Asasinarea lui JFK și ascensiunea Israelului

Pentru a primi Newsletter-ul zilnic al Global Research (articole selectate),  faceți clic aici .

Faceți clic pe butonul de distribuire de mai sus pentru a trimite prin e-mail/redirecționare acest articol prietenilor și colegilor dvs. Urmărește-ne pe Instagram  și  Twitter și abonează-te la canalul nostru Telegram . Simțiți-vă liber să repostați și să distribuiți pe scară largă articolele Global Research.

***

Președintele John F. Kennedy a fost asasinat acum 60 de ani. Dacă ar fi   trăit și ar fi câștigat un al doilea mandat, conflictul israelian palestinian ar fi evoluat diferit. Este posibil ca calea către apartheid și genocid israelian din Gaza ar fi putut fi evitată. 

În scurta sa perioadă de mandat, Kennedy a schimbat politica externă a SUA în moduri semnificative. După cum este documentat în cartea „JFK and the Unspeakable: Why heded and why it still matters”, JFK a rezistat CIA și complexului industrial militar în politicile pe care le-a stabilit cu privire la Lumea a treia și Uniunea Sovietică. Războiul din Vietnam, asasinarea președintelui Sukarno al Indoneziei și ostilitatea continuă față de Cuba și Uniunea Sovietică nu ar fi avut loc dacă Kennedy ar fi trăit și ar fi câștigat un al doilea mandat.   

Mai puțin cunoscute, politicile lui Kennedy au contestat și s-au opus, de asemenea, ambițiilor militare și politice ale  Israelului sionist. La acea vreme, Israelul exista doar de treisprezece ani. Încă evolua și cursul nu era total stabilit. A existat o hotărâre internațională semnificativă de a găsi o soluție de compromis în ceea ce privește refugiații palestinieni din Nakba din 1948. Când Israelul a atacat Egiptul și a pus mâna pe peninsula Sinai în 1956, administrația Eisenhower a cerut Israelului să se retragă de pe teritoriul capturat.  S-au conformat. 

În acest moment, la începutul anilor 1960,  voci proeminente evreiești criticau rasismul și discriminarea guvernului israelian. Israelieni precum Martin Buber l-au atacat pe Ben-Gurion și au remarcat că „La înființarea statului, populației arabe a fost promisă egalitate deplină cu cetățenii evrei”. Mulți israelieni influenți și-au dat seama că securitatea și bunăstarea lor pe termen lung depindeau de găsirea unei așezări juste cu populația indigenă palestiniană. 

În Statele Unite, comunitatea evreiască a fost divizată și mulți erau antisionişti. Consiliul American pentru Iudaism a fost influent și antinaționalist. Caracterul rasist și militarist al Israelului nu a fost încă pus în piatră. Nici sprijinul evreilor americani nu a fost pentru Israel. Când Menachim Begin a venit în Statele Unite în 1948, a fost denunțat de lideri evrei proeminenți, inclusiv Albert Einstein. Ei au spus că Begin, care mai târziu a devenit prim-ministru israelian, a fost un „terorist”   care a predicat   „un amestec de ultra-naționalism, misticism religios și superioritate rasială”. Mulți evrei americani au avut sentimente amestecate și nu s-au   identificat cu Israelul. Alții au susținut Israelul, dar pe baza păcii cu palestinienii indigeni. 

Există patru domenii cheie în care politica lui Kennedy a fost substanțial diferită de ceea ce a urmat după moartea sa. 

Kennedy nu a fost părtinitor în favoarea Israelului 

Administrația Kennedy a căutat relații bune atât cu Israelul, cât și cu națiunile arabe.  Kennedy și-a propus să extindă influența SUA în tot Orientul Mijlociu, inclusiv cu națiunile prietenoase cu Uniunea Sovietică și în dezacord cu partenerii NATO. 

JFK a susținut personal naționalismul arab și african. Ca senator în 1957, el a criticat administrația Eisenhower pentru că a sprijinit și a trimis arme în Franța în războiul lor împotriva mișcării de independență al Algeriei. Într-o prezentare de 9.000 de cuvinte în fața Comisiei de Relații Externe a Senatului, el a criticat „imperialismul occidental” și a cerut SUA să susțină independența Algeriei. Președintele algerian Ben Bella , pe care Franța încercase să-l asasineze și considerat mult prea radical de mulți din NATO, a primit o uriașă și impresionantă primire la Casa Albă. 

