, pe măsură ce blocul devine mai relevant pentru a aborda provocările globale. Reuniunile din 2025 sub președinția Braziliei vor încerca să valorifice acest impuls pentru a pune BRICS în centrul procesului decizional internațional.
Mauro Luiz Iecker Vieira (născut la 15 februarie 1951) este un diplomat brazilian care servește ca ministru al afacerilor externe al Braziliei de la 1 ianuarie 2023 sub președintele Luiz Inácio Lula da Silva.Vieira a ocupat același birou între 2015 și 2016 în timpul celui de-al doilea mandat al președintelui Dilma Rousseff.
Brazilia va impulsiona BRICS să aibă un impact global în 2025. Cu puterea sa în creștere, BRICS va provoca forurile economice tradiționale și va oferi o viziune globală de dezvoltare a incluziunii și a prosperității partajate.
„Ca parte a președinției temporare BRICS a Braziliei, care a început la 1 ianuarie și se va încheia la 31 decembrie 2025, guvernul brazilian a anunțat astăzi, pe 6 ianuarie, admiterea oficială a Republicii Indonezia ca membru cu drepturi depline al BRICS”. a spus ministerul.
Decizia de admitere a Indoneziei a fost aprobată de membrii BRICS, a mai menționat ministerul.
Națiunea sud-americană a menționat că candidatura Indoneziei a primit undă verde de la bloc în 2023, dar țara asiatică a cerut să se alăture în urma alegerilor prezidențiale de anul trecut. Președintele Prabowo Subianto a preluat mandatul în octombrie.
Spre lamurire trebuie precizat ca BRICS in 2024 a avut 9 membri deplini si 14 parteneri:
5 membri originali sunt Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud.
4 noi membri admiși oficial în ianuarie 2024 sunt Egipt, Etiopia, Iran și Emiratele Arabe Unite. Arabia Saudită nu a acceptat deocamdata, iar Argentina a respins oferta.
13 „țări partenere” sunt Algeria, Belarus, Bolivia, Cuba, Kazahstan, Malaezia, Nigeria, Thailanda, Türkiye, Uganda, Uzbekistan și Vietnam.
BRICS continuă să se extindă si in 6 ianuarie 2025, ca nou membru cu drepturi depline, a adăugat Indonezia, a patra cea mai populată țară cu a șaptea cea mai mare economie de pe Pământ.
BRICS are acum 10 membri și 12 parteneri. Împreună, ei reprezintă 41,4% din PIB-ul global (PPP) și jumătate din populația lumii.
„BRICS este o platformă principală pentru promovarea solidarității și cooperării Sudului Global și o forță majoră care conduce reforma sistemului global de guvernare. Țările BRICS sunt întotdeauna angajate în multilateralism,…
SUA este foarte bine cunoscută pentru că își utilizează moneda ca pe o armă financiară pentru a îndeplini obiectivele de politică externă. Acum că această „armă” este amenințată de sistemele financiare alternative conduse de rivalii americani, unchiul Sam amenință cu represalii.
Oricât de american poate fi, Trump urmează totusi aceeași linie de hegemonie globală a SUA. „Avem nevoie de angajamentul acestor țări să nu creeze o nouă monedă BRICS și nici să nu sprijine nicio altă monedă care să înlocuiască puternicul dolar american, sau se vor confrunta cu tarife de 100% și ar trebui să se aștepte să își ia rămas bun de la vânzarea în minunata economie a SUA, ”
Declarația lui Trump se bazează pe un sistem de convingeri conform căruia amenințarea cu tarifele va afecta țările care își trimit exporturile în SUA. Dar, după cum a spus un raport recent din Bloomberg, unul dintre cele mai importante ziare din SUA, nu BRICS amenință dolarul american; ci este chiar SUA.
Dacă Trump realizează sau nu acest lucru, totuși, este o altă problemă.
