CD
1.856 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.107.141

 

BRETTON WOODS SI DAVOS
De CD

Se incheie zguduitor, intr-o cheie de fatalism si apokalism kinetic o eră istorică ce a inceput cu sfarsitul Imperiului Britanic si sfarsete acum cu căderea erei Imperiale Hegemonice Americane.

Nimeni nu plange după trecutul triumfalnic al uniciăttii si măretiei americane, acum cand apokalipsa revelatorie aduce in mass-media dosarele imense, incredibil de murdare si criminale a le lui Epstein.
Nici nu au curajul să le de-a publiciăttii integral si le editează/cenzurează masiv.

Ciclicitatea sistemelor si a imperiilor merge după vechea regulă a politicii si diplomatiei capitaliste: “morcovul si bătul”.
Era americană a debutat asa cum se procedează intotodeuna, cu sperante, promisuni si iluzii progresive. Cu cele mai nobile idealuri pe care natiunea americană le mai arătase, tot ciclic, in ultimii 200 de ani.

Pentru că suna prea fumos s-a intamplat ca promotorul visător cinstit al acestor idealuri nobile să moară inainte ca aceste proiecte mărete să poată deveni realitate.
Proiectele nobile care au făcut ca America – SUA sa fie iubite de toată populatia lumii, au fost indeplinite insă intr-un mod defectuos si cu efecte contrare scopurilor initiale.

Pe de o parte, sistemul american de anticolonialism a militat pentru un sistem de colaborare reciproc avantajoasă și multipolarism promovat de FDR – Franklin D. Roosewelt, care a imaginat un “New Deal” – “Nouă Intelegere” internațională pentru a elibera lumea de imperiu prin promovarea investițiilor la scară largă în infrastructură, industrie și cooperare vitală.

Pe de altă parte, susținătorii sistemului britanic de gândire cu sumă zero au insistat pentru o dominație anglo-saxonă unilaterală asupra lumii.

Această ciocnire a luat forma bătăliilor purtate de colaboratorul de încredere al lui FDR, Henry Dexter White, împotriva lui John Maynard Keynes la Bretton Woods, unde 730 de delegați reprezentând 44 de națiuni s-au adunat pentru a stabili termenii ordinii postbelice. Un Davos al sfarsitului de imperiu britanic.

Deși această conferință este asociată în mod faimos cu crearea Băncii Mondiale, a Fondului Monetar Internațional și a Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), se presupune în mod FALS că este o creație keynesiană.

Deși nimeni nu ar susține că John Maynard Keynes (1883-1946) a influențat profund o mare parte din ordinea economică internațională în timpul Războiului Rece, ar fi o minciună periculoasă să credem că el a fost altceva decât un dușman al sistemului american în toate formele sale. Se poate dovedi că Keynes nu a fost un prieten al libertății sau al idealurilor nobile americane din 1776, ci a fost doar un slujitor docil al imperiului dedicat infiltrării, cooptării și apoi transformării sistemului american într-un instrument al Imperiului, eugeniei și hegemoniei.

Înainte de a ne permite să sărbătorim prematur victoria Sistemului american asupra orașului Londra[City of London], să vedem dacă a fost introdus un Cal Troian periculos, care riscă să submineze toate cuvintele frumoase și aspirațiile de restaurare a SUA la tradițiile sale mai sănătoase.

John Maynard Keynes a fost un loialist devotat Imperiului Britanic, un promotor al eugeniei radicale, un pedofil rampant și, chiar dacă nu era un prieten al fascismului naționalist de tip hitlerist, nu a avut nicio problemă cu un fascism „internaționalist iluminat” aflat sub influența Băncii Angliei – rothschildzilor.

Cartea sa de la începutul anului 1911 despre moneda și finanțele indiene realizată în timpul inspectiei sale de cinci ani în Biroul Indian al Imperiului a ignorat toate motivele politice reale ale foametei care afecta India și a pledat rece pentru o mai mare integrare a sistemului bancar indian sub controalele City of London, care ar rezolva cumva problemele Indiei.