Kennedy a schimbat relațiile înghețate anterioare cu Republica Arabă Unită (Egipt și Siria) condusă de Gamal Abdel Nasser . Pentru prima dată, SUA le-au aprobat împrumuturi. Kennedy a scris scrisori respectuoase președinților arabi înainte de a-l primi pe prim-ministrul israelian Ben Gurion la Washington.  Liderii arabi au putut vedea diferența și au răspuns cu apreciere. Cei care susțin că nu a existat nicio diferență cu Kennedy ignoră faptul că Nasser din Egipt, Ben Bella din Algeria și alți lideri naționaliști au văzut o mare diferență.   

În 1960, când Kennedy făcea campanie pentru președinție, a vorbit la Convenția Zioniștilor Americii. El a făcut observații complimente despre Israel, dar și-a exprimat și nevoia de prietenie cu toți oamenii din Orientul Mijlociu. El a spus că SUA ar trebui „să acționeze prompt și decisiv împotriva oricărei națiuni din Orientul Mijlociu care își atacă vecinul” și „Orientul Mijlociu are nevoie de apă, nu de război; tractoare, nu cisterne; pâine, nu bombe”. 

Kennedy le-a spus sincer sioniştilor: „Nu pot să cred că Israelul are vreo dorinţă reală de a rămâne la infinit un stat garnizoană înconjurat de frică şi ură”.  Menținând obiectivitatea și neutralitatea în conflictul arab israelian, Kennedy a vrut să-i îndepărteze pe   evreii sioniști de impulsurile rasiste, militariste și ultra-naționaliste care ne-au dus acolo unde suntem astăzi. 

Kennedy a vrut ca lobby-ul sionist să respecte regulile 

A doua diferență în politica lui Kennedy este în ceea ce privește lobby-ul sionist în numele Israelului. Conform Legii privind înregistrarea agenților străini (FARA), organizațiile care promovează sau   fac lobby în numele unui guvern străin sunt obligate să se înregistreze și să contabilizeze finanțele și activitățile lor. Sub procurorul general Robert Kennedy, Departamentul de Justiție (DOJ)   a instruit Consiliul Sionist American (AZC) să se înregistreze ca agenți ai unei țări străine. AZC este organizația-mamă a Consiliului American pentru Afaceri Publice Israel (AIPAC). 

După cum este documentat în detaliu aici , la 21 noiembrie 1962,   procurorul general adjunct le-a scris „primirea unor astfel de fonduri de la secțiunile americane ale Agenției Evreiești pentru Israel constituie Consiliul (sionist american) un agent al unui principal străin…. se solicită înregistrarea Consiliului.” 

Apariția   influenței politice israeliene a fost analizată și în Senat. Sub senatorul William Fulbright , Comisia de Relații Externe a Senatului a organizat audieri în mai și august 1963. Ei au dezvăluit că donațiile fără taxe către United Jewish Appeal, presupuse pentru ajutor umanitar în Israel, erau direcționate înapoi către SUA, unde banii erau folosiți pentru lobby și relații publice israeliene.  

Avocații de la AZC au întârziat timp. La 16 august 1963, un analist DOJ  a analizat cazul și a concluzionat: „Departamentul ar trebui să insiste asupra înregistrării imediate a Consiliului Sionist American în conformitate cu Legea privind înregistrarea agenților străini”. 

Pe 11 octombrie,   DOJ a cerut ca AZC să se înregistreze și  „Departamentul așteaptă un răspuns din partea dumneavoastră în 72 de ore”. 

Pe 17 octombrie, un memoriu DOJ  raportează că avocații AZC au pledat că nu li se cere să se înregistreze ca agenți străini. Ei s-au oferit să ofere dezvăluirile financiare necesare, dar că înregistrarea ca agent străin „ar fi atât de mediatizat de Consiliul American pentru Iudaism, încât ar distruge în cele din urmă mișcarea sionistă”.  După cum sa indicat în această discuție, sionismul politic nu era încă dominant în comunitatea evreiască americană și i s-a opus activ Consiliul American pentru Iudaism  și alte grupuri evreiești. 