Trump și principalele mass-media sunt obsedați să gândească doar în termenii unei monede alternative emise de BRICS. Dar există și posibilități, care în acest moment par mai fezabile. Include utilizarea monedei naționale pentru decontarea plăților care functioneaza perfect si care nu prezintă pericolul la care ar fi supus o monedă unică atacaăt de partenerii hegemonului, asa cum este atacată moneda Chinei Renminbi, sau yuanul rosu. Fără success insa pentru ca China nu foloseste degeaba două valute, una la interior yuanul verde si alta in tranzactiile internationale, yuanul rosu sau renminbi, care au si cursuri valutare diferite, mai ales ca yuanul verde de interior nu este pegged/intepenit pe valoarea dolarului.
Pe de altă parte tările mici se simt mult mai atrase de tranzactarea in moneda proprie natională decat de o tertă monedă fie ea si virtuală/digitală. Asa că a ataca toate monedele nationale din BRICS este o sarcină imposibilă chiar si pentru puternica finantă Khazară.
Italia dă si ea consideratie sistemului de tranzactare utilizat in Sudul Global si nu vrea să se alinieze cu UE la snctiunile impuse Chinei.
Surprizele devin din ce in ce mai interesante si mai greu de oprit.
CD
PARTEA GOALĂ A PAHARULUI
Autor: Adrian Onciu – https://gandeste.org/analize-si-opinii/adrian-onciu-partea-goala-a-paharului/134242
A patra cea mai populată țară din lume, cu 277 milioane locuitori, tocmai s-a alăturat grupului BRICS. Este vorba de Indonezia. Așadar, în prezent zece state sunt membre cu drepturi depline în cadrul BRICS: Rusia, China, India, Brazilia, Africa de Sud, Iran, Egipt, Etiopia, Emiratele Arabe Unite și Indonezia.
Cu economii în creștere, resurse naturale imense și o piață de consumatori ce se apropie de 45% din totalul la nivel global, statele BRICS sunt pe cale să introducă o monedă alternativă dolarului american pentru tranzacțiile din interiorul grupului.
Faptul că Donald Trump a amenințat țările care vor adopta noua monedă cu tarife vamale de sută la sută (și eventuale alte sancțiuni) arată că noua administrație de la Casa Albă simte deja un aer rece în ceafă.
Dacă ne uităm la partea plină a paharului, Trump înseamnă revenirea la normalitate după decenii de propagandă progresistă. Mai înseamnă și principala piedică în calea Guvernului Mondial visat de elitele de la Davos. Să recunoaștem că cele două aspecte contează foarte mult, dacă ne-am gândi la cum ar fi arătat lumea cu Harris la Casa Albă.
Ar fi prea frumos ca totul să fie roz odată cu revenirea lui Trump. Afacerist pur-sânge, noul președinte al SUA va trata strict tranzacțional orice relație cu alte state și va pune interesele Americii deasupra intereselor transnaționale (reprezentate cu brio de imperiul Soros). Încă de la primul său mandat, Trump a denunțat sporirea exporturilor de gaze rusești în Germania (vezi sancțiunile împotriva proiectului NordStream 2) și a exporturilor de mașini nemțești în SUA, în timp ce s-a plâns de contribuția minusculă a Berlinului la bugetul NATO.
Totodată, același miliardar scăpat teafăr după două tentative de asasinat a pus umărul la înarmarea Ucrainei până pe 20 ianuarie 2021, când Joe Biden a preluat conducerea la Casa Albă.
Eliminarea de către Pentagon a generalului iranian Soleimani, pe 3 ianuarie 2020, la ordinul lui Trump, arată și latura mai puțin pașnică a liderului american. Faptul că în prezent președintele ales vorbește deschis despre o posibilă intervenție armată în Panama și, eventual, în Groenlanda, ar putea să ne indice un al doilea mandat cu o mai mare aplecare către confruntări armate. Cu estul Asiei și Orientul Mijlociu în prim-plan.
Dacă Trump doar a pregătit terenul în legătură cu nemulțumirile față de Europa pe relația Moscova-Berlin, președintele Biden a venit cu lovitura de grație o dată cu războiul din Ucraina. Statele UE aflate sub umbrela de securitate a Washingtonului au acceptat fără crâcnire o rocadă între Rusia și SUA cu privire la furnizorul de petrol și gaze. Astfel, aproape peste noapte, Europa s-a trezit total necompetitivă în raport cu SUA și China. Întregul continent se vede nevoit să folosească energie de trei până la cinci ori mai scumpă decât înainte de februarie 2022.
