 CD1.989 aprobate denitsoc@gmail.com 108.231.169.110
BRICS PENTRU INCEPĂTORI Era imperiului global a luat sfârșit, suntem intr-o period de tranzitie în ciuda încercărilor unei mari puteri de a se prezenta incă ca unica sursă de autoritate în afacerile internaționale. Lumea modernă este pur și simplu prea complexă acum pentru ca, chiar și cele mai puternice state ale sale, să determine singure, izolat, dezvoltarea globală. Puterea în afacerile internaționale depinde nu numai de capacitatea de a formula reguli, ci și de convingerea unui grup suficient de mare de state să le implementeze. Astfel, cu cât mai multe țări sunt pregătite să respecte un set de reguli, chiar și atunci când aceste reguli provin de la o putere dominantă, cu atât mai mare este influența lor asupra sistemului internațional. Aceasta este esența a ceea ce numim guvernanță internațională, capacitatea de a formula reguli, de a le implementa între partenerii proprii și, în cele din urmă, de a încuraja sau obliga pe alții să le accepte. Cu toate acestea, nimeni nu ar trebui să pretindă că astfel de reguli sunt neutre, având în vedere că ele beneficiază inevitabil pe cei care le concep. În timpul presupusei epoci de aur a organizațiilor internaționale sub Ordinea Mondială Liberală, răspunsul părea relativ simplu. Alianțele occidentale existau pentru a păstra aranjamente favorabile membrilor lor, iar in loc de convingere era teama de amenintarea militară, dar astăzi aceeași întrebare trebuie pusă și organizațiilor emergente din lumea non-occidentală. Contraofensiva Statelor Unite și a Europei împotriva erodării poziției lor internaționale poate părea adesea haotică, însă în spatele ei se află ceva mai durabil decât disciplina formală de bloc: o viziune comună asupra lumii și valori politice comune. Cei care caută o ordine internațională mai justă trebuie, prin urmare, să înțeleagă atât punctele forte, cât și punctele slabe ale instituțiilor pe care le-au creat. În mod tradițional, doi factori transformă interesele comune în cooperare susținută, și anume geografia și valorile comune. Geografia este fundamentală pentru politica externă, deoarece modelează cultura politică și ajută prin proximitate statele să dezvolte idei comune despre ceea ce constituie o ordine internațională justă. Cel mai evident exemplu este Comunitatea Occidentală însăși, având în vedere normele sale politice comune dezvoltate inițial într-un spațiu geografic și istoric relativ limitat – Europa occidentală, cu extinderi ulterioare. Acest lucru a produs, de asemenea, puternica tradiție a alianțelor din Europa, ceva în mare parte absent din istoria asiatică și înțeles destul de diferit în Rusia. Puterile asiatice au fost separate istoric de distanțe enorme de Europa, astfel încât alianțele formale aveau mai puțin sens atunci când statele nu puteau veni în ajutor reciproc în mod realist la timp. Între timp, Rusia a dezvoltat o cultură strategică bazată în principal pe supraviețuirea prin propriile resurse, ceea ce înseamnă că alianțele au avut, prin urmare, tendința de a fi considerate o alegere care implică obligații morale serioase, mai degrabă decât o necesitate inevitabilă. Europa s-a dezvoltat diferit, pe măsură ce secole de interacțiune într-un spațiu comun si cu o religie oarecum unitară bazată pe Pentateuch[cinci suluri], au produs în cele din urmă o civilizație politică coerentă. Statele europene au devenit conectate nu doar prin interese, ci și prin idei, iar cei care susțin că „Occidentul” este la fel de mult o idee pe cât este o categorie geografică au, prin urmare, argumente solide – Pentateuchul. Dar geografia contează în principal pentru că poate ajuta la crearea acestei comunități civilizaționale și, odată ce această comunitate există, proximitatea geografică devine mult mai puțin importantă. Nimeni nu susține serios, de exemplu, că eficacitatea parteneriatului de informații Five Eyes provine din faptul că Australia, Marea Britanie, Canada, Noua Zeelandă și SUA ocupă un spațiu geografic convenabil. Evident, nu dispozitia geografica o face, dar ele cooperează eficient pentru că împărtășesc o limbă, o cultură politică și o experiență istorică