Kennedy a sprijinit drepturile palestinienilor

O a treia diferență se referă la drepturile palestinienilor. Deși avea doar 44 de ani când a devenit președinte, Kennedy avea mai multă experiență internațională decât majoritatea președinților americani. În 1939 a petrecut două săptămâni în Palestina. Într-o scrisoare lungă către tatăl său, el a descris situația și dificultățile. El a scris,

„Simpatia oamenilor de la fața locului pare să fie față de arabi. Acest lucru nu se datorează numai faptului că evreii au avut, cel puțin unii dintre liderii lor, o atitudine din păcate arogantă, fără compromisuri, dar ei simt că, până la urmă, țara a fost arabă în ultimele câteva sute de ani… Palestina a fost cu greu a Marii Britanii de oferit”. 

În comentarii care sunt încă adevărate, Kennedy remarcă modul în care rezidenții evrei sunt împărțiți între „grupul evreiesc puternic ortodox, care nu dorește să facă niciun compromis” și un „element evreiesc liberal compus din grupul mai tânăr care se tem de acești reacționari” .  Analiza sa acceptă atât popoarele evreiești, cât și arabe și abordează dificultatea, dar necesitatea de a găsi o soluție de compromis. 

La începutul anilor 1960, Departamentul de Stat al SUA nu a fost blocat într-o acceptare părtinitoare sau aprobare a politicilor israeliene. SUA au susținut Rezoluția ONU 194  prin care (în paragraful 11) se rezolvă că „refugiaților care doresc să se întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu vecinii lor ar trebui să li se permită să facă acest lucru la cea mai devreme dată posibilă și că trebuie plătită despăgubiri pentru proprietatea cei care aleg să nu se întoarcă și pentru pierderea sau deteriorarea proprietății care, conform principiilor dreptului internațional sau echității, ar trebui să fie reparate de către guvernele sau autoritățile responsabile.”   Acesta a devenit cunoscut drept „dreptul la întoarcere”.

Pe 21 noiembrie 1963, cu o zi înainte de asasinarea lui Kennedy, NY Times are două știri care exemplifică discordia   dintre Washington și Tel Aviv.  Un raport al Națiunilor Unite se intitulează „Israelul se opune în timp ce grupul ONU sprijină SUA în privința refugiaților arabi”.  Incepe,

„O rezoluție a Statelor Unite care cere eforturi continue pentru a rezolva situația dificilă a refugiaților arabi palestinieni a fost aprobată în această seară cu 83 la 1… Israelul a exprimat un singur vot negativ… Problema se concentrează pe o rezoluție din 1948 a cărei secțiune cheie, punctul 11, se referă la viitor. a arabilor care au fost strămutați din casele lor de conflictul din Palestina. Ei au trăit în țările care se învecinează cu Israelul… Textul revizuit al Statelor Unite solicită Comisiei de conciliere din Palestina „să-și continue eforturile pentru punerea în aplicare a paragrafului 11”. 

A doua poveste din NYT se intitulează „US Stand Angers Israel”. Se raportează de la Ierusalim că „Premierul Levi Eshkol și-a exprimat astăzi un dezgust extrem față de poziția Statelor Unite în dezbaterea refugiaților din Palestina…. Furia Israelului a fost transmisă „în cei mai puternici termeni” ambasadorului SUA…. Guvernul israelian este supărat de rezoluția americană în fața Comitetului Politic al ONU și de manevrele americane asupra problemei.” Israelul a fost supărat și a obiectat pentru că administrația Kennedy încerca să rezolve situația refugiaților palestinieni, inclusiv dreptul la întoarcere. 

Kennedy a încercat să oprească programul israelian de arme nucleare 

A patra și cea mai mare ceartă dintre Kennedy și conducerea israeliană a fost legată de dezvoltarea armelor nucleare. Această problemă a fost ținută atât de secretă, încât documente și scrisori esențiale au fost lansate abia în ultimii ani. 