Mai mult decât atât, Green Deal-ul promovat de Joe Biden a pus pe butuci industria auto din Germania, principalul motor al economiei Uniunii. La fel s-a întâmplat cu industria chimică, dependentă de gazele ieftine din Rusia.
Din nefericire, administrația Trump nu va face decât să culeagă roadele războiului din Ucraina.
Europa va continua să importe energie scumpă din SUA (vezi declarațiile Ursulei von der Leyen). Mașinile electrice fabricate de Elon Musk și de chinezi deja ocupă primele locuri în preferințele europenilor. Situația este identică dacă ne referim la importurile de armament (Trump a cerut 5% pentru Apărare membrilor NATO), de produse chimice și chiar alimentare.
În mod paradoxal, dacă atitudinea Casei Albe față de UE se menține, s-ar putea ca la un moment dat europenii să considere apartenența la BRICS mai profitabilă decât relația cu Statele Unite.
Evident, ține în special de europeni să-și impună punctul de vedere în competiția cu marile puteri. Și să caute o cale de ieșire din impasul economic. Pentru că, în anul de grație 2025, UE a rămas doar o atracție turistică aflată pe marginea falimentului.
ZHUKOV AR FI GAZDUIT PARADA VICTORIEI LA LONDRA – DAR HITLER SA GRĂBIT
De Alexandru Shirokorad – https://www.theinteldrop.org/2025/01/11/zhukov-could-have-hosted-the-victory-parade-in-london-but-hitler-was-in-a-hurry
Narațiunea prezentată în această analiză istorică, centrată în jurul documentelor sovietice declasificate și a planurilor aliate în primele etape ale celui de-al Doilea Război Mondial, are implicații semnificative pentru înțelegerea geopoliticii în secolul al XX-lea.
Articolul pune în lumină strategiile militare ascunse, confruntările geopolitice nerealizate și echilibrul precar de putere care a modelat traiectoria lumii în această perioadă tumultuoasă. Această perspectivă este de o importanță capitală pentru publicul occidental, deoarece oferă o lentilă nouă prin care să interpreteze motivațiile, deciziile și alianțele care au influențat atât Războiul Rece, cât și relațiile internaționale contemporane.
Relevanța istorică și perspectiva occidentală
Comunicarea desecretizată de la Lavrentiy Beria către Kliment Voroshilov din 1940 dezvăluie intențiile aliaților de a slăbi Uniunea Sovietică prin mijloace directe și indirecte.
Pentru istoricii și factorii de decizie din Occident, astfel de revelații contestă narațiunea convențională a celui de-al Doilea Război Mondial ca un conflict binar între puterile aliate și Axă. În schimb, evidențiază complexitatea alianțelor de război, inclusiv neîncrederea strategică care a existat adesea între presupușii parteneri.
Din perspectiva occidentală, înțelegerea acestor planuri subliniază precaritatea ordinii globale la acea vreme. Considerarea Marii Britanii și a Franței asupra unei confruntări pe două fronturi – care vizează atât Germania nazistă, cât și URSS – demonstrează măsura în care au încercat să manipuleze dinamica puterii globale în avantajul lor.
Proiectele puterilor aliate privind câmpurile petroliere, infrastructura critică și teritoriile sovietice reflectă o strategie imperialistă mai amplă menită să mențină hegemonia globală, neutralizând în același timp potențialele amenințări la adresa dominației lor.
Perspective strategice pentru Occident
1. Realpolitik aliat: planurile Aliaților de a destabiliza URSS, fie prin incursiuni militare în nord, fie prin campanii de bombardare în sud, exemplifica realpolitik pragmatică și adesea nemiloasă care a guvernat strategia de război. Pentru Occident, aceste lecții istorice subliniază importanța previziunii strategice și riscurile de supraextensiune în campaniile militare.