Realitatea demonstrabilă era că foametea indiană a fost un instrument coordonat de controlul populației de către elita malthusiană a establishmentului britanic, care considera „războiul, „foametea și bolile” ca daruri pe care natura le-a oferit celor puternici pentru a-i gestiona pe cei slabi. Părere impărtasita si reaplicată de Churchill.

Deși lucrarea sa ulterioară din 1919, „Consecințele Păcii”, părea a fi un avertisment destul de simpatetic că reparațiile draconice de la Versailles ar provoca pagube incredibile și ar duce la un nou război mondial, în realitate, Keynes dădea dovadă de o mare stăpânire de sine.

Ca reprezentant al Trezoreriei Britanice la Conferința de la Versailles, Keynes nu s-a opus niciodată fascismului: el a susținut doar că o cale mai liberală către Fascismul Global ar putea fi stabilită sub conducerea Băncii Angliei.
Opoziția sa, însă, față de abordarea mai violentă preferată de imperialiștii conservatori din rândul intelectualității britanice, a fost mai degrabă una de formă decât de substanță.

Keynes și colegii săi fabieni H.G. Wells, Bertrand Russell și G.B. Shaw au preferat „jocul lung” „lent și constant”, amintind de generalul roman Quintus Fabius Maximus, care s-a luptat cu dușmanii săi prin atritie, uzură lentă, mai degrabă decât prin confruntare la scară largă.

Datorită ignoranței generale a publicului cu privire la această strategie, îi mai sărbătorim pe acești luminari ai Societății Fabiene pentru pacifismul lor, deși în realitate, erau la fel de rasiști, fasciști și iubitori de eugenie ca omologii lor mai miopi și mai înrăiți, Sir Oswald Mosley, Lord Alfred Milner și chiar Winston Churchill.

În timp ce adevărata soluție la tipărirea de monedă hiperinflaționistă și la închiderea economică industrială a Germaniei în anii de după Primul Război Mondial se găsea în Acordul germano-rus de la Rapallo distrus odată cu asasinarea ministrului de externe al Sistemului American, Walter Rathenau, Keynes și cei de aceeași rasă au cerut doar integrarea economică a sistemului bancar și militar german sub controlul Băncii Angliei/Ligii Națiunilor.

Definindu-și credința mizantropă în suprapopulare, economistul Companiei Britanice a Indiilor Orientale, Thomas Malthus (1766-1834), a afirmat o nouă „lege fundamentală” în faimosul său Eseu despre populație din 1799:
„Puterea populației este atât de superioară puterii pământului de a produce subzistență pentru om, încât moartea prematură trebuie să afecteze într-un fel sau altul rasa umană.” Cum ar putea fi evitată această criză?

Malthus răspunde așa cum numai un imperialist devotat ar putea:
„Ar trebui să facilităm, în loc să încercăm prostește și în zadar să împiedicăm, operațiunile naturii în producerea acestei mortalități; și dacă ne temem de vizita prea frecventă a formei oribile de foamete, ar trebui să încurajăm cu sârguință celelalte forme de distrugere, pe care le obligăm pe natură să le folosească.
În orașele noastre ar trebui să îngustăm străzile, să înghesuim mai mulți oameni în case și să curtăm revenirea ciumei.”

Deși unii apologeți îl considerau pe Keynes un anti-malthusian – datorită teoriei sale conform căreia suprapopularea ar putea fi depășită prin încurajarea cheltuielilor mai degrabă decât a economisirii, ceea ce, la rândul său, ar crea cumva piețe și, prin urmare, noi fabrici și mai multă creștere, realitatea a fost opusă. Keynes nu numai că a vorbit cu entuziasm despre Malthus de-a lungul vieții sale ca fiind una dintre cele mai mari minți din toate timpurile, dar chiar a plagiat multe dintre teoriile lui Malthus, de exemplu cea despre „deficitul de cerere care provoacă șomaj și recesiune”, subliniată în Tratatul său despre bani din 1930.