Președintele Kennedy a fost un puternic susținător al stopării proliferării nucleare.   După criza rachetelor din Cuba din 1962,  el și-a dat seama cât de ușor ar fi să declanșeze intenționat sau accidental un război nuclear catastrofal. Dacă armele nucleare s-ar permite să se răspândească în mai multe țări, riscurile de catastrofe globală ar fi cu atât mai mari. De asemenea, a fost prezis că, dacă Israelul ar dobândi capacitatea de arme nucleare, ar deveni mai agresivi și mai puțin probabil să ajungă   la un acord de compromis cu privire la refugiații palestinieni.   

Când informațiile au indicat că Israelul ar putea încerca să construiască o armă nucleară la Dimona în 1962, Kennedy era hotărât să afle dacă acest lucru era adevărat și, dacă da, să o oprească. Acest lucru a provocat o confruntare diplomatică intensă între JFK și premierul israelian David Ben-Gurion.  Dovada acestui lucru a fost dezvăluită recent în schimbul de scrisori dintre președintele Kennedy și  prim-ministrul Ben-Gurion și succesorul său Levy Eshkol.  Toate sunt etichetate „Top Secret” sau „Doar ochi”. 

Este important să vedem secvența și câteva detalii pentru a înțelege cât de intensă a fost această confruntare. Aceste comunicări sunt toate din 1963. (Notă pentru cititor: treceți la următoarea secțiune dacă v-ați săturat de detaliile din următoarele schimburi.) 

În martie,   Departamentul de Stat al SUA a instruit ambasadorul SUA să informeze guvernul Israelului (GI) că, din „motive imperioase”, „USG solicită acordul GOI pentru vizite semestriale repetate la Dimona, probabil mai și noiembrie, cu acces la toate piesele și instrumentele din instalație, de către oameni de știință calificați din SUA.” 

Pe 19 aprilie, Departamentul de Stat ia instruit ambasadorul SUA în Israel să „presa” pentru un „răspuns afirmativ” la cererea anterioară de inspecții semestriale la Dimona. 

Pe 26 aprilie, premierul israelian Ben Gurion i-a răspuns președintelui Kennedy.  El a evitat problema   inspecțiilor la instalațiile nucleare și, în schimb, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la o proclamație recentă din Egipt, Siria și Irak. El l-a comparat pe președintele egiptean Nasser cu Hitler al Germaniei. 

Pe 4 mai,   JFK a răspuns preocupărilor lui Ben Gurion și a subliniat angajamentul SUA față de Israel și pacea în Orientul Mijlociu. El i-a spus liderului israelian că este mult mai puțin îngrijorat de „un atac arab timpuriu”   decât de „dezvoltarea cu succes a sistemelor ofensive avansate”. 

Pe 8 mai,  o estimare specială a serviciilor de informații naționale a concluzionat: „Israelul intenționează cel puțin să se pună în poziția de a putea produce un număr limitat de arme” și că „dacă nu sunt descurajați de presiunea exterioară [israelienii] vor încerca să producă un armă cândva în următorii câțiva ani.”   Analiza a prezis că, dacă   israelienii ar avea bomba, „i-ar încuraja să fie mai îndrăzneți în utilizarea resurselor convenționale atât diplomatice, cât și militare în confruntarea cu arabii”. 

Pe 10 mai, Departamentul de Stat al SUA a trimis o telegramă „Eyes Only Ambassador” ambasadorului SUA în Israel. Ambasadorul a fost instruit să reamintească conducerii israeliene că au fost de acord anterior cu inspecțiile bianuale. Telegrama mai spune că preocupările israeliene cu privire la dezvoltarea arabă a unei bombe nucleare „nu sunt valabile”, deoarece nu există nimic comparabil cu „programul avansat israelian”. 

Tensiunile dintre administrația Kennedy și Tel Aviv au făcut ca lobby-ul israelian să intensifice presiunea asupra Casei Albe. Acest lucru este dezvăluit într-un memoriu al Departamentului de Stat TOP SECRET din 11 mai referitor la „Preocuparea Casei Albe cu chestiunile arabo-israeliene”.   Incepe,

„În ultimele săptămâni, după cum știți, a devenit din ce în ce mai clar că Casa Albă se află sub o presiune politică internă din ce în ce mai mare pentru a adopta o politică externă în Orientul Apropiat mai în consonanță cu dorințele israeliene. Israelienii sunt hotărâți să folosească perioada cuprinsă între acum și alegerile prezidențiale din 1964 pentru a asigura o relație mai strânsă și de securitate publică cu Statele Unite, în special printr-o garanție de securitate publică și o relație mai rece și mai antagonistă între Statele Unite și UAR. Republica Arabă Unită]”. 