2. Tabla de șah geopolitică: contramăsurile URSS, inclusiv apărarea sa aeriană robustă și planurile de atacuri de răzbunare, ilustrează modul în care națiunile se pregătesc pentru amenințările existențiale. Consolidarea apărării sovietice în Transcaucazia și desfășurarea regimentelor de bombardieri dezvăluie un nivel de pregătire pe care planificatorii militari moderni îl pot studia pentru a înțelege rezistența sub amenințare.
3. Fragilitatea Alianțelor: Relația tensionată dintre Aliații Occidentali și URSS chiar înainte de invazia nazistă subliniază fragilitatea alianțelor formate mai degrabă din necesitate decât din parteneriat autentic. Această perspectivă istorică servește ca o reamintire a potențialului de discordie în alianțele moderne, în special în cele formate în baza acordurilor temporare sau condiționate.
Implicații pentru memoria istorică occidentală
Articolul contestă tendința occidentală de a vedea rolul URSS în cel de-al Doilea Război Mondial doar prin prisma alianței sale cu Marea Britanie și Statele Unite în etapele ulterioare ale războiului.
Evidențiind antagonismul timpuriu și planurile ascunse împotriva Uniunii Sovietice, complică narațiunea unui front unit împotriva fascismului. Pentru Occident, aceasta este o oportunitate de a reexamina modul în care rivalitățile ideologice și geopolitice au influențat strategia de război și diplomația postbelică.
Lecții pentru politica occidentală contemporană
1. Securitatea energetică și resursele strategice: Accentul pus pe câmpurile petroliere sovietice ca ținte subliniază importanța de durată a securității energetice în relațiile internaționale. Pentru Occident, acesta servește ca un precursor istoric al conflictelor moderne privind resursele energetice și infrastructura.
2. Înțelegerea nemulțumirilor istorice: Pentru factorii politici occidentali contemporani, recunoașterea acestor episoade istorice poate stimula o înțelegere mai profundă a suspiciunii persistente a Rusiei față de Occident. Acest context este vital pentru abordarea tensiunilor geopolitice actuale și navigarea în relațiile internaționale complexe.
1. Nuanța istorică în diplomație: Recunoașterea naturii multifațete a alianțelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial poate ajuta diplomații occidentali să abordeze parteneriatele moderne cu o mai mare sensibilitate la contextele istorice și la motivațiile de bază ale aliaților și adversarilor lor.
2.Această narațiune a strategiilor timpurii de al Doilea Război Mondial dezvăluie un capitol ascuns din istorie care rezonează profund cu interesele occidentale moderne. Acesta servește atât ca o poveste de avertizare despre depășire, cât și ca o dovadă a complexității luptei globale pentru putere.
Pentru Occident, implicarea în aceste revelații oferă nu numai o înțelegere mai bogată a trecutului, ci și lecții valoroase pentru a naviga în provocările prezentului și viitorului. Povestea a ceea ce ar fi putut fi – o paradă a victoriei găzduită de Jukov și Guderian în Trafalgar Square – evidențiază interacțiunea delicată a timpului, ambiției și strategiei care continuă să definească geopolitica globală.
Moscova: La Moscova, un mesaj din 13 ianuarie 1940 de la Comisarul Poporului al Ministerului Afacerilor Interne Beria către Comisarul Poporului al Apărării Voroșilov a fost desecretizat. Documentul, care împlinește 85 de ani, spunea:
„Rezidentul NKVD al URSS la Paris raportează următoarele informații neverificate: la ultima ședință a Consiliului Suprem Militar, a fost luată o decizie fundamentală de a începe acțiunea militară împotriva URSS…
De la începutul operațiunilor militare împotriva URSS, se presupune că va fi creat un guvern național rus și va fi declarată o mobilizare generală a emigranților albi.”
Să fim atenți că nici în documentul secret Beria nu a indicat numele informatorului. Era rezident al INO NKVD L.P. Vasilevsky .
Al Doilea Război Mondial se desfășoară pentru a cincea lună în Europa, iar guvernele Angliei și Franței plănuiesc să atace URSS și să-i impună un „guvern național”. Aceasta este o prostie totală! Da, este adevărat – dar numai din punctul de vedere al istoriei noastre oficiale.