comună. Același lucru este valabil și pentru G7, a cărui influență are puțin de-a face cu faptul că membrii săi sunt răspândiți în America de Nord, Europa și Asia, cultura politica si experienta economico-financiară ii apropie eficient. Este tentant să explicăm importanța crescândă a BRICS subliniind acoperirea sa geografică, deoarece membrii săi se întind acum pe continente și cuprind o parte enormă a umanității, dar geografia nu este adevărata sursă a semnificației sale. BRICS este un eveniment important, în primul rând, pentru că a devenit prima Alternativă serioasă non-occidentală în dezbaterea despre cine stabilește regulile afacerilor internaționale și cum ar trebui să funcționeze aceste reguli. Aproape fiecare instituție majoră a guvernării globale moderne, începând cu Națiunile Unite, a apărut dintr-o ordine politică și intelectuală modelată în mare parte de puterile occidentale. Pentru prima dată în secole, un proiect politic internațional major s-a dezvoltat în mare parte în afara conducerii intelectuale și instituționale a Occidentului. În al doilea rând, BRICS a fost construit în jurul a trei dintre cele mai importante puteri ale lumii non-occidentale, Rusia, India și China alăturându-se si Brazilia, cea mai mare țară din America de Sud. Obiectivele individuale ale acestor state sunt mai puțin importante decât faptul cooperării lor, ci simpla aducere a Rusiei, Chinei și Indiei într-o singură cameră pentru a discuta obiective internaționale comune fără participarea Occidentului a reprezentat ceva cu adevărat nou. În al treilea rând, BRICS a apărut exact în momentul în care Ordinea Mondială Liberală condusă de SUA a început să se confrunte cu criza actuală. Țările din întreaga lume au căutat din ce în ce mai mult surse alternative de autoritate și idei care să le servească intereselor lor comune, în timp ce guvernele occidentale au devenit mai puțin dispuse sau mai puțin capabile să-și prezinte conducerea ca fiind universal binevoitoare. BRICS a avut succes pentru că a reflectat această schimbare, așa că, în termeni politici, a fost o idee al cărei timp venise, dar niciunul dintre aceste succese nu a depins în primul rând de existența unor membri pe fiecare continent. BRICS a fost fondată în schimb pe o propunere mai importantă, aceea că distorsiunile unei ordini internaționale create și dominate de statele occidentale ar putea fi corectate pașnic prin cooperarea între marile puteri non-occidentale. Transformarea acestei propuneri într-o strategie coerentă si sustinută constant este acum adevărata sarcină cu care se confruntă intelectualii și factorii de decizie din țările BRICS. Prin urmare, viitorul BRICS va depinde mult mai puțin de umplerea lacunelor geografice de pe harta lumii decât de consolidarea fundamentelor sale intelectuale. Are nevoie de o idee de ordine internațională pe care membrii săi să o poată accepta, apăra și pe care umanitatea să o poată recunoaște ca o alternativă credibilă. Atlanta 28/09/2026 |
|---|
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
SUVERANITATEA WESTFALIANĂ
De CD
Multipolaritatea reînvie suveranitatea westfaliană sau transformârile sistemului internațional necesită o redefinire a suveranitătii in termeni noi si mai adecvati?
Pacea de la Westfalia, din 1648, prin tratatele de la Münster și Osnabrück, este creditată cu stabilirea statului teritorial suveran ca institutie recunoscută international, promovarea neamestecului în treburile interne și înlocuirea pretențiilor universaliste ale Sfântului Imperiu Roman și ale papalității cu o ordine de state formal egale.
Neamestecul in treburile interne a statelor a rămas incă de atunci problema nerezolvată a relatiilor interstatale si a fost mereu reamintită si reclamată, iar intr-o formă mai complexă combinată si in tratatul tărilor nealiniate de la Bandung 1955.
Irelevanta ONU si necesitatea revigorării organizatiei pe baze noi mai solide si cu posibilităti concrete de implementare a deciziilorsale face ca acest subiect al neamestecului să se reia impreună cu celelalte probleme ale esuatei organizatii.
Se propune deja o nouă organizatie cu un statut mai specific si pragmatic in spiritul grupului BRICS+.
