Limba geto-dacilor in viziunea lui regretatului George Pruteanu
Cuvintele care apar în text cu litere mari provin, după toate probabilităţile,
din fondul traco-geto-dacic al limbii române.
„Doamnelor şi d-lor, bună seara. Înarmaţi-vă cu puţină RĂBDARE, dar şi BUCURAŢI-vă, pentru că vreo două zile vom face o călătorie spre centrul…
pămîntului? Nu! Spre o altă GENUNE, spre centrul, spre adîncul,
spre străfundul limbii române. De-a lungul întîlnirilor noastre de 300 de
secunde mi s-a ÎNTÎMPLAT de multe ori să vă spun, despre o DROAIE de cuvinte, că: unul provine din greacă, altul din latină, altul din slavă, altele din germană, maghiară, franceză etc., un ŞIR lung. Pe drept cuvînt, unii telespectatori au fost ÎNTĂRÎTAŢI (ca de pildă d-nii Corneliu Bălan
din Suceava şi Liviu Petrescu din Buc.), au simţit un mic GHIMPE în inimă,
şi s-au întrebat: Bine, fratre (fratre am zis!), dar nu avem nici un cuvînt
care să provină din fondul nostru autohton, neluat de la nimeni?? De la strămoşi n-am PĂSTRAT nimic? O ZESTRE, de la VATRA ei de-nceput nu există? Ca să le CURM (d-lor şi altora) nedumerirea, mă RIDIC, dau cu CĂCIULA de pămînt şi zic TARE: ba da! Există un asemenea grup de cuvinte, nu e un MORMAN prea mare, dar cîte sunt, reprezintă o FĂRÎMĂ de sunet primordial, o dulce BOARE de străvechime în limba noastră.
După estimările specialiştilor, numărul acestor cuvinte din bătrîni, păstrate pînă azi, URCĂ pînă la circa 160-170.
Înainte de a mă BĂGA în alte detalii, e momentul să vă spun că-mi voi întemeia scurta prezentare a chestiunii pe date extrase din următoarele lucrări, cărora le datorez, fireşte, totul: Limba română a lui Sextil Puşcariu, apărută la Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol al II-lea”, în 1940 (s-a
reeditat); Istoria limbii române a lui Alex.Rosetti, ediţia de la Ed. Ştiinţifică, din 1964; Limba traco-dacilor de I.I. Russu, de la Ed. Ştiinţifică din 1967; Limba daco-geţilor de Ariton Vraciu, de la Ed. Facla din Timişoara,
din 1980; şi Etnogeneza românilor a lui I.I.Russu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. Cred că e suficient ca să aveţi încredere că vă
voi spune lucruri certe, nu opinii scoase din BURTĂ, nu voi ÎNSĂILA bazaconii precum cele pe care le-am evocat cîndva, ale unor saltimbanci ai lingvisticii, de genul că Adam şi Eva au vorbit limba română! sau de genul că din română se trag toate celelalte limbi, de la indiană şi babiloniană, la franceză şi greacă. Astea sunt pure trăznăi, care ţin de ceea ce aş putea numi naţionalismul paranoic şi STERP. Cum să le explici acestor
cercetători-de-circ că se află într-un monstruos anacronism, pretextînd că ar fi existat o limbă română înainte de a exista poporul român, şi contrazicînd, cu pehlivănească nonşalanţă, evidenţe produse în SUTE de ani de cercetare realmente ştiinţifică. A pretinde că româna a fost înaintea latinei, înseamnă să dai nebuneşte peste cap toată istoria noastra, să-i pui
GRUMAZUL pe BUTUC şi s-o BAGI în GROAPĂ. Să-i lăsăm BALTĂ
pe aceşti zăpăciţi cu minte ABURoasă şi să ne UITĂM cum au decurs lucrurile în CAIERUL vremii.
Va să zică, bravul Decebal e înfrînt şi romanii, cu fustanelele şi sandalele, cu legile şi instituţiile lor se aşază, cu căţel şi purcel, în Dacia. Civilizaţia
lor fiind superioară, o integrează pe cea a dacilor, care încep să fie supuşi
procesului de romanizare. Încet-încet, de-a lungul a secole, limba indigenă,
traco-dacică, şi cultura, numele proprii şi credinţele, structurile sociale
şi economice, sunt înlocuite. Din păcate, populaţia băştinaşă nu cunoştea
slovele, de aceea din limba traco-dacică, dispărută ca şi alte limbi vechi, nu s-a păstrat nici măcar o propoziţie întreagă. Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, între anii 8 şi 17 d.Cr., a învăţat limba localnicilor, după cum mîndru a lăsat mărturie scrisă ( „nam didici getice sarmaticeque loqui”) şi a scris şi o cărticică de versuri în acel grai, care însă s-a pierdut, deoarece copiştii din Evul Mediu, neînţelegînd nici o boabă din ce scria acolo, n-au mai transcris-o pentru posteritate. S-au găsit doar cîteva formule de ameninţare
la adresa profanatorilor de morminte, pe LESPEZI, şi un inel de aur, cu o inscripţie traco-dacică, descoperit în 1912 la Ezerovo. Niciuna din
inscripţii n-a putut fi descifrată cert.
V-am ARUNCAT în plină beznă…Mîine înaintăm NIŢEL şi sper să vă ÎNTREMEZ, scoţîndu-vă la ŢĂRMUL limpezirii. RĂBDARE.