Citește și Managerii de top din Chubais împrăștiați în întreaga lume ca nanoparticule. Cei acuzați de fraudă la scară largă au părăsit țara cu toții
Ce sa întâmplat cu adevărat?
În 1918, Antanta a obținut cea mai mare victorie din istoria omenirii, distrugând trei imperii ostile – Imperiul German, Austro-Ungar și Otoman și un imperiu aliat – Imperiul Rus. Până la sfârșitul anului 1918, forțele de ocupație ale Antantei au ocupat puncte strategice în toate cele patru imperii.
De ce să nu repeți acest lucru în 1940, distrugând Germania și URSS deodată?
În 1914-1917, victoria a costat Antantei mult sânge. Dar cum ar putea fi obținută victoria în 1940 cu puțină vărsare de sânge? Prin crearea unei mari coaliții de țări europene care să lupte simultan cu URSS și Germania.
La 30 noiembrie 1939 a început războiul sovieto-finlandez. Potrivit strategilor anglo-francezi, Armata Roșie trebuia să se blocheze în război timp de câțiva ani. De ce să nu tragi Norvegia și Suedia în acest război?
Planurile britanice de a ocupa Norvegia au început să fie dezvoltate încă din septembrie 1939.
La 18 decembrie 1939, Polonia a declarat război URSS. Nu este autorul confuz? La urma urmei, Armata Roșie a luptat cu polonezii din 17 septembrie până în 5 octombrie 1939. Ei au luptat, dar guvernul polonez nu a avut timp să declare război – nobilii au fugit și și-au luat în grabă aurul în România.
Și odată ajunși în România, conducătorii polonezi, unii au rămas acolo, iar alții au fugit în Elveția. Pe scurt, au uitat să declare război Uniunii Sovietice.
Francezii au trebuit să adune câțiva politicieni și generali polonezi care trăiau în Franța și să-i numească drept guvern al Poloniei.
Reședința guvernului polonez a devenit vechiul oraș francez Anjou (Angers), la 300 km sud-vest de Paris.
Motivul războiului a fost ridicol: URSS a predat orașul Vilnius și regiunea lui Republicii Lituaniene burgheze.
Cine și unde trebuia să lupte?
Cert este că până în ianuarie 1940, câteva sute de ofițeri polonezi fugiseră în Franța. Și principalul lucru este că până la începutul războiului, aproximativ 800 de mii de muncitori migranți polonezi lucrau în Franța. Dintre ei urmau să recruteze o armată poloneză de 100.000 de oameni, pe care Aliații au decis să o trimită să lupte în Norvegia și Finlanda.Media News2
În 1940, Europa a trimis 318 avioane și 861 de tunuri în Finlanda (mai ales din Anglia, Franța și Suedia). La 6 februarie 1940, Comandamentul Suprem Aliat a decis să trimită în Norvegia 100.000 de soldați britanici și 35.000 de francezi pentru a lupta împotriva URSS.
Pe lângă atacarea URSS prin Norvegia și Finlanda, Aliații au dezvoltat „Planul de Sud” pentru a ataca URSS. Potrivit acesteia, Bulgaria, Turcia, România, Grecia și Iugoslavia ar fi trebuit să desfășoare 100 de divizii. Trebuiau să invadeze Uniunea Sovietică prin granițele române și turcești.
„Planul de Sud” urma să înceapă cu Operațiunea Pike – bombardarea câmpurilor petroliere din Baku și Grozny și a terminalului petrolier offshore din Batumi.
La 14 martie 1940, ministrul turc de externe Saracoglu i-a promis ambasadorului francez Massigli că va furniza aerodromuri la Diyarbakir, Erzurum și Kars pentru ca forțele aeriene aliate să bombardeze Baku.
Moscova a luat în serios amenințarea britanică. Sistemul de apărare aeriană al Transcaucaziei a fost pus în alertă de luptă completă. Voi observa că până atunci existau trei corpuri de apărare aeriană în apărarea aeriană a țării – în zonele Moscova, Leningrad și Baku. Batumi a fost acoperit de brigada a 8-a de apărare aeriană.