În Eseul său despre Malthus din 1933, Keynes a scris:
„Să ne gândim la Malthus astăzi ca la primul dintre economiștii de la Cambridge – ca, mai presus de toate, la un mare pionier al aplicării unui cadru de gândire formală la confuzia complexă a lumii evenimentelor cotidiene. Malthus a abordat problemele centrale ale teoriei economice pe cea mai bună dintre toate căile.”

În conferința sa despre populație din 2 mai 1914, Keynes a susținut că guvernul ar trebui „să modeleze legea și obiceiurile în mod deliberat pentru a realiza densitatea populației care ar trebui să existe” și că „ar fi mai multă fericire în lume dacă populația ar fi diminuată.”

Spunând că „India, Egiptul și China sunt grav suprapopulate”, Keynes a pledat pentru utilizarea violenței pentru a apăra „rasele albe superioare” în această luptă pentru supraviețuire, pacifistul spunând: „Aproape orice măsură mi se pare justificată pentru a ne proteja nivelul de viață de prejudiciile provocate de rase mai prolifice. O parcelare definitivă a lumii ar putea deveni necesară; și presupun că acest lucru nu este improbabil să provoace războaie rasiale. În orice caz, astfel de războaie vor fi despre o problemă substanțială.”

În calitate de președinte interimar al Ligii Neo-Malthusiene, Keynes a declarat în 1927: „Noi, cei din această societate, suntem neo-malthusieni… Cred că, pentru viitor, problema populației va apărea în problema mult mai mare a ereditării și eugeniei. Calitatea trebuie să devină preocuparea.”

Până în 1946, Keynes, încă membru al Societății Britanice de Eugenie, după ce a ocupat funcția de vicepreședinte al agenției între 1936 și 1944 a scris în “The Eugenics Review”: „Mintea excentrică, sceptic, observatoare, strălucitoare, de lider de cavalerie a lui Galton l-a determinat în cele din urmă să devină fondatorul celei mai importante, semnificative și, aș adăuga, autentice ramuri a sociologiei care există, și anume eugenia.” Nu era vorba de teoretizare de tip turn de fildeș, ci de concepte cu o semnificație practica, foarte reală.

Până în 1937, “Teoria generală a ocupării forței de muncă” a lui Keynes a fost publicată în Germania nazistă. Dacă cineva dorește să apere ideea că economistul era cumva un apărător antifascist al „valorilor liberale”, să citească propriile sale cuvinte din prefață și apoi fie să redefinească „valorile liberale”, fie ideea lor naivă despre Keynes:

„Mă pot aștepta poate să găsesc mai puțină rezistență în rândul cititorilor germani decât în rândul celor englezi, atunci când le prezint o teorie a ocupării forței de muncă și a producției în ansamblu… Teoria producției în ansamblu, care este obiectul acestei cărți, poate fi mult mai bine adaptată condițiilor unui stat totalitar decât teoria producției și distribuției bogăției în circumstanțe de liberă concurență.”

Hitler însuși nu a fost doar un eugenist devotat, ale cărui politici de purificare rasială au apărut prin finanțarea generoasă făcută de Fundațiilor Rockefeller, Carnegie, precum și a establishment-ului britanic, ci a fost și un malthusian devotat, care spunea:
„Va veni cu siguranță ziua în care întreaga omenire va fi obligată să oprească creșterea speciei umane, deoarece nu va mai exista nicio posibilitate de a ajusta productivitatea solului la creșterea perpetuă a populației.”

În timpul conferinței de la Bretton Woods, desfășurată în New Hampshire între 1 și 20 iulie 1944, două paradigme opuse s-au ciocnit cu privire la ceea ce va deveni lumea în epoca postbelică.

Rolul lui Keynes ca reprezentant al britanicilor Imperiul, la fel ca rolul său anterior la Versailles în 1919, a fost definit de intenția de a modela cu orice preț condițiile unei ordini mondiale post-stat-națiune în numele Orașului Londra.
La fel ca Bertrand Russell și alți Apostoli de la Cambridge înainte și de atunci incoace, Keynes a fost instruit în utilizarea sofisticată a statisticii și logicii matematice pentru a acoperi jafurile imperiale asupra națiunilor vizate.