Sursă

Acesta este un memoriu extrem de interesant care arată influența israeliană în politica externă și politica electorală a SUA. Mai arată efortul lui Kennedy de a atenua această influență, menținând în același timp ferm în obiectivul de a opri proliferarea nucleară. 

Pe 12 mai 1963, Ben Gurion a scris o altă scrisoare lungă președintelui Kennedy.  Eludând din nou  cererea SUA, Ben Gurion oferă o istorie distorsionată, inclusiv afirmația că refugiații palestinieni au părăsit Palestina „la cererea liderilor arabi”. El îl compară din nou pe Nasser cu Hitler și sugerează pericolul unui nou Holocaust. 

El spune: „Domnule, președinte, poporul meu are dreptul de a exista… și această existență este în pericol”. 

Sursă

Pe 19 mai, Kennedy i-a răspuns lui Ben Gurion subliniind importanța pe care o acordă nepermiterii răspândirii armelor nucleare.

„Suntem preocupați de efectele tulburătoare asupra stabilității mondiale care ar însoți dezvoltarea unei capacități de arme nucleare de către Israel”. 

Kennedy subliniază „angajamentul profund față de securitatea Israelului”, dar spune că angajamentul și sprijinul „ar fi serios periclitate” dacă SUA nu vor putea obține informații de încredere despre „eforturile Israelului în domeniul nuclear”. 

Pe 27 mai, Ben Gurion i -a răspuns lui Kennedy spunând că reactorul nuclear de la Dimona „va fi dedicat exclusiv scopurilor pașnice”. El contravine cererii lui Kennedy de vizite bianuale începând din iunie,  sugerând vizite anuale „cum au avut deja loc” începând de la sfârșitul anului. Condiția este semnificativă deoarece „vizita” anterioară la Dimona a fost restricționată în timp și spațiu. 

Centrul de cercetare nucleară Shimon Peres Negev, văzut de pe un satelit Corona la sfârșitul anilor 1960 (domeniu public)

Pe 15 iunie, Kennedy i -a scris lui Ben Gurion după ce a  primit o evaluare științifică a cerințelor minime pentru inspecția unui sit nuclear. După ce a salutat asigurările lui Ben Gurion că Dimona va fi dedicată doar unor scopuri pașnice, Kennedy a emis un ultimatum politicos. „Dacă scopurile Israelului vor fi clare lumii dincolo de orice îndoială rezonabilă, cred că programul care ar servi cel mai bine scopului nostru comun ar fi o vizită la începutul acestei veri, o altă vizită în iunie 1964, apoi la intervale de șase luni.”   El precizează că   „vizita” trebuie să includă accesul în toate zonele și „se alocă suficient timp pentru o examinare amănunțită”. 

Pe 16 iunie,  Ambasada SUA în Israel a raportat că Ben Gurion a demisionat din funcția de prim-ministru al Israelului. Aceasta a fost o surpriză uriașă; explicația a fost că a fost din „motive personale”. Este probabil ca Ben-Gurion să cunoască conținutul scrisorii viitoare de la Washington (primită la ambasadă cu o zi înainte). Impactul demisiei sale a fost să stea în timp. Ambasadorul SUA Barbour a sugerat să aștepte până când „problema cabinetului este rezolvată” înainte de a trimite aproape ultimatumul lui JFK următorului prim-ministru. 

Kennedy nu a așteptat mult. Pe 4 iulie, i -a scris noului prim-ministru israelian Levy Eshkol . După ce l-a felicitat pe Eshkol pentru că a devenit noul prim-ministru, el trece direct la subiect „cu privire la vizitele americane la instalația nucleară a Israelului de la Dimona”. Kennedy spune: „Regret că a trebuit să adaug la sarcinile tale la scurt timp după asumarea funcției   , dar…” Apoi continuă să solicite inspecții așa cum a fost solicitat în scrisoarea către Ben-Gurion și că „sprijinul Israelului ar putea fi serios periclitat. ” dacă acest lucru nu se face. 