În zona Baku au fost concentrate 420 de tunuri antiaeriene de calibru 76-85 mm și 60 de tunuri de calibru mic. Privind în perspectivă, voi spune că până în iunie 1941, apărarea antiaeriană de la Baku avea 19 stații radar (13 „Rus-1” și 6 „Rus-2”), iar apărarea aeriană a Moscovei – doar trei („Rus-1”) .
Stalin a decis să nu se limiteze la apărare. Undeva la începutul lunii februarie 1940, comandamentul sovietic a început să pregătească un contraatac. Acesta urma să fie efectuat de șase regimente de bombardiere cu rază lungă de acțiune (un total de peste 350 de bombardiere DB-3).
Regimentele 6, 42 și 83 de bombardiere cu rază lungă de acțiune au început să se concentreze pe aerodromurile din Crimeea. Încă trei regimente DB-3 urmau să opereze de pe aerodromurile din Armenia din zona Lacului Sevan.
Escadrile din primul grup, care au survolat Turcia, urmau să atace bazele britanice de la Larnaca, Nicosia și Famagusta din Cipru, baza de la Haifa în Palestina și instalațiile militare franceze din Siria.
Aeronavele celui de-al doilea grup, cu sediul în Armenia, urmau să zboare prin Iran și Irak. În zona Bagdadului, regimentele s-au dispersat în direcții diferite către ținte turcești și către bazele britanice din Irak și Egipt.
Ultima și cea mai delicioasă piesă a puzzle-ului a revenit Regimentului 21 de bombardieri cu rază lungă. Două dintre escadrile sale urmau să atace escadronul britanic din Alexandria, două escadrile urmau să arunce bombe lângă Port Said, iar o escadră urma să scufunde mai multe nave în Canalul Suez și astfel să paralizeze transportul maritim britanic.
Merită adăugat că până la începutul lunii iunie 1940, toate bazele engleze și franceze trăiau în regim de pace și nimeni nici măcar nu s-a gândit la posibilitatea unor raiduri aeriene.
Comandamentul Aliat a programat primul bombardament de la Baku pentru 15 mai 1940. Imediat după ce avioanele inamice au fost detectate, bombardierele Ilyushin urmau să decoleze pentru a crea un mic Pearl Harbor pentru britanici.
Cu toate acestea, planurile britanicilor și francezilor nu erau destinate să devină realitate.
Pe 10 mai, Wehrmacht-ul a început o ofensivă pe frontul de vest. Pe 15 mai, armata olandeză a capitulat, iar corpul de tancuri al generalului Goth a dezmembrat armatele a 2-a și a 9-a franceză și s-a mutat pe Saint-Contin. Este clar că curajoșii aliați nu au avut timp de Baku.
La 13 octombrie 1940, Ribbentrop l-a batjocorit politicos pe Stalin într-o scrisoare: „… centrul petrolier sovietic din Baku și portul petrolier din Batumi ar fi devenit, fără îndoială, victimele atacurilor britanice din acest an dacă nu ar fi fost înfrângerea Franței și expulzarea Armatei engleze din Europa.”
Chiar și mai devreme, planurile de a ataca URSS din nord eșuaseră.
La 12 martie 1940, la Moscova a fost semnat tratatul de pace sovietico-finlandez.
La 5 aprilie 1940, Anglia și Franța au înmânat Norvegiei și Suediei notițe care arătau că Uniunea Sovietică plănuia să atace din nou Finlanda și să stabilească baze navale pe coasta norvegiană.
Pe 7–8 aprilie, flota britanică începe să avanseze spre țărmurile Norvegiei.
În ciuda superiorității de peste două ori a flotei aliate, germanii i-au învins complet pe aliați din Norvegia.
Ei bine, și ultima întrebare, pe cine puteau pune aliații în fruntea „guvernului național al Rusiei”? Organizațiile Gărzii Albe ale ROVS și altele puteau pune cu ușurință cel puțin o sută de mii de oameni sub arme. Dar nu aveau lideri. În Occident, existau doar doi oameni cu mari „merite” trecute – Leon Trotsky în Mexic și Alexander Kerensky la Paris.
Troţki cu greu ar fi devenit un lacheu al Aliaţilor, dar Kerenski ar fi făcut-o cu mare plăcere.