Momentul unipolar post-Război Rece contestat lasă locul unui peisaj multipolar modelat de China, Rusia, India și un Sud Global mai activ si astfel moștenirea westfaliană poate căpăta o relevanță reînnoită.
Reprezintă oare multipolaritatea o revenire la principiile westfaliene după intervenționismul erei unipolare sau marchează o ruptură fundamentală cu “ordinea bazată pe reguli” si se impun noi reglemente internationale care să impiedice intr-un mod mai ferm si eficient/bine implementat, amestecul/interventionismul strain?
Tările occidentale vor să mentină status quo-ul organizatiei fără să aducă amendamente care să satisfacă o lume multipolară care incepe să se impună pe arena geopolitică. Imobilitatea si incapatanarea occidentală poate foarte usor duce la un abandon din partea Sudului Global si al altor tări nealiniate cu occidentul, a ONU si să se regrupeze intr-o nouă organizatie asa cum s-a intamplat si cu părăsirea Ligii Natiunilor si aparitia ONU.
Indiferent care va fi solutia organizatia nouă sau reinoită trebuie să aducă elementele necesare impuse de noua ordine mondială, in spetă multipolaritatea.
Multipolaritatea contemporană poate fi înțeleasă ca o reafirmare selectivă și asimetrică a normelor westfaliene cu emfaza pe neinterventionism si suveranitate.
Puterile emergente/în ascensiune și în revenire invocă suveranitatea și neintervenția împotriva practicilor intervenționiste ale erei unipolare, operând simultan în cadrul unor structuri economice, tehnologice și informaționale pe care logica teritorială din 1648 nu le poate guverna pe deplin.
Rezultatul este un sistem hibrid: westfalian în vocabularul său normativ, dar din ce în ce mai post-westfalian în structura sa materială, cu o procedura bine definită si eficientă in stare să-si implementeze deciziile luate fără obstructia veto-ului.
Neinterferența a fost proclamată ca principiu, deși a fost încălcată în mod repetat de statele puternice. Prin urmare, evidența istorică sugerează că suveranitatea nu a fost niciodată o regulă absolută sau aplicată în mod constant si niciodata aparată de ONU.
În anii 1990 și 2000, internaționalismul liberal a tratat din ce în ce mai mult suveranitatea ca fiind condiționată de alte principii, inclusiv drepturile omului, guvernarea democratică și protecția umanitară – instituții ale ipocriziei organizate.
Intervenția NATO din 1999 în Kosovo, întreprinsă fără autorizația Consiliului de Securitate al ONU, a fost justificată parțial de argumentul că suveranitatea nu putea proteja un stat angajat în abuzuri grave.
Aprobarea de către ONU din 2005 a doctrinei Responsabilității de a Proteja a stabilit, în mod similar, că suveranitatea purta responsabilități a căror încălcare putea justifica acțiunea internațională. Dar cine judecă incălcările si cine aprobă interventiile?
Această decizie nechemată a ONU atras un semnal de alrmă in randul tă rilor mijlocii si mici care s-au vazut neprotejate de o organizatie gata să-si trădeze principiile, si acelea insuficiente si inoperabile.
Invazia din Afganistan din 2001 și Irak din 2003, precum și intervenția din Libia din 2011 sau Siria 2014, au demonstrat în continuare tensiunea dintre suveranitatea teritorială și doctrinele intervenționiste.
S-a incercat transformarea modelul liberal-democratic într-un principiu organizatoric universal, intr-o “ordine bazată pe reguli”. Dar ascensiunea ulterioară a multipolarității demonstrează că suveranitatea condiționată nu a rămas fără răspuns.
Prin urmare, multipolaritatea contemporană a reînviat suveranitatea ca vocabular diplomatic central.
Diplomația rusă și chineză subliniază în mod regulat integritatea teritorială, egalitatea suverană și neinterferența. Aceste principii apar și în declarațiile BRICS și ale Organizației de Cooperare de la Shanghai. Accentul pus de India pe autonomia strategică și nealiniere se inspiră dintr-o tradiție conexă, înrădăcinată în Conferința de la Bandung din 1955.