Pe 17 iulie, Eshkol i-a scris lui Kennedy că trebuie să studieze mai mult problema înainte de a răspunde cererii lui Kennedy de vizite la Dimona.  Ambasadorul SUA Barbour a adăugat că Eshkol a transmis verbal că a fost „surprins” de declarația lui Kennedy că angajamentul SUA față de Israel ar putea fi pus în pericol. Indicând sfidarea israeliană, Eshkol i-a spus ambasadorului SUA „Israelul va face ceea ce trebuie să facă pentru securitatea sa națională și pentru a-și proteja drepturile suverane”. 

Pe 19 august, Eshkol i- a scris lui Kennedy reiterând „scopul pașnic” al lui Dimona și ignorând solicitarea unei inspecții de vară.  El a propus ca inspecția să aibă loc „spre sfârșitul anului 1963”. 

Pe 26 august, Kennedy ia scris lui Eshkol acceptând vizita la sfârșitul anului, dar subliniind că trebuie făcută „când miezul reactorului este încărcat și înainte ca pericolele interne ale radiațiilor să se dezvolte”.  Kennedy a stabilit aceste condiții pentru că erau esențiale pentru a determina dacă instalația ar putea fi utilizată pentru dezvoltarea unei arme nucleare. 

Pe 16 septembrie, Departamentul de Stat a pregătit un memorandum de conversație cu un consilier de la Ambasada Marii Britanii. A existat o îngrijorare comună, dar un acord că   Dimona va fi vizitată și inspectată „înainte de activarea reactorului”. 

După asasinarea lui JFK pe 22 noiembrie

După ce Lyndon Baines Johnson (LBJ) a devenit președinte, politica SUA s-a schimbat semnificativ. De la început, LBJ i-a spus  unui diplomat israelian: „Ai pierdut un prieten foarte mare. Dar ai găsit unul mai bun.” Publicația israeliană Haaretz spune: „Istoricii îl consideră în general pe Johnson ca președintele cel mai uniform prietenos cu Israelul”. Raportul de la Washington privind afacerile din Orientul Mijlociu scrie „Lyndon Johnson a fost primul care a aliniat politica SUA cu politicile Israelului” și „Până la președinția lui Johnson, nicio administrație nu a fost la fel de complet pro-israelian și anti-arabă ca a lui”. 

În ceea ce privește problema crucială a   inspecției Dimona, israelienii au ignorat starea lui JFK și reactorul a devenit critic pe 26 decembrie. Când inspecția a avut loc trei săptămâni mai târziu, nu au putut inspecta zonele care fuseseră iradiate.  Un comentariu scris de mână despre raport spune: „Trebuia să vedem asta mai întâi!”  Nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă JFK ar fi fost la Casa Albă, dar având în vedere intensitatea efortului său și convingerile profunde cu privire la pericolele proliferării nucleare, nu ar fi fost ignorată așa cum a fost sub LBJ. 

Sub LBJ, relațiile cu Egiptul s-au deteriorat. SUA au încetat să ofere Egiptului împrumuturi și granturi de asistență directă. SUA au devenit din ce în ce mai antagoniste președintelui Nasser, așa cum a dorit de lobby-ul israelian. 

Sprijinul SUA pentru o rezoluție a problemei refugiaților palestinieni a scăzut și apoi a încetat. 

Eforturile Departamentului de Justiție de a solicita Consiliului Sionist American să se înregistreze ca agenți străini au devenit din ce în ce mai slabe până când au fost renunțați sub conducerea noului procuror general al LBJ, Nicholas Katzenbach . Secvența schimburilor include: 

La 11 decembrie 1963, avocatul AZC a scris DOJ spunând: „Clientul nostru nu este pregătit să se înregistreze ca agent al unui guvern străin”. În schimb, el a propus să furnizeze „voluntar” informațiile financiare necesare. 

