Borsi-Kálmán Béla și istoriografia relațiilor maghiaro-române.

 Dan Culcer

Borsi–Kálmán Béla și istoriografia relațiilor maghiaro-române
Contribuție, metodă și relevanță critică (secolele XIX–XX)

Istoriografia relațiilor dintre unguri (maghiari) și români constituie unul dintre cele mai sensibile și mai încărcate ideologic domenii ale istoriei central-europene moderne și contemporane. Conflictele memoriale legate de Transilvania, de formarea statelor-națiune, de prăbușirea monarhiei habsburgice și de recompozițiile teritoriale ale secolului al XX-lea au polarizat durabil tradițiile istoriografice naționale.
În acest context, opera lui Borsi-Kálmán Béla ocupă un loc aparte: ea se înscrie deopotrivă în tradiția critică a istoriografiei maghiare și într-o încercare conștientă de dialog metodologic cu istoriografia românească.

1. Poziționare istoriografică

Borsi-Kálmán Béla nu se situează nici în istoriografia naționalistă clasică maghiară de la începutul secolului al XX-lea, nici în lectura teleologică a istoriei naționale românești elaborată după 1918 și consolidată sub regimul comunist.
Lucrarea sa se distinge printr-un refuz explicit al lecturii etno-esențialiste a raporturilor maghiaro-române; printr-o critică a proiecției retrospective a statului-națiune asupra unor realități sociale premoderne; printr-o atenție constantă acordată structurilor sociale, juridice și confesionale, mai degrabă decât exclusiv narațiunilor politice.

Astfel, Borsi-Kálmán Béla își înscrie opera într-o istoriografie structurală și relațională, moștenitoare atât a școlii maghiare de istorie socială, cât și a unor influențe ale istoriografiei germane și franceze (Sozialgeschichte, istoria mentalităților).

2. Secolul al XIX-lea: coexistență asimetrică și modernizare conflictuală

Una dintre contribuțiile majore ale lui Borsi-Kálmán Béla constă în lectura secolului al XIX-lea transilvănean ca spațiu al unei modernizări inegale, și nu ca simplu teatru al confruntării naționale.

El evidențiază caracterul pluri-etnic și pluriconfesional al Transilvaniei istorice; coexistența unor sisteme juridice diferențiate (nobilimea maghiară, comunitățile săsești, țărănimea majoritar românească) și rolul ambiguu al reformelor liberale maghiare, care urmăresc egalitatea civică, dar produc efecte de excludere lingvistică și culturală.

Borsi-Kálmán Béla arată că conflictualitatea națională nu este un dat originar, ci produsul unei interacțiuni între modernizarea politică, centralizarea statală și emergența elitelor naționale. Această deplasare analitică este fundamentală: ea dezesențializează opoziția maghiari/români și îi dezvăluie rădăcinile socio-istorice.

3. 1848, 1867 și problema națională

Analiza Revoluției maghiare din 1848 și a Compromisului austro-ungar din 1867 constituie un alt punct forte al operei sale. Borsi-Kálmán refuză lectura binară care opune o revoluție maghiară „progresistă” unei rezistențe românești „reacționare”, sau invers.

El insistă asupra pluralității proiectelor politice aflate în competiție, asupra absenței unui cadru instituțional capabil să integreze real revendicările naționale nemaghiare și, în cele din urmă, asupra caracterului structural al conflictului dintre un stat liberal unitar și societăți multinaționale.

Această abordare permite înțelegerea agravării tensiunilor naționale la sfârșitul secolului al XIX-lea, fără a reduce procesul fie la o politică deliberată de opresiune, fie la o simplă „luptă de eliberare națională”.

4. Secolul al XX-lea: ruptură, memorie și recompoziție

În analizele sale dedicate secolului al XX-lea, în special perioadei 1918–1920 și Tratatului de la Trianon, Borsi-Kálmán Béla adoptă o poziție istoriografică deosebit de riguroasă.
El distinge cu atenție între analiza deciziilor politice internaționale; realitatea trăită a populațiilor locale și construcția ulterioară a narațiunilor memoriale.

Recunoaște caracterul traumatic al Trianonului pentru societatea maghiară, subliniind totodată că integrarea Transilvaniei în România răspunde și unor dinamici sociale și naționale anterioare. Acest refuz al victimizării exclusive constituie unul dintre aspectele cele mai curajoase și, din punct de vedere științific, cele mai fertile ale operei sale.