Lordul Keynes a fost trimis să conducă delegația britanică la Bretton Woods și să promoveze un plan necinstit care prevedea crearea unei Uniuni Internaționale de Compensare controlate de Orașul Londra[City of London], denumind toate plățile într-o unitate contabilă comună: Bancor.

Bancorul urma să fie folosit pentru a măsura deficitele comerciale sau excedentare ale tuturor națiunilor – expropriind surplusurile până la sfârșitul anului și impoziționând țările cu deficite. Impunerea unei „arhitecturi matematice” asupra sistemelor fizice (non-matematice) ale națiunilor era cea mai sigură modalitate de a menține o cușcă invizibilă pe pământ sub un ideal de „echilibru matematic”.

Austeritatea fiscală dură si sadică cerută astăzi de economiștii matematicieni și de alți tehnocrați de la Bruxelles reflectă acum forța încă activă a spiritului Keynesian care incă bântuie lumea de astăzi ca si fantoma comunismului in perioada interbelică si cea a Neomarxismului in sec. XXI.

Formula lui Keynes pentru echilibrul total impus de agențiile supranaționale națiunilor lumii își avea rădăcinile în convingerea sa antiumană că nimeni nu ar trebui să poată produce mai mult decât își poate permite matematic pentru propria lor supraviețuire imediată, ceea ce a reprezentat un afront complet la adresa întregii fundații a Sistemului American de Economie Politică, așa cum a fost exprimat de Alexander Hamilton, către Clay, Carey, Lincoln, McKinley, Franklin Roosevelt și chiar John F. Kennedy.

Un exemplu chiar dacă nu’i recent este prevederea ce a fost inclusă într-un acord de împrumut al guvernului Romaniei de la Banca Mondială, din 1997, care, ne-a conditionat/obligat să lichidăm toate societățile agricole din țară, lăsând țara fără rezervele alimentare nationale necesare.

Harry Dexter White, astăzi calomniat ca fiind agent sovietic de istoricii afiliați CFR a luptat cu înverșunare pentru a se asigura că Marea Britanie nu va fi la conducerea noului sistem economic emergent sau a mecanismelor importante ale FMI pe care le va conduce.

White s-a asigurat că sistemul de „preferințe” economice coloniale, folosit de Marea Britanie pentru a menține jaful liberului schimb în întregul imperiu, a fost distrus, iar lira sterlină nu va mai juca un rol principal în comerțul global.
În schimb, a fost instituit un sistem de curs de schimb fix pentru a garanta că speculațiile nu puteau depăși strategiile naționale de creștere, iar dolarul, pe atunci susținut de aur si de o puternică platformă economică fizică a fost o coloană vertebrală a comerțului mondial.

La Bretton Woods, Dexter White și Henry Morganthau au ajuns la acorduri pentru a oferi transferuri vaste de tehnologie pentru a ajuta America de Sud să se industrializeze.

În același timp, programe la scară largă, modelate pe New Deal, au fost prezentate de delegații din India, Europa de Est și China.
Este demn de remarcat faptul că delegația chineză a introdus planuri de infrastructură elaborate inițial de Sun Yat-sen în lucrarea sa „Dezvoltarea Internațională a Chinei” din 1920, pe care atât Mao, cât și Zhou Enlai le-au aprobat alături de Chiang Kai-Shek al Kuomintangului din Taiwan!

Sinofobii trebuie să ia aminte că Sun Yat-sen nu era communist si absolvise la universitatea americană din Hawai. Vizitase in mai multe randuri SUA cu ocazia unor simpozioane stiintifice fiind in excelente relatii cu personalitatile academice americane ale vremii. Partidul Comunist Chinez s-a infiintat in 1921.

Dacă aceste planuri nu ar fi fost sabotate, este uimitor să ne gândim ce fel de progres s-ar fi putut deschide pentru chinezi cu 70 de ani înainte ca cineva să audă de termenul „Inițiativa Centura și Drumul”.