În ianuarie și februarie 1964, au existat mai multe schimburi între AZC și DOJ. AZC și-a exprimat îngrijorarea pentru că Consiliul American pentru Iudaism a spus public că AZC acționează ca „agenți de propagandă pentru statul Israel și că Agenția Evreiască a fost folosită ca un canal   pentru fonduri pentru organizația sionistă din Statele Unite”. 

În vara anului 1964, Nicholas Katzenbach devine procuror general.  Negocierile au continuat. Personalul DOJ a remarcat că AZC „stătea” și nu furnizează informații acceptabile, în ciuda tratamentului din ce în ce mai special și favorabil. În primăvara anului 1965, DOJ a acceptat că AZC NU i se cere să se înregistreze ca agent străin. Informațiile lor financiare au fost păstrate într-un folder unic, extensibil. În noiembrie 1967, Comitetul american pentru afaceri publice din Israel (AIPAC) a solicitat o scutire de impozit federal. Departamentul de Trezorerie al SUA l-a acordat , retrodatat în 1953. 

 Israelul sionist din ce în ce mai agresiv și fără compromisuri 

Dezvoltarea cu succes a armelor nucleare   s-a adăugat la acțiunile agresive ale Israelului și la refuzul de a rezolva criza refugiaților palestinieni. 

Cu informațiile de informații furnizate de Washington, Israelul a făcut un atac surpriză asupra Egiptului, Siriei și Iordaniei în iunie 1967. „Războiul de șase zile” a fost un punct de cotitură crucial în istoria Orientului Mijlociu. Israelul a învins rapid armatele combinate nepregătite.  În Occident, percepția publicului despre Israel s-a schimbat peste noapte. A fost creată mitologia superiorității  militare (și generale) israeliene  . În rândul populației evreiești americane, îndoielile și preocupările cu privire la Israel s-au evaporat, iar sprijinul a crescut vertiginos. 

Aroganța și înșelăciunea liderilor israelieni sunt exemplificate de atacul asupra USS Liberty în timpul Războiului de șase zile. Nava de comunicații a marinei monitoriza valurile aeriene din estul Mediteranei când a fost atacată de aeronave și bărci israeliene. Treizeci și patru de marinari americani au fost uciși și 172 au fost răniți. În mod uimitor, nava a reușit să rămână pe linia de plutire. În mod evident, planul era să scufunde nava, să dea vina pe Egipt și să consolideze sprijinul și ostilitatea SUA față de Egipt și Uniunea Sovietică. 

Lyndon Johnson a respins apelurile de ajutor din partea navei, spunând „Nu-mi voi fi rușinat pe aliatul meu”. 

Incidentul mortal a fost acoperit timp de zeci de ani. 

Nu știm sigur ce s-ar fi putut întâmpla dacă JFK nu ar fi fost asasinat. Este posibil ca Israelul să fi fost oprit să achiziționeze bomba.   Fără asta, s-ar putea să nu fi avut îndrăzneala să lanseze atacurile din 1967 asupra vecinilor lor, punând mâna pe Golanul, Cisiordania și Fâșia Gaza. Dacă lobby-ul sionist ar fi fost obligat să se înregistreze ca agenți străini, influența lor ar fi fost moderată. Poate că Israelul ar fi putut găsi o acomodare rezonabilă cu palestinienii în unul sau două state.

În schimb, Israelul sa întărit într-un regim de apartheid comitând masacre din ce în ce mai scandaloase. După cum a avertizat Kennedy în 1960, Israelul a devenit un „stat garnizoană” înconjurat de „ura și frică”.  Asasinarea lui John F Kennedy a asigurat controlul sionist asupra Israelului, suferință pentru palestinieni și instabilitate permanentă. 

*

Notă pentru cititori: Vă rugăm să faceți clic pe butonul de distribuire de mai sus. Urmărește-ne pe Instagram și Twitter și abonează-te la canalul nostru Telegram. Simțiți-vă liber să repostați și să distribuiți pe scară largă articolele Global Research.

Rick Sterling este un jurnalist independent cu sediul în zona golfului San Franciso din   California.  El poate fi contactat la rsterling1@protonmail.com . El este un colaborator regulat la Global Research.

Sursă imagine recomandată