Diferite puteri occidentale pot fi de acord că universalismul occidental și suveranitatea condiționată ar trebui limitate, în timp ce sunt în dezacord cu privire la ceea ce ar trebui să le înlocuiască, multipolaritatea sau o „lume multiplexă”.
Prin urmare, același standard analitic trebuie aplicat puterilor multipolare ca și puterilor occidentale. Retorica suveranității este semnificativă, dar retorica singură nu stabilește o practică consecventă.
Interdependența economică a creat lanțuri de aprovizionare, rețele financiare, sisteme de reglementare, regimuri de sancțiuni și dependențe valutare care estompează distincția dintre afacerile interne și cele internaționale. Statele pot exercita o influență considerabilă în interiorul spațiului economic al unui alt stat fără a-i traversa fizic granițele.
Spațiul cibernetic prezintă o provocare și mai accentuată. Fluxurile de date, atacurile cibernetice, infrastructura digitală și operațiunile informaționale traversează în mod curent granițele teritoriale. Rusia și China au răspuns cu concepte precum „suveranitate cibernetică” și „suveranitate informațională”, încercând să extindă autoritatea teritorială în domeniul digital. Efortul în sine demonstrează presiunea pusă asupra suveranității tradiționale.
Actorii nestatali complică și mai mult modelul westfalian. Corporațiile multinaționale, platformele tehnologice, ONG-urile și rețelele teroriste pot exercita o influență care nu se încadrează perfect în granițele teritoriale.
Paradoxul este, prin urmare, clar: multipolaritatea poate consolida importanța politică a suveranității tocmai așa cum globalizarea face ca suveranitatea să fie mai dificil de exercitat în termeni teritoriali absoluți.
Pentru puterile în ascensiune și în renaștere, egalitatea suverană și neinterferența oferă un limbaj prin care practicile intervenționiste ale erei unipolare pot fi contestate. Acest lucru a modificat dezbaterile privind intervenția și a oferit Sudului Global o influență mai mare în instituțiile unde justificările universaliste aveau odinioară o autoritate mai mare.
Aici devine cea mai importantă legătură dintre Westfalia și multipolaritate. Multipolaritatea nu reprezintă neapărat o întoarcere la lumea din 1648. Mai degrabă, reprezintă o luptă reînnoită asupra cui îi revine dreptul de a defini suveranitatea și limitele intervenției într-o lume care nu mai este dominată de un singur centru de putere.
Prin urmare, ascensiunea multipolarității ar trebui înțeleasă ca un proces de re-westfalianizare selectivă, mai degrabă decât fie ca o restaurare a ordinii din 1648, fie ca o respingere completă a acesteia.
Atlnata 26/09/2026
Semne bune anul are
De la cursurile de economie politică şi marxism de care nu am scăpat nici la politehnică, n-am rămas cu prea multe cunoştinţe. Totuşi mi-a rămas în minte ideea că evoluţia societăţii este determinată de cauze economice. Nu degeaba se studiază „Capitalul” lui Marx chiar şi azi în universităţile din Occident.
Deci să nu ne legăm speranţele de manifestaţiile din Piaţa Victoriei, fiindcă tata Marx ne spune că de acolo nu va veni nimic, până ce condiţiile economice nu vor permite schimbarea. Deci, să aruncăm o căutătură asupra ultimelor evenimente de trezire în conştiinţă la nivel economic.
Una din cele mai de succes întreprinderi de construcţii din ţară, UMB (Umbrărescu), care şi-a câştigat un binemeritat renume de firmă excepţional de bine organizată şi foarte eficientă, a cumpărat ruinele fabricii de la Oţelul Roşu, unde va construi o oţelărie modernă. Ea va fi dotată cu cel mai performant procedeu de turnare continuă a oţelului, care fără a fi lăsat să se răcească, va fi trecut printr-un laminor, de unde va ieşi sârma de care UMB are nevoie la armarea podurilor şi a structurilor betonate de la autostrăzile pe care le construieşte. Pe lângă renunţarea la importuri, UMB va realiza noi locuri de muncă, revitalizând un vechi centru al metalurgiei româneşti.