5. Metodă și surse

Din punct de vedere metodologic, Borsi-Kálmán Béla se remarcă prin utilizarea sistematică a surselor administrative, juridice și ecleziastice; printr-o lectură critică a discursurilor naționale produse ulterior și printr-o atenție acordată vocabularului istoric însuși, considerat de el drept o miză ideologică.

Scriitura sa, deliberat sobră și analitică, evită retorica polemică. Ea urmărește să deconstruiască miturile istoriografice, mai degrabă decât să producă un contra-discurs național.

6. Limite și critici posibile

Pot fi formulate totuși anumite critici: o relativă sub-reprezentare a experiențelor culturale și simbolice populare românești; o focalizare pronunțată asupra cadrelor instituționale, uneori în detrimentul istoriei trăite; un optimism moderat, dar perceptibil, în privința posibilităților de depășire istoriografică a conflictelor memoriale.

Aceste limite nu invalidează opera sa, ci semnalează tensiunile inerente oricărei istoriografii de contact între națiuni istorice rivale.

Contribuția lui Borsi-Kálmán Béla la studiul relațiilor maghiaro-române în secolele XIX și XX este considerabilă. Opera sa ajută la scoaterea istoriei Transilvaniei din confruntarea naționalistă față în față, la reîncadrarea conflictelor în dinamici sociale și instituționale de lungă durată și, în cele din urmă, oferă un model de rigoare critică într-un câmp istoriografic puternic politizat.

În acest sens, cărțile sale constituie nu doar o referință științifică majoră, ci și un exercițiu etic de responsabilitate istoriografică, indispensabil oricărei reflecții contemporane asupra coexistenței, memoriei și reconcilierii în Europa Centrală.

Borsi-Kálmán Béla, în calitate de analist al geopoliticii „Lumii a Treia” aplicate Europei moderne, se află plasat într-o tensiune morală și intelectuală, în mediul său profesional, cu „noua-vechea” istoriografie maghiară.

Depășirea „traumaturgiei” din mentalitățile maghiarilor și ale românilor constituie, probabil, calea regală a unei colaborări inteligente între statele mici și mijlocii integrate într-un spațiu geopolitic care se întinde de la râul Leitha până la Caucaz, pe celălalt țărm al Mării Negre. Strivite între imperii vechi sau actuale, țările respective vor fi, în cele din urmă, obligate să colaboreze.

Elancourt, France, 15 ianuarie 2025

Borsi-Kálmán Béla et l’historiographie des relations magyaro-roumaines
Contribution, méthode et portée critique (XIXᵉ–XXᵉ siècles)

L’historiographie des relations entre Hongrois (Magyars) et Roumains constitue l’un des champs les plus sensibles et les plus idéologiquement chargés de l’histoire centre-européenne moderne et contemporaine. Les conflits mémoriels liés à la Transylvanie, à la formation des États-nations, à l’effondrement de la monarchie des Habsbourg et aux recompositions territoriales du XXᵉ siècle ont durablement polarisé les traditions historiographiques nationales. Dans ce contexte, l’œuvre de Borsi-Kálmán Béla occupe une place singulière: elle s’inscrit à la fois dans la tradition critique de l’historiographie hongroise et dans une tentative consciente de dialogue méthodologique avec l’historiographie roumaine.

1. Positionnement historiographique

Borsi-Kálmán Béla ne se situe ni dans l’historiographie nationaliste classique hongroise du début du XXᵉ siècle, ni dans la lecture téléologique de l’histoire nationale roumaine élaborée après 1918 et renforcée sous le régime communiste. Son travail se distingue par un refus explicite de la lecture ethno-essentialiste des rapports hongro-roumains ; une critique de la projection rétrospective de l’État-nation sur des réalités sociales prémodernes ; une attention constante portée aux structures sociales, juridiques et confessionnelles, plutôt qu’aux seuls récits politiques.
Ainsi, Borsi-Kálmán Béla inscrit son œuvre dans une historiographie structurelle et relationnelle, héritière à la fois de l’école hongroise de l’histoire sociale et de certaines influences de l’historiographie allemande et française (Sozialgeschichte, histoire des mentalités).