În această etapă incipientă, Rusia era încă fericită să fie membru fondator al FMI și al Băncii Mondiale, care au fost initial concepute pentru a acționa ca mecanisme de creditare ieftine pentru dezvoltarea globală pe termen lung, cu dobândă mică și de înaltă tehnologie.

Comentând sprijinul pentru sistemul postbelic de interes reciproc al lui FDR, Stalin a declarat: „Putem oare conta pe faptul că activitățile acestei organizații internaționale vor fi suficient de eficiente?
Acestea vor fi eficiente dacă Marile Puteri care au suportat povara războiului împotriva Germaniei lui Hitler continuă să acționeze într-un spirit de unanimitate și armonie. Nu vor fi eficiente dacă această condiție esențială este încălcată”.

Așa cum Corporația de Finanțare a Reconstrucției (RFC) a fost folosită ca o bancă națională pentru a finanța mii de proiecte mari de infrastructură, transport, energie și apă în timpul New Deal-ului și așa cum Glass-Steagall a spart monopolul finanțării speculative private asupra economiei productive, acești membri ai New Deal-ului doreau să folosească Banca Mondială și FMI pentru a emite credite productive pe termen lung, cu dobândă mică, pentru mega-proiecte de infrastructură pe termen lung din întreaga lume. Nu doar în reconstrucția Europei.

Printre figurile de frunte ale acestui grup de patrioți s-au numărat subsecretarul de stat Sumner Welles, confidentul lui FDR, Harry Hopkins, și liderul partidului republican, Wendell Willkie, care a lucrat îndeaproape cu rivalul său democrat, devenind „ambasador New Deal” internațional.

În 1942, după ce a fost trimis de FDR într-un turneu mondial pentru a organiza proiecte internaționale New Deal într-o cursă pentru a pune capăt colonialismului, Willkie a scris:
„În Africa, în Orientul Mijlociu, în întreaga lume arabă, precum și în China și în întregul Orient Îndepărtat, libertatea înseamnă abolirea ordonată, dar programată, a sistemului colonial… Când spun că, pentru a avea pace, această lume trebuie să fie liberă, raportez doar că a început un mare proces pe care niciun om – cu siguranță nici Hitler – nu-l poate opri.

După secole de supunere ignorantă și plictisitoare, sute de milioane de oameni din Europa de Est și Asia au deschis cărțile. Vechile temeri nu-i mai sperie… Sunt hotărâți, așa cum trebuie să fie, că nu există loc pentru imperialism în propria lor societate decât în societatea națiunilor.”

Lupta lui FDR cu Churchill pe această temă a fost bine documentată în cartea fiului/asistentului său, Elliot Roosevelt, „Așa cum a văzut-o” (1946):
„Am încercat să clarific… că, deși suntem aliații [Marii Britanii] și suntem alături de ei în lupta pentru victorie, trebuie să-și dea seama că nu suntem implicați doar pentru a-i ajuta să se agațe de ideile lor arhaice, medievale despre un imperiu… Sper că își vor da seama că nu sunt parteneri senioriali; că nu vom sta deoparte și vom privi cum sistemul lor împiedică creșterea fiecărei țări din Asia și, pe deasupra, a jumătate din țările din Europa.”

Această viziune a fost exprimată în mod continuu de FDR în sutele sale de discursuri, precum și de vicepreședintele său, Henry Wallace, în crearea Cartei Atlanticului și a Celor Patru Libertăți. A fost integrată în apărarea suveranității naționale în Constituția/Carta ONU (evident inexistentă în Liga Națiunilor, condusă anterior de britanici).

Era menită să fie spiritul conducător care anima lumea pe măsură ce omenirea intra într-o epocă matură a rațiunii creative. Cât timp FDR a fost la putere, acest grup de oameni conduși de britanici a fost ținut la distanță, dar imediat ce a murit, infestarea a cuprins America și a început imediat să submineze tot ce creaseră FDR și aliații săi.