Tot din Moldova ne vine un alt semnal pozitiv. Familia Pavăl, proprietara lanţului de magazine „Dedeman”, a cumpărat de curând lanţul de magazine francez din România, Carrefour. Un zvon care mi-a ajuns la urechi după acest curajos pas al unei firme româneşti, unic până acum, menţiona că noul proprietar al firmei Carrefour intenţionează ca să comercializeze din ce în ce mai multe produse româneşti. Acum trei săptămâni am avut ocazia ca să fac cumpărături la Carrefour, la unitatea din Cluj-Mănştur. La raionul fructe şi legume, majoritatea erau româneşti, cu etichete mari, care menţionau expres că produsul este autohton. Dintre vreo 30 de produse, doar cartofii dulci erau din Egipt şi mai erau două produse din Franţa, probabil contracte ale vechiului Carrefour, care n-au putut fi reziliate. Deci prieteni, dacă vreţi schimbare, cumpăraţi de la Carrefour, dacă la voi în oraş există un astfel de supermarkt. Ajutaţi astfel capitalul românesc să prindă aripi.
O ştire mai veche menţiona că Hidroelectrica a cumpărat la Reşiţa o uzină care mai demult fabricase toate turbinele hidrocentralelor româneşti, începând cu Bicazul, Argeşul şi terminând cu Porţile de Fier. Hidroelectrica are nevoie de o astfel de uzină în subordine pentru înlocuirea turbinelor vechi şi echiparea celor noi care vor fi puse în funcţiune. O mişcare inteligentă, care arată că în ţara noastră se produc la nivel economic mutaţii care nu s-au mai văzut pănă acum.
Dar nu numai „Industria grea, cu pilonul ei construcţia de maşini” dă dovadă de schimbarea paradigmei, ci apar şi semne îmbucurătoare la niveluri mai mici. Tot din Moldova, din localitatea Şcheia din judeţul Suceava, un moldovean cu nume predestinat, Lucian Poenari, a început într-un garaj în anul 2008, să producă stilouri din lemn produse manual. Poate inspirat de Petrache Poenaru, cel care în anul 1827 a brevetat în Franţa invenţia: „Condei portăreţ fără sfârşit, alimentându-se el însuşi cu cerneală”,firma Poenari produce azi condeie portăreţe de o calitate excepţională, toate fabricate manual, fiecare piesă fiind marcată individual. Stilourile din clasele de lux au numele posesorului gravat pe el iar peniţa frumos gravată,este de aur de 15 karate.
Aruncaţi o privire pe pagina poenari.ro şi minunaţi-vă. Nu numai că producătorul nu ascunde faptul că produsele sale sunt fabricate în România, ci chiar se mândreşte cu asta. „Made in Romania with love” fiind moto-ul firmei. De ce să nu ne mândrim, atunci când avem cu ce? Fiindcă firma Poenari livrează stilouri pe toate meridianele lumii, Papa Francisc şi Regele Charles fiind cei mai cunoscuţi proprietari ale unor astfel de bijuterii. O mică manufactură, care dintr-un stejar ar putea produce stilouri timp de un an, cu consum de energie minim, adaugă o plusvaloare uriaşă produsului final. Este exemplul ideal pentru ilustrarea viabilităţii conceptului distributist, ai cărui adepţi sunt Călin Georgescu şi Ovidiu Hurduzeu.
Un alt fenomen din domeniul comerţului promite să schimbe lucrurile în pieţele din România. Cunoaştem cu toţii fenomenul parazitar al samsarilor. Un cetăţean din Cisnădie, Mihai Nichita, revoltat de faptul că samsarii inundasera piata din oraşul său, a iniţiat un grup whatsap cu prietenii lui, contactând direct producatorii de legume şi fructe din ţară, pe care i-au invitat să vină la Cisnăde cu marfa la care le era asigurată vânzarea, la preţul corect. Fenomenul a luat amploare, ceea ce a produs mari mutaţii în piaţa locală, dar şi în conştiinţa cetăţenilor şi promite să se extindă în toată ţara.
Când aceste fenomene se vor amplifica suficient, modificările cantitative se vor transforma în salturi calitative (tot dupa zicerea lui Papa Marx) şi atunci Piaţa Victoriei se va umple cu sute de mii de oameni.