2. Le XIXᵉ siècle: coexistence asymétrique et modernisation conflictuelle

L’un des apports majeurs de Borsi-Kálmán Béla réside dans sa lecture du XIXᵉ siècle transylvain comme un espace de modernisation inégale, plutôt que comme un simple théâtre de confrontation nationale.
Il met en évidence le caractère pluriethnique et pluriconfessionnel de la Transylvanie historique; la coexistence de systèmes juridiques différenciés (noblesse hongroise, communautés saxonnes, paysannerie majoritairement roumaine) et le rôle ambigu des réformes libérales hongroises, qui visent l’égalité civique mais produisent des effets d’exclusion linguistique et culturelle.
Borsi-Kálmán Béla montre que la conflictualité nationale n’est pas un donné originel, mais le produit d’une interaction entre modernisation politique, centralisation étatique et émergence des élites nationales. Ce déplacement analytique est fondamental: il désessentialise l’opposition Magyars/Roumains et en révèle les racines socio-historiques.

3. 1848, 1867 et la question nationale

L’analyse de la Revolution hongroise de 1848 et du Compromis dualiste austro-hongrois de 1867 constitue un autre point fort de son œuvre. Borsi-Kalman refuse la lecture binaire opposant une révolution hongroise « progressiste » à une résistance roumaine « réactionnaire», ou inversement.
Il insiste sur la pluralité des projets politiques en présence, sur l’absence d’un cadre institutionnel capable d’intégrer réellement les revendications nationales non magyares et, enfin, sur le caractère structurel du conflit entre un État libéral unitaire et des sociétés multinationales.
Cette approche permet de comprendre pourquoi les tensions nationales s’aggravent à la fin du XIXᵉ siècle, sans réduire ce processus à une politique délibérée d’oppression ou à une simple « lutte de libération nationale ».

4. Le XXᵉ siècle: rupture, mémoire et recomposition

Dans ses analyses du XXᵉ siècle, notamment autour de 1918–1920 et du traité de Trianon, Borsi-Kálmán Béla adopte une posture historiographique particulièrement rigoureuse. Il distingue soigneusement l’analyse des décisions politiques internationales; la réalité vécue des populations locales et la construction ultérieure des récits mémoriels.
Il reconnaît la traumaticité de Trianon pour la société hongroise, tout en soulignant que l’intégration de la Transylvanie à la Roumanie répond aussi à des dynamiques sociales et nationales antérieures. Ce refus de la victimisation exclusive constitue l’un des aspects les plus courageux et scientifiquement féconds de son œuvre.

5. Méthode et sources

Sur le plan méthodologique, Borsi-Kálmán Béla se caractérise par un usage systématique de sources administratives, juridiques et ecclésiastiques; une lecture critique des discours nationaux produits après coup et une attention portée au vocabulaire historique lui-même, qu’il considère comme un enjeu idéologique.
Son écriture, volontairement sobre et analytique, évite la rhétorique polémique. Elle vise à déconstruire les mythes historiographiques plutôt qu’à produire un contre-récit national.

6. Limites et critiques possibles

Certaines critiques peuvent néanmoins être formulées : une relative sous-représentation des expériences culturelles et symboliques roumaines populaires ; une focalisation marquée sur les cadres institutionnels, parfois au détriment de l’histoire vécue; un optimisme mesuré mais perceptible quant aux possibilités de dépassement historiographique des conflits mémoriels.
Ces limites n’invalident pas son œuvre, mais signalent les tensions inhérentes à toute historiographie de contact entre nations historiquement rivales.
L’apport de Borsi-Kálmán Béla à l’étude des relations hongro-roumaines aux XIXᵉ et XXᵉ siècles est considérable. Son œuvre contribue à sortir l’histoire de la Transylvanie du face-à-face nationaliste, à replacer les conflits dans des dynamiques sociales et institutionnelles longues et, enfin, offrir un modèle de rigueur critique dans un champ historiographique hautement politisé.
À ce titre, ses livres constituent non seulement une référence scientifique majeure, mais aussi un exercice éthique de responsabilité historiographique, indispensable à toute réflexion contemporaine sur la coexistence, la mémoire et la réconciliation en Europe centrale.
Borsi-Kálmán Béla, en tant qu’analyste de la géopolitique du « Tiers Monde » appliquée à l’Europe moderne, se trouve placé dans une tension morale et intellectuelle, au sein de son environnement professionnel, avec la « nouvelle-ancienne » historiographie magyare.
Le dépassement de la « traumaturgie » dans les mentalités des Magyars et des Roumains constitue probablement la voie royale d’une collaboration intelligente entre les petits et moyens États intégrés dans un espace géopolitique s’étendant de la rivière Leitha jusqu’au Caucase, sur l’autre rive de la mer Noire. Écrasées entre anciens ou actuels empires, les pays concernés seront enfin obligés de collaborer.

Dan Culcer