La moartea președintelui, Harry Dexter White a fost demis din funcția de director al FMI și etichetat drept agent comunist. Henry Wallace a fost demis din motive similare și a lucrat cu White la o candidatură prezidențială din 1948, ca candidat al unui partid terț la președinție. William Willkie (care discutase despre crearea unui nou partid cu FDR) a murit în octombrie 1944, iar mâna dreaptă a lui FDR, Harry Hopkins, care a făcut cel mai mult pentru a iniția o legătură strânsă de prietenie cu Stalin, a murit în 1946.

Elliot Roosevelt l-a intervievat pe Stalin câțiva ani mai târziu și a consemnat că Stalin a crezut întotdeauna că tatăl lui Elliot a fost otrăvit „de banda lui Churchill”.

Până în 1946, Churchill a inaugurat Războiul Rece, punându-și foștii aliați la gât unii impotriva altora pentru cei 70 de ani rămași, în timp ce arunca bombe nucleare asupra unei Japonii învinse. Stalin a deplâns moartea lui Roosevelt spunând că „marele vis a murit”.

În urma morții lui FDR, modelul de guvernare al lui Keynes, care a pătruns sistemul de operare al epocii postbelice, a asigurat că tipurile de proiecte la scară largă, bazate pe INTENȚIE, care ar putea pune capăt în cele din urmă colonialismului, nu vor vedea lumina zilei.

Inamicii lui FDR au avut nevoie de încă 25 de ani pentru a demonta sistemul de curs de schimb fix din Bretton Woods, ceea ce a dus la plasarea dolarului american pe piețele speculative de către Nixon în 1971, transformând lumea și mai mult într-un sistem de cazinou militarizat.

În loc să fie folosite ca instrumente pentru creșterea pe termen lung, așa cum au fost intenționate, FMI și Banca Mondială au fost folosite ca instrumente de sclavie financiară a datoriilor și de recolonizare financiară, așa cum este subliniat în cartea “Confesiunile unui asasin economic” de John Perkins.

Mulți oameni au fost șocați să afle că la Davos a avut loc un discurs, în care Jamieson Greer, reprezentant comercial american mormon, format la Sorbona, a prezentat istoria Sistemului American de Economie Politică din 1776 până în prezent.

Discursul lui Greer a fost intitulat „De la Hamilton până în prezent: Comerț și strategie economică a SUA” și a inclus o expunere șocant de sinceră a originilor Sistemului American în urma revoluției americane, inovată de primul secretar al Trezoreriei SUA, Alexander Hamilton, și de creșterea Societății pentru Promovarea Manufacturilor Utile a lui Hamilton.

Greer a subliniat lupta pentru revitalizarea acestui sistem de către hamiltonienii de a doua generație, conduși de Henry Clay și John Quincy Adams, și a prezentat cu competență modul în care acest sistem de tarife protectoare, planificare națională și cooperare internațională a modelat cele mai bune izbutiri de progres industrial atât în SUA, cât și în multe alte națiuni ale lumii.

Greer a demonstrat chiar cum acest sistem a condus la progresul industrial de care s-a bucurat Germania sub conducerea lui Friedrich List și von Bismark, Rusia, Japonia sub restaurația Meiji și chiar China condusă de adepții președintelui Sun Yat-sen.

Totul suna puțin prea frumos ca să fie adevărat.
A fost „sistemul american” revitalizat la Davos… sau se lansează un cal troian keynesian?
Cum a putut fi permisă o competență atât de perspicace într-un loc atât de puternic precum Davos, a unui oficial comercial mormon de la Sorbona?

Ar putea fi aceasta o dovadă că forțele patriotice au preluat cu succes controlul asupra puterii în SUA, până la urmă?
Din păcate, spre sfârșitul acestei prezentări aproape impecabile, Jamieson a făcut ceva foarte ciudat, dandu-si arama pe fată, când a lăudat strălucirea economistului britanic John Maynard Keynes, care, asa cum a exclamat Greer, a înțeles acest sistem american:

„John Maynard Keynes – marele economist britanic și reprezentantul britanic la conferința de la Bretton Woods – a avut o idee despre cum se putea realiza acest lucru. El a susținut că sistemul economic internațional trebuia organizat în jurul principiului echilibrului. Națiunile puteau urmări ceea ce Keynes numea «autosuficiență națională» prin diferite modele de dezvoltare economică, dar o cerință a unui comerț echilibrat pe termen lung ar proteja pe toată lumea împotriva așa-numitelor tactici de «cerșetor al vecinului».”