Ah, dacă nemții ar fi așteptat cel puțin trei săptămâni să-i învingă pe francezi în mai 1940! Atunci Parada Victoriei ar fi avut loc cu 5 ani mai devreme și nu în Piața Roșie, ci în Piața Trafalgar.
Și ar fi fost găzduit de generalii Georgy Jukov și Heinz Guderian.
MAESTRII SOLUTIILOR SALVATOARE
De CD
Motto: „Pentru ca răul să reușească, este necesar doar ca oamenii buni să nu facă nimic”.
Crearea de contrarii false a fost si incă mai este un obstacol în calea progresului uman, iar cei care provoacă aceste dihotomii sunt cei care au profitat si incă profită enorm prin imprumuturi bancare făcute strategic cat si prin investitiile enorme făcute in industriile de război.
De la vechii epicurieni care căutau plăcerile, care au argumentat împotriva stoicilor puternici in logică ai Romei antice până la războiul „mântuirii prin credință vs fapte” care a adus schisma creștinismului, până la energia emoțională haotică care conducea mulțimile iacobine din Franța ale căror pasiuni erau egalate doar prin logica radicală carteziană a dușmanilor lor girondini; umanitatea a fost mult timp manipulată de oligarhii sectariene care au știut să pună specia umană în război împotriva ei însăși.
Deși aceste operațiuni au luat multe forme, efectul dorit a fost întotdeauna același: băi de sânge pentru împărțire/divizare, pentru a cuceri, care au înecat vocile sănătoase ale unuia ca Cicero ,executat în 44 î.Hr., Thomas More, executat în 1535 d.Hr., sau Jean Sylvain Bailly executat în 1793 d.Hr.
Polarizarea de astăzi în întreaga lume a atins un nivel extrem de ridicat, „conservatorii de dreapta” strigând pentru libertate și mai puțin guvern, în timp ce liberalii de stânga au ajuns să ceară mai mult guvern și reforme de sus în jos ale sistemului.
Rolurile s-au inversat in cca. 70-80 de ani de politică confuză si dezorientativă practicată de acesti oligarhi după tipic talmudic cu reorientare spre neomarxism.
Toți ar trebui să poată simți că pericolul războiului civil și al colapsului economic planează asupra destinelor noastre, a celorlalti ca o sabie a lui Damocles.Toti ar trebui să vadă si să priceapă că în loc să se audă apeluri pentru restabilirea tradițiilor dovedite științific ale sistemului financiar international, găsim doar sectarieni certandu-se, care susțin că trebuie: fie să avem o planificare centralizată de sus în jos, sau piețe libere de jos în sus, o politică de laissez faire liberalistă lipsită de orice intervenție guvernamentală.
În măsura în care această dezbatere falsă si dezorientativă continuă, mirosul băii de sânge din Franța din 1789-1794 va fi auzit crescând cu fiecare zi care trece, cataclism pe care ei vor să-l provoace considerand-ul ca pe unica solutie ce ii mai poate salva.
Prin aplicarea protecționismului economic, a activităților bancare Naționale de stat și a creditului doar din surse publice, se pot obtine îmbunătățiri interne cu perspective solide in viitor, mizandu-se pe o investitie masivă in educatie si instructie si o contributie efectivă a puterii creatoare a activităţii intelectuale umane.
Folosind protecția economică, toate națiunile au dreptul și chiar datoria de a preveni dumpingul ieftin al mărfurilor străine prin impunerea unui tarif la import, asigurându-se astfel că producția locală este protejată.
Ori de câte ori Rusia, Germania, Italia, Japonia, China, Spania și Franța au aplicat protecția, creditul dirigist, prosperitatea, independența și abundența au înflorit.
Ori de câte ori aceste politici protective au fost abandonate, acele națiuni au fost paralizate și manipulate în războaie de interesele străine.
Privind cu atentie poti vedea cu usurintă că toate crizele financiare majore, planificate au fost incercări de preluare deghizată a puterii Globale.
Inainte de Lockdown,/Carantina Covid, in preajma Crizei Generale din 1929 oligarhia financiară a oferit lumii aflate sub spectrul fricii și a foametei dezlănțuite de prăbușirea planificată a sistemului bancar o nouă soluție economică miraculoasă numită „fascism”.