Doamnelor şi domnilor, acum şi PURUREA, pace! Vă povesteam aseară că, acum o mie opt sute nouăzeci şi unu de ani*, dîrzul Decebal a fost înfrînt
şi fericita Dacie ( Dacia felix ) a intrat, pentru circa 160 de ani, sub ceea ce Nicolae Iorga numea „sigiliul Romei”. Suficient pentru ca civilizaţia mai profundă şi mai bine organizată a romanilor să se imprime decisiv în feldeinţa celor de aici şi în primul rînd, cel mai evident dintre toate, în limbă. Să spun, în treacăt, că noi am preluat creştinismul direct de la romani, la care, din anul 313 d.Cr. devenise religie oficială; mărturie că aşa a fost stă
terminologia de bază a acestei religii care, în ciuda apartenenţei ulterioare la ortodoxia Răsăritului, este de origine latină: Dumnezeu (domine deus), înger (angellus), creştin (christianus), sfînt (sanctus), a boteza (baptizare),
biserică (basilica), cruce (crux,-cis), lege (lex,-gis) etc.
Ce a rămas totuşi în limba noastră din fondul autohton, geto-dacic? Cercetările de peste două veacuri ale savanţilor, începînd de la Dimitrie Cantemir şi pînă la autorii pe care mă bizui eu în ceea ce vă comunic (Puşcariu, Giuglea, I.I.Russu, Vraciu), au identificat o „ZESTRE” de circa 160 (iată o pură coincidenţa cu anii stăpînirii romane în Dacia, cu valoare,
dacă vreţi, mnemotehnică, nu mai mult),aşadar circa 160 de cuvinte din limba română actuală, care provin, după toate probabilităţile, din acel grai străvechi, pre-roman. Unele din aceste circa 160 de cuvinte au defilat, ieri
şi azi, pe ecranele dv.**De ce repet mereu formula „după toate probabilităţile”, şi în inscripţia de la începutul emisiunii, şi acum? Pentru că
urme certe şi descifrate ale limbii traco-dacilor nu s-au PĂSTRAT; ce avem, sunt doar fragmente pe care istoricul şi lingvistul I.I. Russu le împarte în cinci categorii:
1. inscripţia de pe inelul de la Ezerovo (total obscură încă, neelucidată);
2. vreo 70 de cuvinte, misterioase şi ele, păstrate de lexicografi greci fără
explicaţii etimologice;
3.nume dace de plante medicinale, reţinute de Petanius Dioscoride;
4.nume de persoane; şi
5.inscripţii frigiene, în alfabet grecesc, multe confuze.
Pe scurt, aproape nici un SÎMBURE sigur şi palpabil. În această privinţă, marele lingvist Sextil Puşcariu (iniţiatorul celui mai cuprinzător dicţionar
al limbii române) a făcut o comparaţie pesimistă, dar foarte plastică, v-o citez: „Să ne închipuim că un cataclism ar nimici, ar MĂTURA, orice urmă de limbă română şi nu s-ar păstra decît un fragment dintr-o pagină de Mers al Trenurilor, cu numele de localităţi Feldioara, Bod, Braşov, Dîrste, Timiş,
Predeal, Azuga. Cum şi-ar putea face cineva o idee despre limba română din aceste numiri fără un sens precis şi fără rude în româneşte?
Cam în aceeaşi situaţie ne găsim cu ceea ce ni s-a păstrat din limba traco-geto-dacilor”. Atunci, mă veţi întreba, cum s-a ajuns la cele circa 160 de
vocabule atribuite fondului străvechi? Răspunsul nu e chiar atît de complicat. Criteriul identificării lor constă, mai întîi, în faptul că aceste cuvinte nu işi au originea în niciuna din limbile cu care româna
a avut vreo legătură: latina, greaca, slava, turca,maghiara etc. În al doilea
rînd, unele dintre ele pot fi regăsite (desigur, în forme specifice) în limba
albaneză, o limbă ale cărei izvoare sunt, pare-se, comune cu cele ale limbii
tracilor. Ne aflăm, o spun toate tratatele, pe un teritoriu care necesită prudenţă: GARDUL dintre ipoteză şi certitudine e fluid (diferă chiar de la cercetător la cercetător, de la cuvînt la cuvînt). Iată, ca exemplu, afirmaţiile
unui savant, I.I. Russu, care a sintetizat, în cartea pe care o am în mînă,
rezultatele de pînă la el şi le-a adaugat propriul aport masiv: pentru unele cuvinte pe care le consideră autohtone, el nu exclude totuşi
„eventualitatea originii latine (a ameţi, buiestru, a întrema, a leşina,
sterp, urcior) ori a originii slave (noian,stînă)”.
Investigaţiile continuă, ca să zic aşa, şi dacă-mi dă Dumnezeu zile
şi timp-de-antenă, vă voi ţine la curent. Deocamdată, spre final, ţin să vă atrag atenţia că majoritatea cuvintelor socotite de provenienţă
autohtonă fac parte din setul celor mai uzuale, mai curente,
mai pe BUZELE tuturor. Îngăduiţi-mi să vă ofer, în AMURGUL acestor 5 minute, încă vreo cîteva vorbe: substantive precum: barză,
brînză, brîu, copac, copil, leagăn,mazăre, pînză, stîncă,viscol; sau verbe precum: a agăţa, a cruţa, a încurca, a lepăda, a leşina,a mişca, a muşca,
a scăpăra – vorbe pe care nu e exclus să le fi rostit ca atare chiar Burebista sau Decebal.Închei cu autohtonul: GATA! ”
Sursa: http://www.pruteanu.ro/4doarov…