Jamieson Greer deplânge apoi eșecul națiunilor de a adopta programul lui Keynes pentru Bancor, managementul globalist al ordinii mondiale, ignorând în același timp faptul că acest eșec s-a datorat în întregime dușmanilor americani ai lui Keynes de la Bretton Woods, care au recunoscut răul agendei Bancor a lui Keynes. Greer afirmă:

„Multe dintre cele mai creative idei ale lui Keynes despre cum să abordeze această problemă, inclusiv o monedă globală propusă, au fost lăsate în atelierul de la Bretton Woods. Sistemul care a apărut nu a inclus mecanisme structurale pentru a descuraja țările să acumuleze surplusuri comerciale persistente. Ca să fiu sincer, faptul că Statele Unite înregistrau un surplus comercial masiv la acea vreme ar fi putut avea o legătură cu acest lucru. Este regretabil și cu toții trebuie să ne confruntăm cu rezultatele astăzi.”

În timp ce Greer recunoaște că surplusul comercial al Statelor Unite a dus la faptul că ideile lui Keynes au fost „lăsate în atelierul de la Bretton Woods”, Greer ignoră complet faptul că aplicarea Sistemului American (și NU a sistemului imperial britanic „fă-ți treaba”) al lui Keynes de către FDR a dus la transformarea SUA în cea mai productivă națiune industrială a lumii. În opoziție cu Keynes, programul anticolonial al lui FDR a fost reprezentat de apropiatul său, Harry Dexter White, și de secretarul Trezoreriei, Henry Morganthau.

Tot aici găsim ideile toxice ale lui Keynes infuzate în prezentarea de la Davos din 2026 a reprezentantului american pentru comerț, Jamieson Greer, care a spus următoarele despre „strălucirea” lui Keynes:

„Keynes… a susținut că, în majoritatea cazurilor, surplusul comercial global persistent al unei țări este o dovadă foarte puternică că aceasta urmărește creșterea economică în detrimentul partenerilor săi comerciali. Cu alte cuvinte, o țară care exportă structural mai mult decât importă probabil dăunează restului lumii pentru a-și alimenta propria creștere. Nu produce pentru a-și satisface nevoile și nu comercializează pentru import: încearcă să aibă o scurtătură către creștere în detrimentul altora.
Ca să o spunem și mai clar – o țară ar trebui să exporte pentru a importa, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci este un semn clar că ceva nu este în regulă.”

Acum se vede clar că in pofida visurilor si proiectelor nobile pa care americanii le promotau la căderea Imperiului Britanic au pierit si au fost nefast inlocuite cu vechile principii vicioase si criminale din vechiul imperiu asa cum transpar si din Dosarele Epstein.

Astăzi, lumea a prins o a doua șansă de a reînvia „marele vis”, acum la căderea noului imperiu hegemonist. În secolul XXI, acest mare vis al colaborarii si intrajutorării a luat forma “Noului Drum al Mătăsii”, condus de Rusia și China și prin BRICS, de un cor tot mai mare de națiuni care tânjesc să iasă din cușca toxică si aproape invizibilă a colonialismului.

Deși se speră că recentele referințe la „Sistemul american” de la Davos anunță o restaurare autentică a unei gândiri mai sănătoase în cadrul elitelor americane, faptul că John Maynard Keynes a fost onorat ca purtător al torței acestei tradiții dezvăluie un Cal Troian periculos care ar putea, în cele din urmă, să-i facă pe patrioții din SUA să devină instrumente ale propriei lor înrobiri… din nou.

Atlanta 17/02/2026