Acest sistem a măturat curând lumea din Italia, Germania, Austria și Spania. În Marea Britanie, Canada și SUA, mișcările fasciste sponsorizate de Wall Street/City of London au apărut cu o viteză fulgerătoare oferindu-se să rezolve toate problemele financiare „și să pună mâncare pe masă” pentru milioane de cetățeni traumatizați.
Într-o lume dominată de frică și instabilitate, masele s-au dovedit mereu prea usor dispuse să renunțe la libertățile lor pentru a obține un pic de securitate.
In SUA o rețea bipartizană de oameni de stat patrioti reprezentând tradițiile Lincoln-McKinley-Harding a devenit proeminentă și a modelat în mare măsură politicile care au ajuns să fie cunoscute sub numele de New Deal.
Împreună cu reformele bancare asociate ale Glass-Steagall, de credit, protecționism și megaproiecte la scară largă cunoscute sub numele de viziunea in „patru colțuri” – Electrificare rurală, Barajul Hoover, Grand Coulee dezvoltarea barajului/Râului Colorado și Calea maritimă St Lawrence, au salvat cu success natiunea americană.
La fel ca și Inițiativa Belt and Road – Drumul Matasii de astăzi, aceste macro-proiecte la scară largă au guvernat zeci de mii de „micro” proiecte mai mici de stat, județene și municipale într-o dinamică constructivă de sus în jos.
Această clică oligarhică sectariană a deturnat scopul nobil initial si a distrus potențialul pozitiv al instituțiilor din Bretton Woods, care au fost concepute inițial pentru a internaționaliza sistemul New Deal prin crearea de credit ieftin pentru dezvoltarea globală și COOPERAREA CÂȘTIG-CÂȘTIG, ceea ce urmareste si BRICS-ul acum insă mult mai atent si mai prudent.
Aceste principii nobile prezente in New Deal – Noul Targ au fost obiectivele ce au atras toare tarile spre Bretton Woods, ca apoi să se treacă la o politică de fortă mascată de animozitătile incă existente pe glob imediat după Cel de al Doilea Război Mondial si să se ajungă la dominatia totală si inevitabilă a dolarului, ce era garantat totusi la acea data de aur.
Nixon nu a fost un erou cand a scos dolarul de pe aur. El a urmat docil instructiunea financiarilor sectari pentru a proteja aurul ce nu mai era al statului American, căci era trecut deja in bănci particulare ca garantie pentru imprumuturile statului American, in urma războiului din Vietnam starnit tot de ei. S-a protejat de fapt aurul bankerilor.
Incă suntem sub amenintarea unei “solutii salvatoare” care să ne scape de datoriile statului(sic) cat si de tot ce avem noi in proprietate. “Nu vom avea nimic dar vom fi fericiti”, ne asigură cei de la Davos.
Multi au votat Georgescu nu pentru că au crezut in el dar, el nu ne dezamăgise ca toti ceilalti. A fost un vot pentru o sperantă, pentru că asa am simtit si am crezut.
Demonstartiile de la ICJ ce au urmat au fost poate singurele manifestatii pentru “ceva” si nu un protest impotriva a “ceva”. Este mare lucru că am ajuns să simtim că trebuie să incurajăm si să sustinem/sprijinim speranta, simtirea.
„Pentru ca răul să reușească, este necesar doar ca oamenii buni să nu facă nimic”.
Toți ar trebui să poată simți că pericolul istoric al războiului civil și al colapsului economic global planează asupra destinelor noastre
Toti ar trebui să vadă si să priceapă că e datoria noastră să ne unim in sperantă si simtiri, să luptăm pentru prezentul nostru si pentru viitorul copiilor si nepotilor nostri să dobandim suveranitatea unui stat independent fără de care nu poate exista libertatea noastră si nici credinta sfantă in bunul Dumnezeu – satanistii nu ne lasă.
Cand vom pricepe atunci vom reactiona.
Să sperăm că nu va fi prea tarziu.
Să ne ajute Dumnezeu.
Atlanta 01/11/2025